Schiul

Ca sania, roata, barca, avionul, deltaplanul, parapanta… schiul este o minunata invenţie a omului. Și utilă, şi „jucărie”!

Schiul a apărut în nordul Europei ca schi de fond, cum îl numim acum. Apoi, englezii care au fost pionieri şi în alpinism, l-au adus în Europa, la început în Alpi. Mai întâi ca sport de plăcere apoi şi de competiţie. S-a diversificat apoi şi schiul ca şi alpinismul. Se merge, se alunecă, se aleargă pe schiuri. Se coboară pe schiuri. Se şi urcă pe schiuri. Se face schi şi pe zăpadă preparată/ bătătorită pentru schi-fond şi pentru schi alpin de pârtie. Se fac şi sărituri cu schiurile, exista şi acrobaţii cu schiurile şi sărituri acrobatice, probe artistice, probe de viteza (speed skiing), numite cândva „kilometru lansat” la care s-au atins 248 km/ora! Se face şi schi în afara pârtiilor (engleză: off-piste skiing fr. ski hors piste), adică în zăpadă mare – schi de tură, schi „de variantă”, „free-ride”, schi-alpinism, schi extrem. A apărut şi a luat mare amploare snow-board-ul. Mai recent, pătrunde ca noutate teleboarding-ul, ambele folosind un mono-schi mai lat. A reapărut prin staţiuni de iarnă un vechi schi nordic: Skijoring, unul sau mai mulţi schiori remorcaţi/ tractaţi de un cal, de sanie sau snowmobil. Exista şi alte genuri de jocuri şi distracţii pe schiuri.

Exista echipament adecvat pentru aproape fiecare gen sau grupă. Și încălţămintea, ghete pentru schi-fond, clăpari de pârtie, clăpari de tură, bootsi pentru snowboard. Și schiurile, schiuri cu canturi paralele, schiuri ”carve” cu diferite „radius-uri” (curburi) şi lăţimi, mono-schi. Noutate este ”split-board”-ul, inventat de cei care urcă în zăpadă mare unde nu au mijloace mecanice de urcare. E un snowboard despicat în lung, pe care se montează pe fiecare jumătate piei de focă şi apoi, pentru coborâre se cuplează redevenind snowboard. Și legăturile, sistemul de fixare, francezii le spun fixations, nemţii şi englezii bindung/binding. Și alte accesorii, dar şi îmbrăcămintea şi stilurile s-au diversificat. De exemplu, a reapărut stilul «telemark», practicat şi pe pârtii cu zăpadă preparată dar mai ales în afara pârtiilor.

Delimitările între genuri nu sunt întotdeauna clare. In plus, există şi combinaţii. Nici termenii străini nu au toţi corespondent identic şi adecvat sau explicit în limba română. De exemplu, termenul schi-alpinism naşte confuzii. Nici nu vrem aici să-i lămurim şi să-i disecăm ci doar să arătăm complexitatea fenomenului.

Schiul de fond (running ski) se face cu schiuri înguste şi încălţăminte uşoară. Se practică în zone cu denivelări mici, în general în circuit. Și de plăcere şi în competiţii, pe care le ştim de la TV.

Schiul de tură şi schi-alpinismul se practică în zăpadă nepreparată. Vezi alături articolul „Schiul de tură”.

Schi extrem defineşte schiatul pe pante aşa de abrupte sau în condiţii aşa de dificile/ riscante, de exemplu, culoare înguste, feţe cu stânci etc., încât pierderea controlului sau o căzătură poate duce la răni grave sau moarte, deci e un nivel ridicat de risc… Se practică în zăpadă nepreparată, cu echipament asemănător cu schiul de tură, dar cu bocanci mai înalţi şi mai rigizi. Dar se practică tot mai mult şi cu snowboard-ul. Și este şi el „schi alpin”!

Schiul alpin cel mai cunoscut e cel care se practică acum pe pârtii amenajate, balizate, bătătorite, asigurate şi dotate cu mijloace mecanice de urcare. Practicat în competiţii se împarte în: slalom special, slalom uriaş, super-uriaş („Super G”) şi coborâre. Dar există şi în acest domeniu tot felul de variante: slalom paralel câte doi deodată dar uneori şi câte patru (four-cross). Se fac şi concursuri pe pârtii cu denivelări (moguls) special amenajate.

Dar la origine, schiul alpin se practică pe zăpadă nebătătorită, chiar dacă nu întotdeauna în golul alpin. Acum el se practică mai ales pe culoare defrişate din pădure pentru a deveni pârtii de schi amenajate şi cu zăpadă preparată/ bătătorită. Doar zona superioara a unora din aceste pârtii se afla în mediu alpin. Eu, fiind alpinist, am protestat când un arbitru de concursuri de schi, vorbind despre cei care concurau la schi-fond şi de cei la probele „alpine” enumerate mai sus, spunea: fondiştii şi alpiniştii!

Mulţi montaniarzi, dar nu toţi, sunt şi schiori. Dar procentajul de schiori care sa fie şi montaniarzi e mai mic.

Pentru clujeni, cele mai apropiate pârtii de schi dotate cu mijloace mecanice sunt: Muntele Băișorii, Arieșeni, Borşa, Mogoşa, Piatra Fântânele, Cavnic. Pentru învăţat e mai potrivită pârtia din Feleac… dacă are zăpadă! Pentru schiul de tură, în apropierea Clujului, în „munţii de lângă noi” sunt destule posibilităţi. Vă pot împărtăşi multe rute, vi le pot arata în imagini.

Cu care se începe? Nu e aici locul de a da lecţii de schi. Dar recomand iubitorilor de munte să-si achiziţioneze echipament pentru schi de tură. Și pot începe/ învăţa cu oricare dintre ele: schi de pârtie, drumeţii cu schiuri de tură sau alternativ. Însuşit unul dintre ele, ajuta la învăţarea/ acomodarea cu celalalt. Afirm că ar fi bine de început cu schi de tură. Dacă ai nişte noţiuni de bază, ţi-o poţi însuşi ca autodidact. N-am urmat nici o şcoala de schi de tură, nu am citit nici un manual. Am mai întrebat/ am mai văzut câte ceva la unul, la altul. Dar foarte putini făceau schi de tură când am început eu, incitat de poze din reviste.

Am scris unui prieten începător: „Eu afirm că înainte de a învăţa să schiezi, adică să faci viraj după viraj, e necesar să înveţi „să stai pe schiuri” şi să păşeşti cu ele. Și „a sta”, adică a aluneca la vale pe pante line, a păşi, adică a merge cu ele pe plat sau a urca folosind piei de focă pe pante line, se poate învăţa şi singur. Ar fi bine totuşi ca mai înainte să te înveţe cineva cum să faci întoarceri de pe loc (pe loc plat), dar şi asta se poate face „prin paşi mici” la început. Și să te înveţe cum să te scoli după ce ai căzut.

Mulți înţeleg prin schi de tură, a schia în afara pârtiilor, adică prin zăpadă mare. Eu înţeleg „a drumeţi pe schiuri”, a face ture pe schiuri, nu „a schia”! Și pentru a face ture pe schiuri pe munţi mai blânzi, nu e nevoie să fi un mare schior, nu ai nevoie de instructori de schi. În cel mai rău caz, unde panta e mai mare, cobori in diagonale lungi si faci întoarceri de pe loc. Urma va fi deci un zigzag, nu o linie şerpuită. Sau, unde panta e mai mare, cobori fără a da jos focile sau chiar fără schiuri.

Toate astea la început! Vei câştiga echilibru, stabilitate. Și abia apoi să înveţi pe o partie „să schiezi”, să te ajute cineva cu sfaturi, să-ţi dea nişte „teme” pe care tu să le exersezi! Începutul nu e uşor. Dar nici foarte greu.

Metode? Au fost şi sunt mai multe. Important e rezultatul! Și rezultatul dorit de instructori şi de elevii lor era a schia cursiv, sigur, fără căzături, dar şi „elegant”, fără mişcări dezordonate, cu schiurile mereu paralele şi cât mai apropiate, fără poziţie rigidă precum o statuie pe schiuri. Au existat de-a lungul anilor mai multe „școli” de învăţare a schiului. În general, era o competiţie între doua: şcoala austriacă şi cea franceză. Primii mergeau pe ideea de a se învăţa direct cu schiurile lungi (mai greu de manevrat în viraje, dar care oferă o stabilitate mai buna), francezii începeau cu scurte (oferă stabilitate mai precara, dar sunt mai uşor de dirijat în viraje). Se ajungea în final la acelaşi rezultat, dar se pare că a doua metodă e mai bună, îţi oferă mai rapid încredere în tine şi bucuria alunecării.

Mai amintesc că a existat între cele două „şcoli”, prin 1910-1920, disputa între metoda austriacă de a schia cu un băţ şi cea franceză cu doua beţe. Cu un băţ, de fapt un par, se frâna lateral dreapta sau stânga pentru viraj şi cu el între picioare pentru coborâre liniară. Metoda cu un par (a lui Zdarski) a pierdut competiţia căci… era inestetica pentru doamne!

Și eu eram certat mereu ca nu schiez cu picioarele lipite, visul tuturor. Dacă le apropiam, cădeam mereu, mai ales la viraje. Erau chiar instructori care legau genunchii elevilor unul de altul cu nişte gume elastice… Dar la Jocurile Olimpice din 1968, de la Grenoble, francezul Jean-Claude Killy i-a contrariat şi uimit pe toţi câştigând toate probele/ medaliile de aur cu stilul…„crăcănat”! Atunci au realizat şi ceilalţi că e mai eficient ca fiecare schiu/ picior să fie independent. Și uite aşa am devenit fericit şi am scăpat de cicălelile amicilor care doreau să mă „şlefuiască”!

Cândva era la moda metoda austriacă (şcoala de la Arlberg) de învăţarea virajelor din semi-plug (stembogen). Apoi s-a impus şcoala franceză de învăţare direct cu schiurile paralele. Acum se practică din nou învăţarea din semi-plug şi apoi eliminarea treptata a „plugului”. O metodă utilă, spun eu, este ca multe alte greşeli ce le face un începător să le remarce cineva priceput şi începătorul să le elimine câte una, concentrându-se nu la toate deodată ci la cea mai importantă greşeală. Eu așa am progresat, așa i-am ajutat pe alţii să se mai „cizeleze”, deşi nu sunt nici profesor de schi şi nici un bun schior.

E firesc ca la început, mai ales încercând viraje, să cădem mai des. La cădere, pentru a nu suferi o entorsă sau o fractură, ar trebui ca „securit”-ul să se deschidă, schiul să sară de pe bocanc, dar să se oprească din alunecare prin intrarea în funcţiune a sistemului ”stopper” sau prin vechea metodă, folosită încă în ture pe schiuri, prin cureluşa ce leagă schiul de picior.

ATENȚIE: Ca începători, coborând cu viteză mică, există riscul ca la o căzătură securitul să nu se deschidă DACĂ e reglat după greutatea corporală, cum ştiu şi fac cei mai multi schiori şi chiar instructori de schi! Căci, un începător coboară cu viteză mică, deci în caz de cădere şocul nu e destul de puternic pentru a reuşi să deschidă securitul. Aşa că dacă nu sunteţi buni schiori, reglaţi legăturile să sară la şocuri mai mici, reglaţi-le la jumătatea greutăţii corporale şi le mai strângeţi progresiv dacă vă sar şi în viraje! Vă spun asta căci am fost şef şi medic al unei echipe Salvamont şi am constatat că multe fracturi au fost produse din cauza sistemelor securit prost reglate, reglate ca pentru buni schiori, nu ca pentru începători!

Încet-încet, dar cu perseverenţă, se ajunge la/ se trece „graniţa” dintre munca și chin pe de o parte şi plăcere pe de altă parte. Plăcerea alunecării e depăşita doar de cea a zborului cu parapanta… Iar această plăcere a alunecării e şi mai mare când ne-o oferim în ture pe schiuri prin zapezi imaculate, pe dealuri sau pe culmi şi pante mai blânde de munte. Căci, se suprapune bucuria mişcării şi alunecării cu bucuria privirii, cu senzaţia de libertate.