Tentativă pe Dent Blanche

”Cel care vrea să aiba o lungă cariera în alpinism, acela trebuie să-și amintească mereu că în munte, cuvântul-cheie este prudența”.

Felix Germain 

Dacă vreți doar foto : https://foto.dinumititeanu.ro/2018/07/23/dent-blanche/

Dent Blanche este un patrumiar pe care, la fel ca pe mulți alții, l-am admirat de multe ori și din mai multe direcții. Cel mai aproape de el am fost în Col de Valpeline, în ultima etapă a turei pe schiuri Haute Route (Chamonix- Zermatt. Atunci, îl admirasem mult și în seara precedentă  -11 aprilie 2017- de la cabana Bertol, luminat ca și Matterhornul de luna plină, sub un cer plin de stele. A fost cadoul Muntelui pentru Ziua Aniversară a Marlenei. E un vârf oarecum detașat de vecinii săi, are un ”ceva” care te cheamă spre el. Așa că îl inclusesem pe lista de 10-11 patrumiari pe care doream să-i urcăm în vacanța din 2018. După Lagginhorn, Weissmies și Creasta Nadelgrat cu ai săi 4 patrumiari, abordați din valea Saas, pentru Dent Blanche ne-am mutat pe o altă vale, tot afluent de stânga al Rhôn-ului, Val d’Hérens, veche cunoștință a noastră de când urcam spre Arolla sau coboram după ture în zonă. În seara zilei de vineri 19 iulie l-am instalat pe Erik cel Roșu, dragul nostru cort suedez Hilleberg Allak în campingul din satul Evolène. Unde prognozele ne lămuriseră  ca sâmbătă să facem încă o zi de pauză (ieri coborâserăm de la cabana Mischabel și ne mutasem la Evolène ). O zi de pauză activă, adică cu o vizită cu ALP- Dusterul nostru, pe o vale vecină, la Grande Dixense – cel mai important centru hidroenergetic al Elveției, de o complexitate fantastică! 100 km de tuneluri aduc apă în lac din alte râuri alimentate de ghețarii din amonte. Barajul actual (cel vechi, mai spre amonte și mult mai mic, se află acum sub apă!) este lung de 748 m, lat la bază de 195 m și cu înălțimea de 285 m , se pare cel mai înalt din lume! Datele despre cum s-a construit barajul actual sunt impresionante prin ingeniozitate, amploare și grija față de mediu, de peisaj!

În dimineața  de 22 iulie, la capătul văii pe care se află orășelul Evolène, mai amonte de satele Forclaz și Ferpècle, îl parcăm pe ALP lângă alte mașini. Unii chiar dormiseră în cort acolo. Al nostru îl strânsesem ud (de la condens) și îl întindem peste scaunele mașinii, cum am făcut de mai multe ori.  Rucsacii cu cele necesare erau pregătiți din seara precedentă. Știm că până la cabana Dent Blanche numită și Rossier, aflată la 3.507 m, avem de urcat mult, 6 ore!  Noi vom face 7 ore. Drumul asfaltat mai continuă cam 1 km, apoi urmăm o potecă printre zade. Vreme și peisaje faine. După aproape 2 ore ajungem la cabana Bricola. Mai sus de ea, solul e mai altfel decât în Carpați, covor de pietre, nu de iarbă. Un lăculeț de un albastru incredibil, înveselește peisajul ”lunar”. Pe această morenă ne ghidăm după momâi. Apoi, înainte de cabană o lungă pantă cu zăpadă moale care ne cam ”stoarce”. Desigur în cabană atmosferă de munte, numai oameni veniți să urce Dent Blanche. Dar prognoza este incertă.

 A doua zi, luni 23 iulie, șase echipe plecăm la ora 4 la frontale spre vârful aflat la 4.357 m. N-am putut pleca mai repede căci micul dejun se servea la ora 3.30, nu la 2.30 ca la cabana Mischabel. Se urcă pe o creastă stâncoasă, similară cu ce urcaserăm pe Nadelgrat. Roca e sănătoasă, prize fantastice, dar nu e ușor ca la lumina frontalelor să alegi cel mai  bun traseu. După 45 minute ne montăm colțarii căci începe prima zonă de zăpadă: Wandfluelücke, la 3.703m. Când vom ajunge iarăși la stâncă, nu-i mai descălțăm căci știm că iarăși vom da de zăpadă. Ceața e deasă timp de peste 2 ore. Apoi, când s-a luminat de ziuă, suntem amăgiți  de câteva ferestre de cer senin. Cețurile fierb în căldări, totul se acoperă și se descoperă cu o viteză incredibilă. Admirăm un superb Spectru din Brocken.  Da, ne place spectacolul, dar  noi vrem și Vârful, pe care chiar îl vedem pentru câteva minute și reușim să-l pozăm. Și Matterhornul, Dent d’Hérens și Monte Rosa apar ca ”fata morgana”! Dar revine rapid ceața deasă.  Pe câțiva mici jandarmi pe care alte echipe îi ocolesc prin traversări care nouă nu ni se păreau sigure, noi, îi urcăm și apoi ne descățărăm. De pe unul coborâm chiar asigurați cu un anou de cordelină ce-l aveam ca de obicei pregătit pentru așa ceva. Dar pierdem timp și ”rămânem de căruță”, au dispărut în ceață și ultimii doi, cu care schimbaserăm câteva cuvinte despre cum vor aborda Marele Jandarm, aflat la 4.098m. 

Ajunși la acesta, ne amintim că aici a avut și Puiu Dimache probleme. Acasă am căutat și recitit pasajul din  cartea sa ”Oameni și munți”, atât de bogată întru munte. Redau de la pag. 284: ”În 2005 am urcat și tot cu Vieri, un alt patrumiar, Dent Blanche, 4.357 m. Mai făcusem o tentativă cu câțiva ani în urmă, dar fuseserăm nevoiți să ne retragem dintr-un pasaj de pe creastă situat la circa 100m sub vârf, pe Grande Jandarm. În acel loc erau blocate cel puțin șase echipe care așteptau ca o alpinistă japoneză să iasă din criza de panică care o imobilizase într-o fisură care nu putea fi ocolită. Așteptasem o jumătate de oră, dar cum nimeni nu se clintea, până la urmă am renunțat”.

Ne gândim să  nu fie iarăși vreo ”japoneză” pe acolo, sau să nu-i incomodăm noi pe cei cei pe care îi vom întâlni la întoarcerea lor de pe vârf. Așa că văzând spre stânga urme pe zăpadă de la echipe care au decis să ocolească Marele Jandarm, ne-am angajat cu atenție pe ele. Zăpada ține încă, dar n-ai cum asigura,  iar pioleții intră doar câțiva centimetri. Așa că nu avem voie să facem vreo greșeală. 

Apoi ajungem la un culoar îngust, paralel cu Jandarmul care e în dreapta, în ceață. Culoar care trebuie urcat cu tehnica de cățărare pe gheață, însă cum noaptea nu fuseseră temperature negative, zăpada e deja ”dubioasă”, moale. După ce urcăm cu emoții cam 80 m, mă bucur să văd o instalație de rapel: mai multe anouri de codelină după un țanc și o carabinieră-maillon. Mă auto-asigur rapid, la timp pentru a–mi lega strâns și cu nod-nod un șiret care se slăbise treptat la urcarea pe acea scară de zăpadă. Dacă mai aveam de făcut câțiva pași, riscam să-mi iasă piciorul din bocanc! Nu e de râs, ar fi fost tragic să rămân doar cu șoseta! Brrr! Când Marlene ajunge la mine, din cauza ceții dese nu vedem ce ne așteaptă mai departe și dacă (probabil) vârful e tot în ceață. Ne aflăm undeva între 4.000 m și vârf. Dar  starea zăpezii, ceața ce persistă, gândul că nu vom coborî pe aici, ci în rapeluri pe creasta stâncoasă  ce n-o știm din urcare, cântăresc greu în decizia ce trebuie s-o luăm. Ne amintim că ”în munte, cuvântul-cheie este prudența”. 

Pregătim rapelul, dar coarda noastră are doar 50m. Ajuns la capetele corzii, sap cu pioletul o platformă în zăpadă și caut cu oarecare disperare o posibilitate de a mai instala încă un rapel. Nu găsesc nimic, calitatea  zăpezii nu permite să creez o ”ciuparcă”. Așa că mă angajez într-o coborâre ”ca pe ouă”, pe urme, în poziția ”cu fața la cerșaf” în care urcasem. Refac cu oarecare emoții traversarea până în creasta stâncoasă și pornim pe creastă spre cabană, bucuroși că ceața persistă. Pe stâncă ne simțim în siguranță, depindem de ruta aleasă, de prizele alese, de forța musculară, deci de noi, nu de starea zăpezii. Ne descățăram relaxați, cu atenție, dar cu plăcere. Facem des pauze, căci nu aveam motive de grabă. Știm că de la cabană la vale nu sunt ghețari crevasați, pe care căldura să-i făcă și mai periculoși. La 13.30 ajungem înapoi la cabană, la limita norilor.  Căutăm cu privirea locuri prin care trecuserăm cândva: cabana Bertol, Aiguille de Cha, Col de Tête Blanche, Cervinul… Suntem și mâhniți de eșec, dar și fericiți că totul s-a terminat cu bine. După ce ”ciugulim” ceva și ne hidratăm, la 14.15 pornim la vale. E soare, vedem multe creste și vârfuri, dar Dent Blanche are în continuare căciula de nori trasă bine pe cap, probabil s-a decis să nu ne facă în ciudă ! În zona cu zăpadă, ne scufundăm până deasupra genunchilor. Ne întâlnim cu mulți care urcă. Ca și în alte locuri, toți salută sau răspund la salut, dar atât. Nimeni nu întreabă nimic. Coborâm agale, admirând și fotografiind morena cu marcaje momâi sau trepied și micul  lac ”albastru de Voroneț”.  Ajungem la mașină tot în 7 ore ca și la urcare. Cortul e uscat. Îl montăm pe iarba vecină. În el ne simțim acasă. Bucuria mea este laptele pe care mi-l prepară Marlene. Ea, ca de obicei, va bea ”chimicale” ca maratoniștii în timpul cursei și după, să evite crample musculare nocturne. Noapte faină cu lună plină. Miros de munte. Liniște! Somn odihnitor! Nu ne vom trezi mâine la ora 3, ci la 5, să fie mai mic riscul de ne întâlni pe drumul îngust cu mașini care urcă. Am multă experiență  ca șofer, dar  nu mi-a plăcut niciodată să merg în marșarier până la un loc de depășire!

În dimineața următoare, ajunși în Evolène, studiem pe internet prognozele meteo. Nu-s favorabile, așa că vom face 3-4 zile pauză de patrumiari. După ce vom ajunge în valea Rhônului  vom folosi autostrada spre Martigny, de unde cotim la dreapta. ALP știe bine drumul spre Lausanne, dar îl lămurim că prietenul Florin e foarte ocupat și că Lausanne nu e munte, așa că să cotească la stânga, spre campingul din Champery. De unde în trei zile vom parcurge Tour des Dents du Midi, traseu mult lăudat de prietenul Florin (munte din ”curtea” lui!) și studiat de noi acasă, pe internet și trecut  în ”planul de rezervă”. E un munte fain, care nu are vârfurile în ceață, căci nu e patrumiar, dar ne va oferi mari bucurii. 

Imagini foto:  https://photos.app.goo.gl/RqNjDrFVGxN5M28X9

                         ******