Simfonie în alb

O tura de iarna cu 3 nopti in cort, inclusiv cea de revelion 2002, pe culmea dintre Somes si Aries. 

Motto: Noi mergem pe munte sa culegem amintiri

IONEL COMAN

PRECUVANTARE. …Sa culegem amintiri despre clipe frumoase, despre bucuriile pe care ni le-a oferit Muntele. Micile necazuri: rosaturi de la bocanci, dureri de umeri sau spate, oboseala, degete uneori inghetate, multe alimente congelate in rucsaci, emotiile ca primusul „da ortul popii”, toanele aparatelor foto si altele („sarea si piperul” oricarei ture)- se uita. Amintirile frumoase raman, devin „depozite in valuta forte” pentru mai tarziu, in cea mai sigura banca numita „Suflet”. 

” In acele clipe triste, cand nu vom mai putea urca piscurile incununate de lumina, ne vom inflacara si vom intineri cu gandul la ascensiunile de alta data” a scris medicul oftalmolog KARL BLODIG, care a trait 97 de ani si care a fost primul om care a urcat toti cei 70 de patrumiari ai Alpilor, ultimii doi, nou „decretati” ca fiind patrumiari (acum se pare ca sunt 82!), i-a urcat solitar la 73 de ani! 

Din fiecare tura montana culegem amintiri de neuitat, dar culegem desigur si invataminte, ni le completam pe cele ce le stim din ce am citit despre Munte. 

Eu am invatat ca nu-i de glumit cu Muntele. Ca nu te poti lua la tranta cu el, ca „Muntele nu tolereaza ignoranta”( Constantin C. PAUN), ca trebuie sa-l respecti, sa-i respecti dorintele, sa-l urci cand el iti da voie. ” Muntii nu pot fi nici cuceriti, nici invinsi ci numai urcati” a scris HEINRICH HARRER. 

Am invatat multe despre despre zapezi si avalanse,( am si scris despre ele, a se vedea cap.10)), despre raportul care trebuie sa-l pastram intre curaj si prudenta. Stiu cat de periculoase sunt vaile abrupte, valcelele, fetzele, mai ales cele nordice, MAI ALES la inceput de iarna, atunci cand a nins mult in zilele precedente ( ceea ce stiu mai toti!), dar si atnci cand a nins putin, dar cu vant (ceea ce multi nu stiu!). Stiu ca si avalansele mici pot omori si ca daca te-a omorat una mica, nu una mare, asta nu e o consolare pentru familie. Stiu ca in marea majoritate a cazurilor, turistii/alpinistii nu au fost „surprinsi de avalansa”- cum scriu ziaristii si cum spun si unii care umbla pe munte- ci din pacate, ei au declansat avalansa! 

Nu mai sunt nici la varsta de cautare a unor senzatii tari; ma rezum la a cauta bucurii. Nu bucuria ca „am mai pacalit-o o data pe aia cu coasa”- cum am citit in jurnalul unui alpinist rapus de-o avalansa – ci bucurii mai simple: albul imaculat al zapezii, albastrul infinit al cerului, brazii impodobiti ca-n basme, caciulile de nea de pe cioate , muzica numita „liniste”, „ploaia cu fulgi”, bucuria miscarii, bucuria ca esti acolo, in Munte, departe de toate poluarile… 

Il cred, il inteleg pe inegalabilul IONEL COMAN, care a scris si aceste cuvinte: „Daca ai indragit Muntele, nu cauti doar teluri deosebite si trasee foarte grele. Acelasi pret pot avea zilele cand, hoinar acolo sus, incerci sa redevii o modesta particica din natura, echilibrat si simplu, asimiland cu toate simturile armonia si linistea inconjuratoare” 

Asa ca ne-am propus ca trecerea in Noul An 2002 sa nu o facem pe un varf sau o creasta din Rodnei sau Fagarasi, ci undeva pe o creasta domoala a blanzilor Apuseni, pe poteci si drumuri pe care au calcat Horea si Iancu. Un segment din Masivul „Gilau-Muntele Mare”, de care unii nici nu ati auzit, unul din acei „munti uitati” (dar curati) despre care am scris la cap.7, unul din acei munti in care ne ma refugiem dupa ce constatam din nou cu tristete in „masivii clasici” ca „omul murdareste locul”! ( titlu de articol in cap. 6) 

RELATAREA TUREI 

Motto:Planurile se fac pentru a avea ce sa modifici! 

Planul initial, maximal, era ca sa efectuam tot traseul dintre Ghetarul „de la Scarisoara” si Statiunea Muntele Baisorii, care de la Vf. Clujului 2399 m, este interfluviul Somes-Aries pana la Smidele, apoi intre Valea Ierii si Aries. Traseul e cunoscut de moti chiar sub numele de „Drumul Clujului”! Alte nume de varfuri- locuri de pe traseu: Marsoaia, Ursoaia, Dealul Stauin, Dealul Coachii, Smida Mălaiului, Petreasa, Frânturile, Coltaul Vârfului, Apa Cumpănită, Citera, Toaderu, Lamaşoaia, La Garduri, Steaua, La Nedei, Brădeana, Picioragu, Vf Balomireasa, (1632 m), La Tina, Capatzana, Smide, Munceloase, Prislop, Muntele Mare ( 1826 m, al 3-lea din Apuseni), Pietrele Marunte, Sesul Cald, Buscat, Statiunea Muntele Baisorii. Nu toate le veti gasi pe harti; ghidul turistic nr.46 din colectia „Muntii nostri”, care era scris 70% de mine, n-a mai aparut ca atare ci doar- in 1992- ca harta plianta , difuzata doar in zona Clujului. 

Vara, traseul pe care l-am marcat in 1987-1988 cu Radu si nepotul meu Viorel, se parcurge in cam 18 ore, asadar in doua zile. Am calculat ca DACA zapada ne permite, il vom face acum in 4 zile. Nu s-a putut! Am parcurs doar cam un sfert din traseu! O portiune pe care vara o faceam in 2 ore, ne-a luat acum 8 ore! Zapada proaspata era atat de mare si de fainoasa ca ne scufundam in ea pana la genunchi: schiurile inaintau „submerse”, pe stratul vechi. 

In urma schiurilor noastre ramanea o transee. Eram un fel de „buldozer uman”. N-aveam schimb ca si cap al „sirului indian”, nu puteam trece la coada, la odihna, caci acest sir era format doar din doi: eu si Marlene. A mai incercat si ea sa simta cum e „cap de coarda”, dar -aici- nu insista pe egalitatea dintre sexe. Chiar si coborarile ( care nu sunt abrupte) cereau efort, mai ales unde erau troiene de vant sau cand varfurile schiurilor intrau sub crusta ( nu prea dura) a stratului vechi. Trebuia atunci sa intru in „marsarier” si apoi sa demarez in forta.. 

Impreuna straturile, vechi si nou (cel nou mereu in crestere) aveau 1-1,2 m, dar erau locuri unde am introdus tot batul de schi, intors si tinandu-l de varful de sub rondela si bratul pana mai sus de cot ! Daca coboram de pe schiuri (n-am prea facut-o!), era o problema ca sa urci iarasi pe ele!. Am fost inspirati ca ne-am inlocuit rondelele mici de partie, cu rondelele mari, indicate in schiul de tura. Si acestea se scufundau, dar ne gandeam cat ne-am fi chinuit cu cele mici! 

Am avut de toate: ploaie, care ne-a tinut 2 ore pe loc, in Garda, apoi lapovita. Am avut mai ales si „ploaie cu fulgi” cum i-a spus candva un copil. Am avut si cer senin, mai ales in superba zi de 1 ianuarie 2002, cum am avut si in 1 ian. 2000 pe Muntele Mare- Prislop- Smide si 1 ian. 2001, pe Creasta Laptelui din M. Rodnei. Cel mai frica imi era de ceatza. 

Radu, in urma cu 3 ani, n-a avut noroc! Atunci, plecand invers, de la Baisoara, cu Puiu Chiselita, ramas singur de La Garduri (din cauza claparilor de tura ai lui Puiu), prin zapada mai mare ca acum si ceatza deasa, a avut mari probleme de orientare. De la Vf. Clujului a luat-o intentionat spre Calineasa-Padis ( era in plan pana la Vladeasa- Huedin), dar dolinele in care intra mereu din cauza cetzii, obositorul „white-out” prelungit(cap.4), l-au convins sa renunte si s-o ia spre Casa de Piatra- Garda, unde motii, care circulau intre casa, grajd si sursa de apa prin transee cat omul- s-au crucit de el… 

Noi, acum, am avut noroc, a fost ceatza putina si nu prea deasa. Dar ma repet: „Muntele e frumos pe vreme buna, dar e fascinant pe viscol sau furtuna”! 

„O noapte petrecuta pe munte echivaleaza cu zeci de ani de meditatii si rugaciuni”- PROVERB CHINEZ. 

Duminica 30 dec. 2001: Plecam din Cluj la 9.30: Radu, Luciana, Marlene si eu, cu credincioasa „Matilda” supraincarcata. Pe la Salciua incepe ploaia. Ariesul tot mai plin de sloiuri, care nu prevestesc nimic bun. Am aflat apoi ca in 31 s-au format „baraje” care s-au rupt si au fost viituri si inundatii. Saracii oameni! Batranii din sate, nu se distreaza ca domnii la trecerea dintre ani; doar tinerii, care au inlocuit acum sezatorile cu discotecile (caci trebuie sa devenim europeni!), isi planificasera ceva distractie, dar nu sub forma de „joaca de-a inundatia cu sloiuri”! La Garda, unde am ajuns la 12.15, ne-a udat ploaia pana am dus rucsacii si schiurile la adapost, in frumoasa si eleganta locuinta de turism rural a familiei Danciu, unde Radu, Luciana, Arnold si alti amici ai lor, urmau sa faca rev-ul si sa se deplaseze zilnic 14 +14 km pentru schi la frumoasa partie de la Vartop (Arieseni). 

La 14.30. cand ploaia a virat spre lapovita si ninsoare, eu si Marlene ne-am montat schiurile pe rucsaci si am pornit pe Garda Seaca, framantand cu claparii de tura zapada mare, apatoasa, pe sub care curgea apa!. La confluenta cu Valea Ordancusa, unde erau parcate masini ale speologilor, am renuntat sa urcam spre Ghetar prin Mununa, ne-ar fi incurcat schiurile prin padure. Am luat-o pe Ordancusa, pe unde se urca vara pe 4 roti la Ghetar. Erau ceva urme de camioane, apoi zapada tot mai mare. La parcarea pentru pestera Poarta lui Ionele, un BMW de B, cu schiuri pe el, se chinuia sa intoarca. Ii spun Marlenei, ca eu am avut sansa sa parcurg Cheile Ordancusii pe vremea cand erau salbatice, fara drum. Si acum sunt faine, in unele locuri drumul le ocupa complet; apa trece pe sub drum! 

La 17.15, dupa primele case din catunul/crangul Sfoartea, langa un fel de cabana silvica, montam cortul. Gecile de pe noi, care de mult nu mai prea sunt impermeabile, si-au sporit serios greutatea cu apa; le lasam in absida cortului. 

Luni 31 dec. 2001 Vremea mohorata nu ne-a indemnat sa fim harnici. Gecile, sunt acum „tabla”; cu greu le putem imbraca. De ce, ieri nu am scos din rucsaci pelerinele de ploaie? Toata noaptea a nins. Ne chinuim sub streasina ingusta a casei vecine sa ne montam „pe uscat” „focile” ( ale mele nou-noute). 

Abia la 9 pornim , de data asta pe schiuri, pe urmele unui om harnic. Dar, de la casele Sfoartea de Sus, ramane sa ne deschidem noi drum. Aici, mai luminandu-se vremea, (dar fara a iesi soarele), Marlene face primele inregistrari cu camera. Peisaj ca-n povesti: case, garduri, brazi, braduti, crengi, malul apei, totul era o expozitie de arta! Zapada ne trece de bocanci. Ninge iar. Inainte cu 700-800 m de a iesi in culme, avem bafta ca sa avem iar drumul cvasi-deschis de 2 cai apoi si de 3 vaci care coborau indemnate de stapanii inarmati cu cate o lopata.Animalele, neavand schiuri ca noi, inotau prin zapada pana la burta, spre apa Ordancusei; firavele izvoare din satul din culme -Stanisoara- erau secate, inghetate. Intrebati de rostul lopetilor, motii ne-au spus ca la nevoie, cand animalul fruntas nu mai poate, deschid ei drum cu lopata. 

La ora 12 suntem sus, la intersectie; spre stanga, 6 km spre Ghetar, prin Stanisoara, Ocoale. La 300 m, „La Ranjesti”, e casa motzului intalnit cu animalele, chiar la ramificatia traseului turistic spre/de la Padis. Nu ne ducem la caldura; Spre dreapta, drumul, acum invizibil, duce -tot 6 km- pana in Pasul Ursoaia. Constatam cu surprindere urme de schiuri! Doar n-or fi iarasi ale dr.Alex Doaga, ca in iarna trecuta in Rodnei! Nu, urmele nu-s adanci; asta nu avea rucsac! Am mancat ceva, langa casa, nici acum terminata, unde am pus corturile in vara 2000, cu voi Razvane, cand veneam cu ce a mai ramas din „ciurda” de 17 colegi ai tai, cu care am plecat din Huedin spre Padis- Ghetar- Baisoara- Posaga -Aries. Cand sa plecam, apare „schiorul”, un motz cam de 30 de ani, alunecand sprinten inapoi spre casa, in stil Zdarski, manevrand cu barbatie acel par, mai inalt ca el, pe care il stim din cartile de Istoria schiului. Precizez pentru cei care nu stiu, ca pe el se sprijina schiorul lateral, pentru viraje la stanga sau dreapta, si pe el „calareste-franeaza”, la coborari directe. Argumentul care a prevalat in disputa intre Scoala austriaca -cu un bat- si cea franceza- cu doua bete- a fost ca metoda cu un batz/par, e… inestetica pentru doamne! Si de fapt si incomoda, caci ele schiau atunci in rochii lungi! 

Urmele lui „Zdarski din Stanisoara”, nu ne-au ghidat decat scurt timp, pana la casele „La Zapozi”. Locatarii acestora, plecasera de vreo saptamana, (desi mai aveau fan, clai neincepute pentru animale), sa-si faca sarbatorile la casa-casa si poate prevazand ce va sa vina: potop alb din cer plumburiu. Am constatat cu surprindere ca acum, casele acestea locuite temporar, sunt electrificate, motiv care a facut sa apara si constructii noi, cu aspect de „case de domni”!, neterminate ( una fara acoperis) dar cu contorul electric montat! 

La ora 14 eram in Vf. Clujului, la 15.30 ieseam din marea poiana Marsoaia. Mai ales aici, dar si in multe alte locuri, am auzit mereu acel „VUUM!” la tasarea zapezii sub noi, acel sunet infundat care in Retezat sau alti munti iti descarca valuri de adrenalina, iti da fiori, mai ales cand nu esti pe o zona plata si cand vezi si crapatura ce inainteaza ca un sarpe… 

Ajungem apoi in Pasul Ursoaia, pe unde trece „soseaua”- (drum national!) Huedin- Belis- Poiana Horea – Albac- Campeni ( pe care o injura intr-o vara un constantean ce se intorcea „pe scutatura” de la Baile Felix, caci „soseaua” ii tranformase frumusete de Dacie in harb. ) 

REVELION 2002: Sub un cer puternic innorat, sub cascada de fulgi, la 16.40, incepeam sa montam cortul. De mai multe ori am pus cortul aici ( iti amintesti Viorel din Seattle?), langa masa cu bancutze. La 50 de m este ce a mai ramas din gospodaria padurarului Iosif Jurj din Matisesti ( casei i s-a dat foc in timp ce el cu sotia erau inauntru: s-au refugiat in grajd!). L-am vazut in 2000, iarna se retrage ( are 93 sau 94 de ani) la una din fiicele sale, nu la oras ci la… cantonul silvic Ic Ponor ! 

Dar acum vom „face” aici revelionul 2002. Mancam ceva , bem ceaiul care mai e in termosul metalic si ne bagam in sacii de puf, in care e cald si bine. Pe la ora 23 ne pregatim de… „rev”. Volodea „canta” cu flacara albastra, topind zapada; sticluta de 200 ml cu vin, e destul de rece, Marlene aseaza bunatatile pe… servetul festiv. Are si surprize culinare. N-am mai impodobit o crenguta de brad cu bomboane de pom ca anul trecut; brazii din jur, toti, mari si mici, sunt deja impodibiti „super”, in asteptarea si spre bucuria noastra. 

N-avem si n-auzim „pocnitori” la cumpana dintre ani. La ora zero si cateva minute, deschid fermoarul cortului ca sa vedem, sa ne luam in primire uluitorul cadou de la Maria Sa Muntele: oceane de cer senin printre continente de nori albi, frumosi, toate luminate de o luna plina, luna ce se ghicea dincolo de neguri si in noaptea precedenta, luna pe care visam de multa vreme s-o vedem in noaptea asta. E ceva fascinant! Nu se poate descrie in cuvinte! Ramanem o vreme muti de uimire, de fericire si ne amintim de BLAGA: „Opreste Doamne clipa!”. Si doar pentru clipa/clipele astea, merita tot efortul. 

Ne gandim la aceeasi zi si ora din 1999, cand, sub un cer similar, eram amandoi pe Vf. Buscat, la circa 1.30-2 ore ore de Statiunea Baisoara. Ne amintim de revelionul 2000, patru oameni,(noi, Radu si Arnold) doua corturi, pe un ger cumplit, la Prislop, nu departe de Muntele Mare; de cel de anul trecut-„REVELIONUL DINTRE MILENII” in Rodnei. Ne gandim la cei dragi, ne gandim la prieteni.La voi toti care iubiti Muntele. V-am urat tuturor LA MULTI MUNTI ! Aici nu aveam semnal de mobil; dar primisem cateva mesaje, citite in Vf. Clujului. Ne-au bucurat, ne-au incalzit si ele, si ale voastre, ale celor care ni le-ati trimis telepatic. V-am multumit, va multumim! 

Marlene a iesit prima din transa si a intrat in cort dupa camera imprumutata cu o neasemuita amabilitate si prietenie de dragii nostri Gheo si Cosmina. Eu am comentat „evenimentul”, care da ceva culoare imaginilor, care sunt de incepator (acum stie ce a gresit), dar sunt si secvente, in miez de noapte, cu luna plina si cer albastru!! Sunt in general cam neclare, dar unele peste asteptaride faine ! Pentru noi au farmec, sunt parca de pe alta planeta, sau mai bine zis din tara lui Alb-Imparat. Redau o fraza din „comentariu”: ” Multumim Cerului si multumim Muntelui…” 

Nici nu mai stim cat am stat … Doar frigul, ne-a trimis in cort, amintindu-mi ce a scris VIRGIL LUDU: ” Muntele patrunde in noi ca seva in copaci, primavara”. 

„Ce cautam in munti? Cautam o evadare in frumusete”- GASTON REBUFFAT 

Marti 1 ian. 2002: Desteptarea la 5.40, caci am hotarat sa mai facem o tentativa de a reduce din distanta spre Baisoara, s-ajungem azi pana la Steaua (jumatatea distantei). E ora cand multi altii abia se culca dupa un rev adevarat, ca cele multe pe care le-am facut si eu (parca in alta viata!) pe la cantine studentesti, restaurante, amici, apoi cabane.) Dar cerul e din nou acoperit; ninge cu spor, cu vant, dar poate nu va tine mult, poate Muntele ne va recunoaste iar. La ora 8 ne punem si capisoanele si ochelarii de viscol si glugile, inchidem toate fermoarele, scaiurile si pornim. Dupa cam 250 m, cand traversam soseaua, ne latra un caine de la una din case; constatam „transeele” de rigoare , e deci locuita. Strigam. Apare noul proprietar un… bucurestean cam de 35-40 de ani. E aici, cu sotia din toamna si e hotarat sa ramana aici! E venita acum si soacra sa faca rev-ul cu ei. Suntem uimiti reciproc. Il intreb cum va cobori soacra cei 5 km pana la primele case din Matisesti (spre Horea- Albac) si cade pe ganduri. Vom mai povesti cu el la vara. 

Incepem urcusul prin padure, spre Poiana Stauin. Zapada tot mai mare si cu troiene greu de „strapuns”, ne vesteste ca vom ajunge la Steaua… dar poate maine! In poiana din varful pantei, surpriza!: Cerul se degajeaza de nori ca sub o bagheta magica. Ne saluta soarele! Ura!!! 

„De-acum nu ne mai ingheatza, nasul si picioarele”. Ba da!, caci nu e ca in poezia lui TOPARCEANU, aici, acum e iarna. Ne ingheata rapid degetele de la maini, caci nu se pot manevra aparatele foto si camera cu manusi. Dar trebuie „sa culegem amintiri” si cu aparatele foto, concomitent cu cele de pe retina si din suflete. Peisajul e de vis, de poveste: poiana, casele, gardurile aproape total acoperite, brazii si bradutii, totul e imbracat in alb sclipitor, totul ne fascineaza. Apoi, langa casele Stauin, ne amuzam, mai ales eu: la trecerea peste un gard, un schiu al Marlenei se scufunda brusc si cu mare greu se „deznoada”/ dezgroapa si repune pe schiuri. Scorul e acum 1:1, caci eu marcasem prima tranta! Mai tragem cateva cadre, inainte de a parasi poiana din care am multe amintiri. Intram iar in padure, trecem prin poienitele Osorhei, apoi ajungem in larga pasune a Dealului Coachii.( numele imi aminteste de „Coasta Boachii”, dealul copilariei lui Emil Cioran din Rasinari). Dam de urme de tras/furat lemne. Ce repede, ce usor inaintam acum! Dar nu pentru mult timp, caci motzul/hotzul avea alta destinatie. Incep iarasi sa despic zapada. E greu? 

Poate, dar e mai mult fain, caci, asa cum a scris recent neobosita CLAUDIA: „Ce poate fi mai frumos iarna, decat sa despici zapada neatinsa cu piciorul si zarile albastre cu ochiul?” Mancam in antreul unei case, gasit descuiat. Urcam apoi spre marginea poienii. Acolo, langa casele de la Smida Malaiului, avem semnal pe mobil si dam cateva telefoane: La Baisoara, la nepoti/nepoate ce-si fac rev-ul in cabana noastra ca… nu mai ajungem la ei, la Radu si Luciana ca ne vom reintalni in 3 seara la Albac. 

Dupa inca o zona de padure, unde am pierdut iar drumul, iesim in golul ( motii spun „campul”) Petresei. E tot soare, tot fain. Iar filmam/pozam. Nu ne mai grabim. 

Hotararea e luata: nu ne mai intereseaza componenta atletica, kilometrica a turei ci doar cea estetica, sufleteasca. Vom cobori maine la Arada-Horea, sat de care mi-e dor, de care i-am tot vorbit Marlenei. Vom cobori pe unul din acele dealuri, despartite de vai, ce converg spre centrul satului, ca spitele unei roti. E un peisaj uluitor, care m-a fascinat cand am fost prima data pe aici (cand Radu avea 12 ani). 

Remarcasem „roata” de pe harta. O roata a frant la Alba Iulia oasele lui Horia si Closca; o alta roata, acum sub ochii nostri, poarta pe fiecare „spitza” cate 2-4 cranguri (catune motesti): Fericet ( unde s-a nascut Horea), Costesti, Matisesti, Petreasa, Trifesti, Darlesti, Zanzesti, Giurgiuti, Butesti, Patrusesti, Preluca, Teiu, Baba, Niculesti, Lamasoaia… 

Aici, la colibele Petreasa ( crangul permanent cu acelasi nume e ceva mai jos, pe o „spitza/creanga”) am pus de mai multe ori intentionat cortul: sa-mi incarc retina si sufletul de incredibila arhitecura terestra, sa vad seara cum se aprind luminile, sa stau de vorba cu motii, sa-i intreb care ce crang este; unul din ei mi-a aratat in zare, pe spitza de vizavi, casa lui Horea. Si de aici se vede pe una din „spitze”, singura, profilata pe cer- bisericuta din Costeşti. (casele sunt „pe faţă”/pe versantul opus). Ne hotaram ca acolo vom fi la urmatoarea Slujba de Inviere. ( Si ne-am indeplinit dorinta- vezi „Drumetind prin Tara Motilor-la cap.7).

De data asta montam cortul pe soare. Eu bat locul cu bocancii; nu e deloc usor, apoi Marlene netezeste bine cu schiurile. Mai stam putin, in timp ce admiram si filmam/pozam apusul insangerat, sa inghete „platforma”. In acest fel, se poate apoi iesi din cort doar in cismulitze, caci carcasele claparilor se incalta greu in absida cortului. Montam cortul, topim zapada si celelalte „ritualuri”. Deja stim bine locul fiecarui obiect si fiecare gest/atributie. E mult mai frig ca in serile/noptile precedente; sacii de puf sunt cam umezi de la condensul- bruma/broboane de pe interiorul cortului, pe care il absorbeam periodic cu o lavetă. Asa ca intram in saci mult mai imbracati ca in prima seara. 

Constatam ca azi a fost „soare cu dinti”, caci mai totul a inghetat in rucsaci: paine, conserve, salam, cas, lamaia… Dar stim cum sa procedam; Volodea ne e de mare ajutor, desi ne-a dat emotii, pornea greu, tusea, isi pierdea din putere. A aflat probabil ca il vom inlocui curand cu un american MSR Whisperlite. 

Miercuri 2 ian. 2002: Dupa primul somn, am auzit muzica fulgilor pe panza cortului. Ies sa-l usurez de greutate. Ninge iar masiv. Bine ca nu suntem undeva in muntii mari ai tarii, unde n-am putea pleca maine,caci ar fi sinucidere. Nu ne grabim ca ieri; asteptam sa se ridice macar ceata. Pe la ora 10 s-a mai ridicat. Strangem dragul nostru cort Salewa, care ne-a ocazionat atatea bucurii. 

Apropo de strans cortul: sa va spun celor interesati ceva ce nu stiu de la altii sau din carti ci de pe propria piele, adica de pe propriile buze: ca sa nu inghete la imbinare „macaroanele” arcelor cortului, ungeti-le capetele care se imbina. Ulei, slanina… 

La ora 12, sub un potop de fulgi, pornim la vale pe spitza cu Zânzeşti-Giurgiuţi- Buteşti. Cu Radu, intr-o tura de Paşti, cu muntele in superba „blana de leopard”, cu milioane de branduse, am coborat pe „spiţa/creanga” din dreapa vaii Ploştina, prin Petreasa- Trifesti- Dârlesti. Acum, tare as dori, ca la intrarea in padure sa nimeresc culoarul bun. Gasim unul, dar e un drum vechi, abandonat, adancit ca un V urias, cu crengile brazilor de pe laturi ca „arcuri de triumf”, pe care trebuia sa le scutur cu betele de schi. Dar are avantajul ca nu-l putem pierde, ca pe cel nou, invizibil acum. 

Dupa vreo ora si jumatate de „urcuş la vale”, am ajuns langa primele case din Zanzesti. Nu a fost greu sa trecem un gard, mai greu a fost sa coboram in una din tranşeele dintre casă si anexele gospodaresti. Gazdele, o batrana si fiul ei, ne priveau ca pe extraterestri. Am acceptat doar cate o cana de lapte cald; La televizor tocmai erau stirile de la ora 14, despre ninsorile si soselele blocate din MM, despre turistii blocati in Statiunea Izvoarele. Ce bine ca „statiunea” noastra nu a fost blocata! Nu erau urme spre Giurgiuti, dar drumul era acum jalonat de garduri (vizibile doar ulucele de sus). Au aparut doi copii cu schiuri, tot cu un baţ tip Zdarski. La bufet erau ceva urme si cativa barbati; Le-am urat „La mulţi ani ! ” şi am luat-o repede la drum ca sa scapam de invitatia insistenta de a ne incalzi si intari cu cate un „jinars”. 

Din Butesti, panta drumului devenea mai abrupta, in fine coboram fara a pasi sau a da din bete. In sat, dupa ce am intrat noi intr-un cafe-bar, s-au oprit toate discutiile si ne-au coplesit cu intrebari. I-am impresionat cu denumiri de locuri si chiar de oameni, mai vechi cunostinte ale mele, cu intamplari din satul lor. Un padurar- Gheorghe Lazar- un munte de om, e cel care ne descoase cel mai tare si ne invita la vara , sus la Dealul Coachii, unde văzusem  că se ridica o casa nouă ! )cu pereti dinBCA !!).  Dupa cate un ceai binevenit, am fost condusi la camera de oaspeti a primariei, unde era cald; dormise noaptea precedenta reporterul TVR Ion Ceausescu. 

Joi 3 ian. 2002 Ni se aduce lapte. Pe la 10 iesim sa filmam; preotul ne invita sa vizitam biserica noua, superb plasata pe un damb din centrul satului, vizibila de departe, de pe toate „crengile” ( satul poate fi asemanat si cu un copac, trunchiul e drumul spre Albac, crengile sunt vaile si dealurile, „spiţele” roţii de care am scris.) Pictura e gata, superba. Sunt, alaturi de sfintii bisericii si doi sfinti ai neamului : Horia si Avram Iancu. Se pun lambriuri, se face incalzirea centrala, se asteapta candelabru si icoanele pentru iconostasul sculptat. Vom tine legatura cu parintele Costea, localnic, tare am dori sa participam la slujba de sfintire a ei. 

Parintele ne arata sus, pe buza dealului, in Fericet, casa lui Horea, strajuita de un copac falnic:Frasinul lui Horea. Marlene le apropie si inregisreaza cu zoom-ul. Nu ni se accepta sa platim pentru cazare si lapte. Nu putem decat sa multumim si sa oferim carti de vizita, poate le „platim” tot cu Omenie. E un autobuz spre Albac- Campeni la ora 13, dar nu ne putem lipsi de placerea de a aluneca pe „minunatele tălpici” cei 7 km, pe un drum curatat, dar fara nisipul sau sarea din orase, care insulta zapada, transformand-o intr-o pasta murdara. Ne ajunge din urma o sanie, care ne remorcheaza cam 1 km, o plăcere! Stiati ca acest stil de schi era la inceput de secol un sport, de origine scandinava, cu concursuri ( si la noi): Skijoring? 

La ora 15, suntem in Albac. Nu avem semnal sa-l sunam pe Radu, asa ca sarim intr-un autobuz de Campeni, de unde, de la o placintarie, ne „recupereaza” mai spre seara… 

Epilog. -A fost greu? 

-Poate, dar in comparatie cu ce fac altii, mai ales in Himalaya, a fost un fleac, o joaca. Iar ce e greu se cam uita. As spune ca a fost mai ales frumos, „o evadare in frumusete”. 

-Sau, cu respectul cuvenit si constient de proportii, as putea da ca raspuns finalul relatarii TAINEI DUTESCU- COLIBAN despre ascensiunile ei in Alaska: „Daca a fost greu? Nu stiu…, probabil ca nu, pentru ca nu pot spune ca nu as mai face asa ceva… , dimpotriva, ORICAND !”