Revelionul dintre milenii

O tura pe schiuri, cu 5 nopti in cort, traversand creasta muntilor Rodnei de la Sangeorz la Borsa ( 29 dec. 2000-3 ian. 2001 )

Iubitorii muntelui isi petrec Revelionul sau, in cel mai rau caz, si-l doresc la munte, aproape de munte, intr-o statiune (tot mai inaccesibile pentru buzunare de montaniarzi), la o cabana de la poale sau de pe munte. Altii, in refugii modeste,in pesteri, pe un varf sau in cort. Uneori chiar într-o regrupare dintr-un traseu de alpinism, cum au facut la revelionul 1962-63, Igor Popovici si Robert Domnesteanu, în Fisura Albastra din celebrul Perete al Vaii Albe din Bucegi. Eu sunt coproprietar al unei cabane din barne, in statiunea de schi a clujenilor, Muntele Baisorii, cabana dotata cu curent electric, televizor, frigider, cu sobe de teracota, lemne la discretie. Insa a ramas pustie la ultimele 5-6 revelioane! Eu si in acest an, ca si anul trecut, de revelion eram în cort! 

MASIVUL: Muntii Rodnei 

PERIOADA: 29 dec.2000 -3 ian. 2001 

ECHIPA: Dinu Mititeanu, Marilena Clenciu. Din pacate, Radu al meu si prietenul nostru Arnold Kadar, partasi la trecutul revelion alpin in cort, anul acesta nu ne-au putut însoti. Nici cu alti prieteni nu ne-am putut cupla: aveau planuri mai mari, unele secrete poate, altii „aveau dorinta, dar n-aveau puterinta”- cum spunea un prieten hâtru.(n-aveau echipament si conditie fizica, cunostintele elementare). 

TRASEUL PROPUS: Statiunea Sangeorz – Cabana Farmecul Padurii – Piciorul sudic dintre Vaile Anies si Cormaia – Vf. Repedea din creasta principala – pe ea spre est cat vom putea – ideal si Creasta Suhardului, pana in Vatra Dornei…!!! 

MOTIVATIE: In Retezat am fost de multe ori iarna. Creasta Fagarasului am mai facut-o iarna, la fel creasta Rodnei. Dar Muntii Rodnei – „Fagarasii Nordului”- sunt mai aproape de Cluj, asa ca ne-am oprit tot la ei. Dar, ca in fiecare tura intr-un munte cunoscut, doream si ceva nou, un traseu sau un segment de traseu nou, marcat sau nemarcat. 

TRASEU REALIZAT: Sangeorz – Vf. Repedea – spre vest (nu spre est!), pana in Tarnita La Cruce – valea Buhaescu – Orasul Borsa! Caci…” socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din târg”, iar „iarna nu-i ca vara!” Stiam astea, dar tot ne-am înselat. 

ECHIPAMENT: Cort izoterm Salewa Sierra Leone ( i-am multumit in gand lui David Neacsu de la magazinul Himalaya pentru el!), saci de puf, saltelute (izolire) de neopren, care am constatat ca sunt mai bune izolante iarna decat cele autogonflabile Therm-a-Rest, (care in schimb sunt mai comode vara, mai moi), pioleti, coltari, schiuri de tura cu benzi antiderapante („piei de foca”), bete telescopice, ochelari, primus cu neofalina, caci cele cu butan-propan (doar 10% propan!) ne-au deceptionat iarna trecuta! Lampi frontale, lumanari, busola, aparate foto, alimente pentru 5-6 zile! Am incercat candva metoda lui Misi Szalma: sa mananci bine in saptamana dinaintea plecarii pe munte si in cea de dupa, iar pe munte, doar „sa ciugulesti” cate ceva, sa ametesti stomacul. Metoda e buna pentru ture scurte, de 2-3 zile, cand organismul foloseste rezervele de glicogen, dar la ture mai lungi „nu tine”, ametesti si tu, nu doar stomacul tau! Am luat si alte „maruntisuri”, pe care nu le puteam uita, caci avem o lista „pro memoriam” pe care o citim cand plecam la cumparaturi si o recitim inainte de a inchide rucsacii. Necazul este ca se constata in final ca rucsacii de 80 litri ( si al Marlenei are 80 l !), sunt neîncapatori! Ce vor zice soldurile si umerii nostri pe traseu, stiam din ture anterioare. Inima si plamanii sunt antrenate de 40 de ani de munte, dar umerii, soldurile, spatele, se pare ca „uita” mereu. Imi doream un nou pariu cu un sceptic, cum a fost candva cu un unchi al meu: „cu bagajul asta nepoate, n-o sa ajungi nici pana in fundul gradinii!”. Dar am ajuns atunci in creasta Fagarasului si am si parcurs-o! 

INNOPTARI: 5 NOPTI ÎN CORT, una dupa alta, record personal ! Prima pe iarba, pe Nedeia Bârledelor, unde incepea zapada, (dar cu ceaiul facut tot din zapada!), toate celelalte pe zapada: langa un laculet (unde am spart gheatza pentru apa) din saua dintre Vf.Nedeia Ţăranului şi vf.Rabla . A 3-a (REVELIONUL) si a 4-a noapte, in mijlocul unei mari de jnepeni de sub creasta dintre vf. Rabla şi vf.Laptelui ( a nu se confunda cu cel din creasta principala) , a 5-a in caldarea superioara a Buhaescului (probabil chiar pe lacul de sub Tarnita La Cruce). Si era sa mai punem o data cortul pe ploaie si intuneric, nu departe de Borsa, dar „am tras tare” sa ajungem unde avem semnal adevarat pe mobil, sau un telefon public, sa ne anuntam familiile „ca am iesit din imbratisarea rece a muntelui”. 

DOCUMENTARE: 1. Ghidul „Muntii Nostri” nr.20, aparut în 1979, (traseul 7) de Iuliu Buta, fost profesor la Facultatea de Geografie din Cluj-Napoca, D-zeu sa-l ierte, caci pe acest traseu in mod sigur n-a calcat niciodata! („varful stancos al Laptelui (1931m.) se ocoleste prin sa” !!! Prin dreapta sau stanga d-le profesor? . De fapt acela nu e vf.Laptelui, ci Vf.Rabla ! ) 

2. Pliantul – harta al lui Danut Calin si Stefan Buia, 1994, foarte bun; ne-a scos din impas, „ca sa nu spun vorba aia” (Caragiale). Traseul 8, „nu se recomanda iarna” (multe varfuri se ocolesc, deci pericol de avalanse, dar acum nu era acest pericol, mai bine zis era minim, dar era, cum aveam sa ne convingem „practic”, intr-una din zile!) 

3. Explicatiile competente ale marelui montaniard baimarean Petru Lucian Goja. Pentru el, Muntii Rodnei sunt ca Piatra Craiului pentru mine. El a parcurs acest traseu într-un week-end din oct. 2000. Am avut placerea ca la inceput de octombrie 2000, sa fim insotiti de el, (eu si Marlene), in a treia noastra tentativa,( una în ’99 si doua în 2000), de a parcurge creasta integral. Cu Petre am avut, in fine, vreme superba si am profitat de ea, ajungand de la Cabana Meteo de langa Iezerul Pietrosul in Pasul Rotunda în 2 zile si 2 ore. Din creasta el ne tot arata si explica acest traseu-culme lunga sudica – si pe cel paralel, dinspre vest (creasta dintre Valea Cormaia si Valea Rebra- vezi articolul „Navigand dupa busola” la cap. 7). Dar n-am luat notite, nu stiam ca vom parcurge iarna acest traseu. Atunci luam unghiuri de mars ca sa facem creasta principala! 

VREMEA: De toate! PLOAIE, sub limita padurii, la urcare în 29 decembrie, in reprize de ropote, dar care din fericire ne-au prins de fiecare data langa una din acele multe gospodarii de vara de pe muntele Nedeia Barledelor. Ploaie marunta, apoi tot mai deasa, in 3 ianuarie, de la limita padurii inspre Repedea (Borsa). Desigur aveam poncho-urile cu noi, dar mai dificil de imbracat, din cauza schiurilor de pe rucsaci. NINSOARE, dar nu multa, mai mult „de atmosfera”. CEATA, foarte deasa in diminetile de 31 decembrie , 1 si 3 ianuarie, care ne-a obligat sa stam pe loc, in cort, sa ne rugam cerului sa se ridice. Si s-a ridicat de fiecare data pe la ora 10-12! SENIN, cu vizibilitate „pana dincolo de zari”, ce ne-a permis „sa furam” muntelui nostru si muntilor dinspre orizonturi, imagini pe peliculele foto. Si daca am fi avut vreme buna numai acele doua ore de pe Vf. Jneapanu, din seara de 01.01.01(!!!) si acel apus ( ca de fiecare data si acesta, mai frumos ca toate de pana atunci!) si tot s-ar fi meritat efortul! ZAPADA excelenta in general, nici prea mica, nici prea mare, nici prea moale, nici prea tare. „Atunci de ce ati inaintat ca melcii?”, ne veti intreba! Vom raspunde mai jos, daca mai aveti rabdare. CALM ATMOSFERIC, pe care l-am cam uitat. VANT, mai „cuminte” sau mai „turbat”, pe care, Marlene n-o sa-l uite. Mie imi place (ei nu !) daca e în limite rezonabile; e ca talazoterapia in apa marii. 

TEPERATURI MODERATE, nu le-am masurat, in orice caz, nu ne-au inghetat „nasul si picioarele” si alte celea, ca la revelionul trecut pe Muntele Mare din Apuseni. 

BUCURII: Bucuria miscarii, a oxigenarii, a spalarii plamanilor si creierilor, a privirii neingradite spre infinit sau spre broderiile de nea de pe cetini, bucuria unor apusuri (doua, in 1 si 2 ianuarie) si rasarituri (unul, în 2 ianuarie), bucuria muzicii maestrului Vant si a primusului matinal si de seara, a linistii – cea mai placuta si dorita muzica. Bucuria alunecarii pe „minunatele talpici”, a mangaierii vantului, bucuria ceaiului fierbinte preparat din zapada imaculata, bucuria caldurii sacului de puf. Bucuria ca esti impreuna cu cineva care simte, gandeste, respira, iubeste, traieste Muntele ca si tine. Bucuria ca toate minunile care te inconjoara sunt si ale tale. Bucuria gandului ca aceste clipe si aceste zile vor deveni amintiri de neuitat, comori de suflet pentru mai tarziu. BUCURIA FAPTULUI CA SIMTI CU TOATE CELULELE TRUPULUI TAU CA EXISTI ! 

DIFICULTATI: GREUTATEA RUCSACILOR. Nu i-am cantarit, dar, mai ales dupa ce am montat si schiurile pe ei, am stiut ca vom ajunge in creasta abia… în mileniul III! Tot mereu trebuia sa-mi schimb tricoul, ud de tanspiratie . Stiam desigur ca pe vreme rece, tricoul de bumbac ud „suge viata din alpinist”. Asa ca, neputand sa-l usuc ca vara, la soare, trebuia sa-l usuc cu metoda militara (reimbracandu-l peste unul uscat). Inca nu-mi procurasem minunatele tricouri „polar”. In ultimii 10 ani, doar o data, in iulie ’99, am mai avut asa rucsac greu. Atunci am parcurs cu Radu, strict pe cumpana de ape dintre Ardeal si Moldova, in 8 zile, traseul Covasna (Comandau)- Vf. Lacauti (M-tii Vrancei)- M-tii Bretcului – Nemirei – Repatului – Ciucului – Hasmas – Saua Pângarati – Lacul Rosu. Poate, acum am luat mai multa mancare, dar eu n-am uitat acele ture, in care am ajuns la asa o rationalizare, incat la ultima cina si la ultimul mic dejun am avut fiecare cate doi biscuiti si cate un cub de zahar! 

ORIENTAREA- a fost si ea o problema. Marcajul: erau doua semne pe drumul forestier, la plecarea de la cabana Farmecul Padurii, dar al 2-lea era plasat gresit, dupa ce poteca marcata pleaca spre in urcus spre stanga (!) cum vom constata alta data. Apoi am mai gasit doar vreo cinci in ziua a doua. E adevarat ca poate unele erau acoperite cu zapada, dar pana la iesirea din padure erau destui copaci pentru marcaj, iar mai departe, erau multe stanci pe care cautam marcaje „cu lupa!” Degeaba! Scriam intr-un articol anterior ca un traseu de iarna, trebuie parcurs mai intai vara! (Asa e bine, asa ca… „faceti ce spune popa, nu ce face popa”). Dar aici, acum, stiam ca necunoasterea traseului de vara, nu ne pune viata în pericol ci doar ne va intarzia atingerea crestei. Asta s-a si intamplat, caci „ne-am balbait” de mai multe ori, incepand chiar de a plecare. Poate ne doream putina aventura, ezitari, cautari; se trezeste uneori in noi acel spirit „de exploratori” din copilarie, starnit de lectura unor carti de calatorii. CEAŢA- ne-a creat si ea probleme. Norocul a fost ca era doar dimineata ( în 30 decembrie si 1 ianuarie), asa ca dupa ce ca noptile aveau 15 ore, in acele zile am stat in cort inca 3-4 ore !!!. Zonele cu JNEPENI, acoperiti doar partial cu zapada si desigur cu goluri de aer pe sub ei, nu sunt o placere la mers. In dupa masa de 31 decembrie, dupa o lunga si faina coborare pe schiuri, ocolind Vf. Rabla, trebuia sa revenim in creasta. Era un culoar atragator. Am urcat un timp pe el, dar avea placa de vant si cand a devenit prea inclinat si periculos l-am parasit spre dreapta, unde am dat de o intinsa zona de jnepeni, pe care trebuia s-o traversam în urcare. Am incercat si cu schiuri si fara. A fost o zona de masochism, mai ales caderile. Si venea seara, seara de Revelion! Norocul era ca „hotelul” si „restaurantul” erau la noi in rucsaci, mai trebuia sa gasim un amplasament potrivit, o poienita. Am gasit-o pana la urma, superba, la 10-15 minute de creasta. Am indeplinit in fine dorinta umerilor, am batatorit bine zapada cu bocancii, apoi cu schiurile si fundatia fiind gata am ridicat repede „hotelul”. 

ALTE DIFICULTATI: Prezenta buzunarelor laterale era un impediment în a pune si lua relativ repede schiurile de pe rucsaci. La fel, lipsa sistemului modern de prindere-desprindere rapida a coltarilor pe/de pe bocanci. Asa ca pierdeam mult timp cu manevrele acestea, sau, pentru zone mai scurte, renuntam la ele, scufundandu-ne si chinuindu-ne prin zapada mare sau a carei crusta se rupea sub bocanci – unde ar fi trebuit sa urcam pe schiuri; izbind cu bocancii in zapada inghetata – in zone care ar fi trebuit parcurse „la coltari”, coborand cu schiurile pe rucsaci – unele pante scurte. Unele pante lungi, pe versant, nu le-am putut urca cu „pieile de foca”, deoarece zapada era înghetata. N-aveam coltari de schiuri asa ca, daca eram deja pe schiuri, urcam pe kanturile lor, daca eram pe bocanci, urcam cu ei, cu sau fara coltari, dupa caz. 

PERICOLE: Au fost putine zone periculoase. O coborare scurta, foarte inclinata de pe Vf. Cormaia si coborarea lunga a unei pante foarte inclinate si inghetate, intre doua terase glaciare ale Caldarii Buhaescu. Voi reveni la asta. 

INTALNIRI: N-am intalnit nici oameni, nici urme de oameni (doar de cerbi si pasari) in cele 6 zile. Singura fiinta care ne-a salutat si ne-a cantat, a fost o pasarica, in seara de Revelion. REVELIONUL: La ora inserarii montasem cortul in campul de jnepeni de pe versantul estic al crestei „noastre”. Dupa cina, eu am tinut sa ma rad, sa ma spal cu zapada, sa alerg descult in jurul cortului, sa ma bucur apoi de hainele curate si de caldura sacului de puf. Marlene a impodobit „pomul”: o crenguta de jneapan, legata cu sfoara de „tavanul” cortului. Pe la ora 23 am pregatit masa festiva. Sticla de sampanie roze, de… 200 ml, nu era la frigider ci… la caldura, in sacul de dormit. Cu doi ani in urma, am asteptat trecerea dintre ani pe Vf. Buscat, 1677 m, cam la 1.30 ore de Statiunea Muntele Baisorii. Atunci era o superba luna plina si de acolo auzeam pocnetele petardelor din statiune. Acum deschideam mereu fermoarele cortului, sa vedem daca Mosul nu ne aduce cadoul: focul de artificii al cerului cu stele. Era doar ceatza. S-a impotmolit probabil si Mosul in jnepeni. Noi l-am asteptat inca o zi in acelasi loc. A venit in seara urmatoare cu un superb cer plin de stele. Erau asa de frumoase, ca in ciuda frigului, tot amnam intrarea în cort. Pareau asa de aproape, ca ne era teama sa intindem mana spre ele. 

ZIUA CEA MAI SCURTA. Dupa ce ca si asa ziua are la inceput de an doar 9 ore, doua zile (31 decembrie si 1 ianuarie) ni le-a mai scurtat ceatza. Despre dupa masa de 31 am scris, cum dupa placerea unei coborari pe schiuri, a urmat incercarea (macinarea) fortelor si nervilor intr-un camp de jnepeni, pe versantul estic al muntelui Miresa. 

A doua zi scurta a fost cea de 1 ianuarie (01.01.01.!!!) Scurta dar faina. Am iesit tarziu din cort, nu din cauza „chefului de revelion”, ci din cauza cetii. Cand soarele si vantul au inceput sa sfasie perdeaua de ceata, am hotarat ca e prea tarziu sa plecam. Am lasat cortul pe loc; ne-am luat pioletii, cate un bat telescopic si aparatele foto si in zece minute am ajuns (simteam ca fara rucsaci zburam!) langa fotogenicele stanci din acea creastă.  Cerul era superb. Maria Sa Muntele ne rasplatea din nou pentru perseverenta si fidelitate. 

Eram suspendati deasupra unei uriase harti in relief: Muntii Bargaului, Calimanii, Pietrosul Bistritei, Raraul si Giumalaul, Creasta Rodnei care se juca cu noi de-a „fata morgana”. Apoi „muntii lui Petrica Goja” ( pe acolo el si in acele zile!): Tiblesul cu silueta lui inconfundabila, Hudinul, Gutâiul, Ignisul… 

Am urcat apoi „in goana” pe Vf. Laptelui, mult mai inalt, parca de teama sa nu ni se inchida in nas Fereastra Cerului. Nu s-a inchis! De pe varf, am continuat o bucata buna, pe creasta, spre Nord. Ne-am convins ca nu vom putea merge cu rucsacii mari pe acolo ( zone înguste, abrupte, stanci, jnepeni). Dar am ochit o fata superba de coborat pe schiuri, din saua dinainte de vf.  Laptelui , „fentand” marea de jnepeni in care aveam cortul. Am asteptat sus, ca Maria Sa Soarele sa ne spuna , apoi, fericiti de imaginile culese pe pelicule ” for prints” si ” for slides” si pe retina, ne-am intors la castelul nostru de panza. 

ZIUA CEA MAI LUNGA. A fost urmatoarea, 2 ianuarie. Noaptea, între doua reprize de somn, deschideam fermoarele sa ma conving ca stelele sunt pe cer. La ora 6, deja incepea ritualul matinal. Am topit zapada pentru ceaiul micului dejun. Am reîncalzit pana la fierbinte, pentru a-i împacheta in pufoaica cei doi litri pentru drum, preparati de seara, în timp de 50 minute.( inca nu ne dotasem cu termosurile metalice !) Am iesit din cort la momentul oportun, sa-i zicem astrului mult dorit si iubit: „Buna dimineata, Soare!”. Jnepenii argintati de zapada sclipeau feeric. Nu mai eram suparati pe ei. La 8.30, coltarii pe bocanci, rucsacii si schiurile in spate, pe soldurile si umerii cam mult odihnite,( gandeam noi, nu ele/ei.) Ajunsi in creasta, constatam bucurosi ca „muntii nostri ” de aseara, sunt tot la locul lor. Montam schiurile. Doamne ce placere, ce panta faina, lina, nevalurita, lunga. Coboram in extaz, in viraje cat mai largi, cat mai incet. Si din cauza ca nu suntem asi ai schiului si din cauza rucsacilor uriasi si ca placerea sa tina mai mult. Coboram. Pozam. Coboram. De data asta scorul la cazaturi a fost 0-0! Ce pacat ca s-a terminat! Urmeaza de traversat in urcare, o limba de padure de sub vf.Jneapănu. Iar „distractie”: nu e bine nici cu schiuri, nici fara, dar pana la urma iesim „la liman”. Avem de ales intre o alta coborare pe schiuri, spre stana de sub Vf. Nedeia Straja si a urca apoi „la coltari”. Nu mai vrem sa pierdem altitudine. Urcam pe canturi, apoi la coltari, pe Nedeia Straja. Varful Repedea din creasta principala, e in fine în fata noastra. Din ângeorz, speram sa ajungem pe el in doua zile si uite ca suntem în a patra si parca tot fuge de noi. Urcam ca pe Golgota. Rucsacii par tot mai grei, vantul e tot mai puternic.In fine suntem sus. Aici am mai fost in octombrie, tot pe o vreme superba. Acum nu stam decat cateva clipe, caci soarele se apropie de bivuacul sau. Coborare, ce placere! Apoi iar urcam spre Vf. Cormaia. Ochisem in toamna, dincolo de el, un loc fain de cort, ferit de vant, intr-o „gaoace” (scochina) cu laculet. Dar, asa cum ne temeam, deasupra lui atarna acum o cornisa fisurata, parca asteptandu-ne, nu sa ne omoare ci sa ne darame si rupa cortul. Asa ca… „dam bice” spre Tarnita La Cruce. Nu punem schiurile ( le dadusem jos la coborarea abrupta de pe Vf.Cormaia), caci suntem prea obositi sa le putem stapani pe zapada valurita si cu o crusta care se rupe cand vrea ea. Mersul e un chin, caci mereu se ruptea crusta sub bocanci. Privirile ne sunt atrase magnetic spre spectacolul asfintitului. „Podiumul de premiere” e luminat feeric de flacarile de la orizont locul 1-Tiblesul, locul 2- Branul, locul 3- Arcerul. Ne amintim ca in Sambata Mare, inainte de a participa la Sarbatoarea Invierii de la Manastirea Rohia, eram acolo, urcand pe toate trei, admirand Muntele in superba „blana de leopard”, paraiele zbuciumate si milioanele de branduse. Soarele ne spune de data asta „drum bun”. Volens-nolens, mi se indeplineste o mai veche dorinta: sa parcurg iarna, o zona de creasta, la lumina lunii! Vara am mai facut-o. Acum nu e luna plina, dar lumineaza suficient ca sa coboram în Caldarea Buhaescu si sa montam cortul. Marlene credea ca aici nu va fi vant. Este! Dar nu ca in creasta. Am luat cele mai „tactice” masuri pentru a reusi ridicarea si ancorarea cortului, actionând mai ales, rapid, in binevenitele pauze de 20-30 de secunde dintre rafale furioase. La 19.30 intram si eu in cort, desi muntele sub clar de luna era magnific. Am mai iesit o data pe la 22.30, sa-mi verific tarusii mei de iarna si celelalte ancorari cu schiuri si pioleti. Apoi, eu am dormit în reprize; Marlene nu! N-a lasat-o vantul! 

COBORAREA. In dimineata de 3 ianuarie, era din nou ceatza. Ii stiam deja obiceiul, asa ca am mai lenevit in cort. La ora 13 eram insa pe schiuri. Coborarea a fost faina pâna la pragul caldarii. Panta devenea foarte abrupta, cu zone stancoase, acoperite de turturi de gheata. Am ochit un traseu pe panta de zapada, buna de coltari. Dar trebuia atentie maxima. Orice dezechilibrare trebuia exclusa,mai ales din motive de rucsaci cu schiuri pe ei. Coboram în pozitie de urcare. A trebuit sa facem unele traversari. Nu se putea folosi tehnica pasilor incrucisati. Ritmul era de melc. A trebuit la un moment dat sa traversam un culoar. Era ingust, dar avea placa de vant, ne-o indica culoarea si consistenta zapezii lui. Am sondat placa; pioletul ajungea la stratul „sanatos”. Eram pregatit ca se va rupe cel superficial. S-a rupt sub bocanci si au plecat la vale, incet, placi cat niste valize. Asigurat in pioletul infipt in stratul tare, mi-am infipt si coltarii in statul vechi, proaspat descoperit. N-a plecat din fericire si zona de deasupra rupturii. A intrat incetisor si Marlene pe culoarul eliberat. Am iesit curand dincolo de el, pe o fata inghetata si am „cramponat-o” pâna la baza ei. Mi-am schimbat tricoul ud leoarca. Ne-am pus schiurile. Dar de bucurie ca am scapat de pericole, n-am facut atunci opoza a culoareului/avalansei ci mai de deoparte. A fost o relaxare pana la limita padurii, la stana. Am vazut, din fericire, inceputul potecii. Iarasi schiurile pe rucsaci. Credeam ca am scapat de probleme. Ne-am inselat. Nu mai era ninsoare orbitoare. Era ploaie si alte „bucurii” care au facut coborarea pe vale, spre Repedea, demna de Echo Chalange. Poteca era „pavata” in multe locuri cu gheata (noi eram in claparii de tura); schiurile se mai agatau de crengile ude ale brazilor. Am dat apoi de padure rasturnata peste poteca pe care curgea si paraul. Pe drumul de TAF ce traversa apa de mai multe ori, fara nici urma de pod a trebuit sa trecem din piatra in piatra pe bolovani glazurati cu polei, pe barne alunecoase (sau, in extremis, prin apa!). Am ajuns pe semi-intuneric la drumul forestier, dar ne temeam sa nu aiba poduri rupte de la viituri anterioare, caci apa era acum tot mai mare. Podurile erau, din fericire, doar deteriorate, dar drumul era cu noroi inghetat si alunecos. Adaugati la asta si ploaia tot mai intensa si inserarea transformata curand in noapte.Am ajuns pana la urma cu bine in Repedea (acum cartier al orasului Borsa), cu apa siroind de pe noi, stropiti de noroi. Am cerut gazduire la o familie, care ne-a primit peste asteptarile noastre: supa, sarmale, cozonac, lapte… si mai ales caldura si la propriu si la figurat. 

FINAL. Stiam casa aceea din luna octombrie (am fost în Rodnei de doua ori în octombrie!). Nu poti trece fara s-o remarci. E cea cu nr. 43, de pe Str. Repedea, la cateva minute, cam 200 m de soseaua Orasul Borsa – Complexul Turistic. Toti turistii, romani sau straini, se opresc s-o admire si s-o fotografieze. Toti peretii uneia dintre case, (sunt doua), cea cu pridvor, sunt mozaicati cu pietre de rau sau de cariera colorate, formand tot felul de figuri si simboluri: maimutele lui Gopo,( se pare ca si simbol al mafiei: „nu vad”, „nu aud”, „nu spun”), Frunza de Arama a vietii din Osaka si o inima cu initialele celor patru copii. Nea Nicu Stetco si sotia, oameni simpli, dar cu maini de aur, au lucrat noua ani in Germania, Italia, Belgia. Dar nu vorbesc de cat au castigat muncind cinstit ca macelari, faiantari, parchetari s.a., ci de ce au vazut si invatat, de muzee, piete, statui si catedrale, de spiritul ecologic, de respectul pentru munca. Erau furiosi pe romanii care au facut tara de ras pe acolo. Sunt suparati pe borsenii care-si arunca gunoaiele pe garla. Daca treceti prin Borsa, abateti-va pe la casa lor. Poate nu-i gasiti, caci muncesc, infrumusetand alte case, multe, noi, mari, din Borsa. Poate vi se va parea kitsch; stie asta si Nea „Niko”. Dar el crede ca va trece candva si un japonez pe ulita lui (admira mult acest popor, despre care stie multe!), si va ramane cu gura cascata. Ne-a vorbit de ce planuri are cu gradina; cred ca vom ramane si noi cu gura cascata, cand, în mod sigur, ii vom vizita din nou.( din pacate nu i-am gasit acasa ). Afirm ca intâlnirea cu acesti Oameni si discutiile cu ei, a fost o ultima placuta surpriza, bucurie, pe care ne-a oferit-o MARIA SA MUNTELE. 

La final îmi vine în gând o marturisire de suflet a lui Camus: „Multumesc Cerului, nu atat ca a creat Muntii, ci ca i-am cunoscut!”