Schimbări în Alpi

Motto: „Acolo sus, în verticalitatea peretelui, participăm la cele mai frumoase momente ale vieţii Muntelui”.

Gaston Rébuffat

Ideea acestui subiect mi-a venit privind în revista franceza Geo, februarie 2001, două poze ale celebrului Petit Dru, făcute din acelaşi punct, înainte şi după ce natura a „demolat” o parte serioasă a traseului inaugurat în 1955 de celebrul ghid italian Walter Bonatti. Seismul provocat de acea uriaşă placă detaşată din perete a fost sesizat şi de aparatele centrului seismic de la Torino, ne-a informat Mihai Pupeza care locuieşte acum în acel mare oraş italian.

Acel Petit Dru, cu o silueta deosebit de svelta, atrage ca un magnet privirile; ştiu asta, căci l-am privit şi eu mai multe zile, fascinat, în iulie ’73.

Acel obelisc e format din granit „protogine” (cel mai frumos granit din lume – spun francezii) şi are acea culoare gălbuie-aurie-arămie. Acea piramidă avântată spre cer, a fost urcată în premieră în 1879 de Armand Charlet, care la coborâre a inventat rapelul, așa cum ne spune şi maestrul Ionel Coman în cartea sa „Alpinism odinioară şi azi”.

Pe celebrii săi pereţi, nordic si vestic, de 900-1100 m, s-au făcut multe încercări apoi ascensiuni reuşite, prima în 1952, unul dintre protagonişti fiind Guido Magnone, apoi unele senzaţionale, printre care şi „Directa americană”, în vara lui ’62. De reţinut ca „directa americană” a fost urcată şi de românii Emil Coliban, Vlad Sergiescu, Viorel Nicolaescu şi George Iusco în vara lui 1979. Scriu aceste nume, aflate de mine prin amabilitatea lui Emil, căci în cartea lui Nea Baticu, prin vigilența cenzurii, apare doar „Emil Coliban şi alţii”, căci acei „alţii” erau, la apariţia cărţii, proscrişi de regimul comunist, „trădători de ţară”! Directa americana din Dru a fost repetata de români în iarna (!!!) lui 1998 de către fenomenalul Ionel Ene (John) cu Marius Gane şi Ghiţă Pop. 20 de rapeluri la coborare! Vezi Alpin Extrem nr. 1/1999.

Acolo, în Petit Dru, s-au realizat multe filme. Eu am văzut „Le Pilier de la solitude”, căţărarea solitară a lui Michel Vaucher, apoi „Morte d’un guide”, pe care l-am văzut de vreo 6-7 ori!

Iertare pentru lunga paranteză, dar tinerii poate se bucură să mai afle câte ceva. Revista Geo, de care aminteam la început, dedică vreo 50 de pagini Alpilor. Nu se precizează pe ce distanta e afectat Traseul Bonatti de căderea acelei uriaşe placi în septembrie 1997, dar din pozele paralele se pare că pe mai multe lungimi de coarda, iar din alte reviste reiese ca traseul Bonatti nu mai există!

Tot în acea revista sunt desenate pe o poza traseele din Grandes Jorasses, unde figurează şi „Tr. Eldorado”, traseu nou în Pilierul Walker, realizat solitar în 12 zile de fenomenalul Valeri Babanov. Reamintim ca Emil Coliban si Taina Duţescu, au urcat traseul Cassin din Walker în 1981 (şi alte câteva trasee celebre!).

Cele mai impresionante schimbări în Alpi se referă la retragerea/reducerea gheţarilor. Mer de Glace, în ultimii 10 ani a pierdut în grosime 3 m în amonte şi 9 m în aval. Zonele schiabile se mută tot mai sus, multe dintre cele de mai jos dispar. Tot mai multe staţiuni de schi din văi diferite se leagă acum „cu cabluri” intre ele, într-o reţea care încorsetează Muntele. Dar ecologiştii insistă ca să rămână mai multe zone de altitudine intacte, munţi „neîncarceraţi în fiare”.

Bernard Prud’homme, directorul oficiului de Turism din Chamonix, spunea ironic: „În anul 2100, Mer de Glace va deveni un lac, zonă de sporturi nautice. Va trebui ca montaniarzii să se recicleze, căci se va schia doar pe calota Mont Blanc-ului!”.

Poluarea prin traficul auto e o mare problema. De 3 ani, din 24 martie 1999, de când tunelul Mont Blanc a fost o lungă perioadă închis (au murit atunci 39 de oameni), chamoniarzii şi-au dat seama ce bine este să respiri aer de munte nu de eşapamente. Ca atare, fac mari acţiuni de protest, de a nu se mai permite ca să treacă prin tunel TIR-uri (2000 de TIR-uri pe zi!!). Se afirmă că traficul transalpin e de 5 milioane vehicule/an şi că până în 2020 se va dubla. Ca atare, s-au preconizat două tuneluri feroviare lungi. Elveţienii unul de 90 km(!!!) Saint Gothard-Lotschberg, care să fie gata până în 2010, iar Franţa şi Italia unul de „numai” 52 km: Saint Jean de Maurienne-Suse, care va costa 72 miliarde franci şi va lega zona Lyon de zona Torino.

Datorită iernilor tot mai blânde, creşterii temperaturilor, retragerii limitei zăpezilor spre mai sus, s-a remarcat o explozie vegetală la peste 2500 m , inclusiv o urcare a limitei pădurilor. E o schimbare în bine sau în rău?

Schimbări clare în bine; se remarcă o tendinţă de a reveni la arhitectura tradiţională de munte (nu şi la noi!), de a se folosi mai mult lemnul. La clădirile tip „blocuri” din staţiuni (au şi ei asa ceva), se fac acum faţade, balcoane etc, pentru a se încadra mai bine în peisaj.

Dacă depopularea zonelor montane, dispariţia satelor de munte a fost rapidă în Alpi între 1860-1890, acum se observă o tendinţă inversă în unele zone: repopularea. În Alpii de Nord, între 1982-1999 populaţia permanentă a crescut cu 18-24%. Francezi, dar şi din alte țări, care veneau numai în vacanţe, s-au mutat definitiv aici cu familiile; copiii au şcoala iar adulţii fac naveta în vale sau fac muncă la domiciliu prin Internet.

S-ar putea că şi în România, să se întâmple în viitor acest proces, dă Doamne! Dar nu va începe cu sate, cătune uitate, părăsite şi de Dumnezeu, ca Pleșești, Cheia, Botani şi multe altele din Apuseni şi nu numai. În Pleșești, care avusese 20 de case, în urmă cu 5 ani, am mai găsit doar un bătrân care se încăpăţâna să moară acolo, „ultimul mohican”, în Cheia (amonte de Cheile Râmeților), sat care a avut 30 de case, scoală, biserică, în vara lui 2003 mai erau două femei. Procesul de creştere a populaţiei din zone montane din România a început… în Valea Prahovei şi alte câteva zone similare (Bran…). Unii dintre aleşii noştri se vor muta poate de tot în „refugiile” ce şi le-au încropit „cu sudoarea fruntii” pe la Poiana Ţapului, Zamora, Breaza, să muncească, să voteze de acolo „pentru bunăstarea şi fericirea noastră”. Cei mai multi dintre noi, montaniarzii, nu avem pretenţii mari. Ne-am mulţumi să avem locuri de muncă și salarii decente, să putem plăti preturile cerute în munţii noştri, dar şi în munţii Europei, să vedem la faţa locului schimbările, nu doar să le citim prin reviste şi pe site-uri internet.