Revelion la Piatra Tâlharului

Fiecare își dorește ca din vacanța de Crăciun – An Nou să rămână cu amintiri faine.  Noi ne programaserăm o lungă drumeție „în doi” pe noua variantă Terra Borza Teutonica a Viei Transilvanica și apoi o Trecere dintre Ani cu 10-14 prieteni la noul și modernul Refugiu Piatra Tâlharului ridicat în Apusenii noștri dragi de Filiala Cluj a Clubului Alpin Român. Drumeția de 170 km de la Viscri – Jibert – Cobor – Ticușu Vechi –  Șona- Șercaia- Șinca – Poiana Mărului -Zărnești- Râșnov- Brașov  am efectuat-o între 20-27 decembrie, cu 4 nopți în cort și trei în pensiuni/la prieteni. Iar în 30 decembrie am plecat spre „hotelul de Rev” având ca rezervă și cortul în rucsac, cum îl aveau și colegii Cristi și Anca,  pentru cazul că va fi „full” cu colegii de club care munciseră mai mult la ridicarea Refugiului.  În 30 decembrie am urcat cinci oameni, iar în 31 încă opt, așa că cele două corturi au rămas nefolosite. Însă salteluțele și sacii de dormit, arzătoarele de topit zăpada au fost necesare, deoarece refugiul e doar bine izolat termic, dar nu e dotat cu sistem de încălzire.  După 90 km de la Cluj prin Huedin- Răchițele, am lăsat mașinile la Cotul Firii și am urcat apoi per pedes vreo trei ore prin pădure cu zăpadă de 10-15 cm. și temperatură de -15 gr.C.  După ieșirea din pădure, pentru aproape două ore, ne-a luat în primire viscolul. Am fost mirați să-l vedem pe cineastul Cosmin Dumitrache cum ne filmează „cu nonșalanță” din mers, probabil considerându-ne  și pe noi ca apți a face parte dintr-un nou episod  de „România sălbatică”.

     Am ajuns la Refugiu pe semi- întuneric, chemați „aici-aici” de un bec roșu de pe catargul paratrăznetului, care era „luminița de la capătul tunelului”. Mai este un stâlp  înalt cu cameră video, plus una sub streașină care ne informează cum e vremea/zăpada acolo. Refugiul era ca cele din țări civilizate, neîncuiat, integru și curat „ca un pahar”. Sperăm ca și în anotimpurile calde,  constructorii, dar și localnicii și drumeții care vor trece, se vor opri sau vor dormi aici, să-l găsească la fel și să-l lase la fel, inclusiv  împrejurimile. Ne-am bucurat că în ciuda vremii înnorate din ultimele zile, funcționau și becurile din interior, alimentate de acumulatori și bateriile solare. Și că puteam folosi prizele USB, că aveam semnal GSM și de internet. Am fost surprinși să găsim Refugiul pavoazat în săptămâna anterioară pentru Sărbători de prietenii Levy și Ionuț. Ne-a surprins  și mica bibliotecă, similară cu cele de la cabanele din Alpi. În Refugiu nu ne mai bombardau ochii cristalele de zăpadă ale viscolului, nu  mai era vânt „turbat”, iar temperatura era mai ridicată ca afară, doar minus 10 gr.C. Și știam că va mai crește de la lumânări, deși nu așa de mult și de rapid ca în cort. A crescut până aproape de zero grade și de la respirațiile noastre și mai ales de la căldura sufletească, de la bucuria că „asta e pohta ce-am pohtit”, că suntem „Far from the Madding Crowd”. 

    Mai aveam ceai cald în termosuri, dar deja primusurile topeau zăpadă pentru ceaiuri mai fierbinți și pentru meniu. Ne-am umflat salteluțele, am întins izolirele, ne-am  schimbat ciorapii posibil umezi cu unii uscați și călduroși.  Marlene le invita pe Dia și Roxana să încerce calitățițe supra-șosetelor ei cu puf, făcute cu aproape două decenii în urmă de prietenul timișorean Dan Glazer/„d-nul Nahanny”.  Sacii călduroși de puf încălzeau zonele trupurilor neacoperite de pufoaice.  Unii am băut „două degete” de vin ca atare, nefiert.   Masa ovală din mijlocul camerei devenise plină de bunătățile alimentare și bahice scoase din rucsaci când căutaserăm hainele ce erau dedicate „frigiderului” în care intraserăm ca la căsătorie: „de bună voie și nesiliți de nimeni !”  Am scris desigur mesaje prietenilor care vor urca mâine. Ne anunță  că pentru a evita mersul prin viscol, vor merge cu mașinile până mai sus de Ic Ponor, le vor lăsa la Cantonul Runcu Ars și vor urca doar prin pădure, pe Valea Alunului, prin Poiana Onceasa și apoi pe fostul marcaj turistic BG -bandă galbenă până la Refugiu. În plus, din cauza vremii nefavorabile, nu vor rămâne aici două nopți. ci vor coborî cu noi în Prima Zi a Anului Nou. Poveștile, mai corect povestirile montaniarzilor, sunt interminabile. După „stingere”, eu, dar probabil și ceilalți, ne aminteam de revelioane anterioare cu buni prieteni sau doar cu cel mai bun și mai statornic prieten- Muntele.

     În dimineața ultimei zile din 2025, nu ne-am grăbit să părăsim sacii de dormit atât de „prietenoși”. Dar nici nu doream să stăm toată ziua în ei. Așa că pe la ora 11 am pornit la o plimbare. Era frig, dar vânt mai potolit, nu viscol ca aseară. Eu doream să le arăt poteca pe care împreună cu Radu Ghineț, în vară, când rămăseserăm paznici ai șantierului,  am creat-o prin câmpul de ienuperi spre izvorul aflat cam la 20-25 minute de Refugiu. Dar panglicile cu care marcaserăm acel „slalom”, erau acum ninse, greu de văzut, de urmărit. Așa că am urcat prin zone fără ienuperi până pe vf. Briței și înapoi.  Noi Doi ne aminteam de lunga tură de Rev 2004 pe schiuri și cu trei nopți în cort între Rogojel- Padiș- Ghețarul Scărișoara- Gârda, când am ocolit acest vârf. Și de mai recenta tură pe schiuri numită Traversarea Masivului Vlădeasa parcursă de două echipe (3+4), cu plecarea din ambele ”capete” ale turei: Rogojel și Stâna de Vale și cu făcut schimb de chei și acte ale mașinilor pe la jumătatea traseului, cam pe unde e acum Refugiul. A  fost o faină tură de două zile – 19-20 martie 2022  de cam 35-36 km. Noi cei trei plecați seara de la Stâna de Vale am mers vreo două ore la lumina lunii pline și cu două nopți în corturi. 

Cei opt colegi au sosit pe lumină, pe la ora 16. După ce s-au schimbat și instalat, am ieșit cu toții afară să admirăm, ca premiu, culorile apusului  de deasupra grupului de stânci Piatra Tâlharului din apropiere. Cu dormitul am fi încăput toți „la parter”, dar vreo 4 au preferat sus, unde era mai cald cu 2-3 grade. Temperatura era în jur de zero grade.  Atmosferă super-faină, mai ales pentru Noi Doi care petrecuserăm singuri majoritatea trecerilor dintre ani.  La Miezul Nopții am ieșit toți afară  să ne îmbrățișăm, să ne urăm cele cuvenite, să ne gândim la prietenii care știam că se gândesc și ei la noi. Să ne urăm nouă, prietenilor și dragului Refugiu La Mulți Ani și urarea dragă mie – La Mulți Munți ! 

    Desigur că nu a urmat un chef până spre ziuă. Nici sticle de golit n-au fost multe. Înainte de plecare, ultimii care au ieșit din Refugiu au făcut chiar exces de zel în a-l lăsa cum l-am găsit, cum dorim să-l găsească (și să-l lase!) și cei care îl vor vizita sau folosi. O ultimă fotografie de grup.  La ora 11 am plecat cu toții la vale, pe unde urcaseră ieri cei opt, printr-un decor de basm. Desigur nu se mai vedeau urmele lor de urcare decât ici-colo. Dar Marius ne-a condus în slalom  printre brăduți și jnepeni ca un adevărat ghid montan. Iar din Poiana Onceasa am continuat spre stânga spre și pe Valea Ponorului, nu pe Valea Alunului pe unde urcaseră ieri. De la Runcu Ars la Cotul Firii am încăput și cei cinci în cele trei mașini ale lor.  Ajunși fiecare acasă, în acea zi și în următoarele, am admirat zeci de imagini și filmulețe postate pe grupul „Revelion la Piatra Tâlharului”, făcute de dragii colegi cu care am petrecut clipe de neuitat.  Un An 2026 cu bucurii și împliniri tuturor !