Revelion la Nichitaș

Nichitaș este o pășune cu stâne, sub vârful cu același nume din zona estică a crestei Munților Rodnei

În 31 decembrie 2024 pe la ora 15 ajunsesem cu ALP în Pasul Rotunda, urcând pe cei 4,7 km de „drum de munte” care se ramifică spre stânga din șoseaua Vatra Dornei- Cârlibaba- Borșa. Cam după 2 km, drumul era blocat de o mașinuță VW Polo, suspendată pe burtă. O pereche de tineri studenți din Suceava, așteptau „norocul”. Nu aveau lanțuri, nici măcar lopată și nici nu erau echipați pentru astfel de locuri. Se bazaseră cu nonșalanță pe navigatorul care i-a îndrumat spre Sângeorz Băi, deși pe un panou rutier numele Sângeorz – Năsăud era șters cu roșu! Așa că noi, și o altă mașină sosită providențial după noi, dotată tot cu lanțuri + o chingă de remorcare pe care noi n-o aveam, i-am scos din necaz, i-am întors cu 180 grade, să plece înapoi.

Apoi, din Pasul Rotunda unde îl parcaserăm pe ALP lângă alte mașini ale celor cu revelionul planificat la cabanele Rizea și Croitor, urcaserăm pe schiuri vreo 30 de minute în șaua Nichitaș unde urma să ne stabilim Base Camp-ul. Am montat cortul în amurg.

Revelionul a fost fără petarde și fără artificii, fără oameni turmentați prin zonă. Am admirat apusul, cerul plin de stele, am fost înconjurați doar de liniște și premiați apoi cu un răsărit-promisiune de o zi plină de frumusețe.

În prima zi din 2025 am plecat spre vest, cu gândul de a lăsa (ca în alte dăți) schiurile în Șaua Găgii și apoi să devenim alpiniști cu colțari și pioleți, să urcam pentru a n-a oară pe frumosul vf. Ineuț la 2.222 m. Dar – la vârsta ce o am, la ritmul cu care urc, – ar fi trebuit să plecăm de la cort pe la ora 6, nu la ora 8. În plus, ne (mă) aștepta o coborâre chinuită, care mi-a amintit de zicerea lui MIși Szalma: „La alpinistu place să chinuie la el !”. Zăpada era „rea”, cu duritate inegală, cu valuri și „scoici” înghețate pe traseul spre dragul nostru cort Erik cel Roșu. Nu era o coborâre plăcută, dar simțeam că trăim ! Și acea zăpadă și peisajul din jur și numeroasele amintiri, ne îndemnau la pauze dese. În care priveam la pantele de dincolo de Pasul Rotunda – 1.271 m, pe care vom urca mâine. Dar nu până pe vf. Omu -1.932 m – top-ul Suhardului, ci doar până pe vf. Cociorba- 1.593 m. Mai ales că prognoza pentru ziua de 3 ian. arată ninsori mari de la prima oră. Așa că ne vom scurta șederea, vom pleca mâine, 2 ian. pe la 15.30 spre casă, pe un drum mai scurt cu 70 km decât la urcarea pe valea Bistriței Aurii. Vom coborî spre Valea Mare- Rodna -Năsăud- Cluj. Dar drumul de macadam înzăpezit știam că e triplu ca lungime (15 km) și mai rău decât cel pe care am urcat.

În zorii zilei de 2 ian, am strâns cortul, am coborât la ALP, am lăsat bagajele mari și am plecat în urcare pe creasta Suhardului – munte vechi prieten. Din Poiana Rotundă, din vecinătatea cabanei dragului Liviu Croitor, admiram Trio-ul estic al Crestei Rodnei: Vârfurile Roșu – Ineuț – Ineu, de care ne apropiaserăm în prima zi a anului. Și de unde am admirat în depărtare , spre sud-est un al trio de care ne leagă multe amintiri din toate anotimpurile: Trio-ul vestic al Călimanilor: Strunioru – Bistricioru- Țuțurgău. Am urcat lent până pe primul vârf numit Cociorba, pe serpentinele făcute – ce surpriză ! – de un ratrak. Așa că spre deosebire de ziua anterioară, coborârea a fost plăcută. Nu puteam pleca fără a face o scurtă vizită d-lui Liviu Croitor, cunoscut de mulți montaniarzi ca deosebit de amabilă gazdă a cabanei sale din Poiana Rotundă, care ne-a găzduit de mai multe ori.

Ni s-a spus că cineva se gândește la o viitoare nouă zonă de schi de pârtie. Dar… necesită mai întâi curent electric și drum bine preparat, deci va mai dura. Drum care să aibă două benzi de circulație pe tot parcursul și care să fie întreținut. Deoarece coborârea noastră spre Țara Năsăudului a fost un coșmar. Șleaurile adânci și înghețate ne dădeau senzația că suntem pe șine. Norocul nostru a fost că ultimele mașini dinspre satul Valea Mare, vreo patru, ajunseseră sus chiar când noi ne pregăteam de coborâre. Iar spre final, pe cei din două mașini cu tineri nonșalanți, care de la asfalt urcaseră doar cam 1-2 km, am reușit să-i lămurim să renunțe, căci se însera și mai erau multe mașini care urmau să coboare după noi.

Revelionul acesta a fost – ca multe altele ale noastre- fără petarde și artificii, fără oameni turmentați prin zonă. Am admirat apusul, cerul plin de stele. Am fost înconjurați doar de liniște și premiați apoi cu un răsărit-promisiune de o zi plină de frumusețe. În așteptarea „momentului magic”, nesemnalat nouă prin excese sonore, am încercat să rememorăm toate revelioanele similare din 2000 încoace, relatate și ilustrate în https://dinumititeanu.ro/09-revelioane-craciunuri-si…/. Urarea clasică este „Sărbători fericite lângă cei dragi!”. Cei dragi nouă sunt Munții ! Și urcăm mereu PE munte, nu doar LA munte ca cei mai mulți români !