Un interviu la emisiunea Dor de Munte la TV Brașov

Dinu Mititeanu, o adevărată legendă a muntelui românesc, a fost invitatul special al celei mai recente emisiuni Dor de Munte. Împreună cu Dan Burlac, președintele Alpin Film Festival, Dinu a povestit despre “chemarea muntelui” și despre terapia prin drumeții.

Dan Burlac: Am trecut printr-o perioadă foarte complicată, atipică. Cu ce gânduri și cu ce învățături? Cum ai trecut tu prin această etapă?

Dinu Mititeanu: Eu am trecut foarte simplu. Dacă nu am putut să merg pe munte, am adus muntele în casă. Adică am citit cărți despre munți, am recitit cărți citite în urmă cu 3-5 ani. Am văzut multe filme pe care nu le văzusem despre munte, și românești și străine, și am făcut condiție fizică. Am alergat de la parter până la mansardă. Marlene a calculat că a urcat un optmiar plecând de la nivelul mării!  Eu doar un șaptemiar, căci am făcut cățărare pe mini-panoul din casa scărilor mai mult decât ea.  Am făcut și genuflexiuni, abdomene, flotări…

Dan Burlac: Povestește-ne despre primă tură de după mult așteptata ”relaxare”. Cred că în 15 mai, la prima oră tu erai pe potecă!

Dinu Mititeanu: Da, a fost o tură de 8 zile. 190 de kilometri. În prima zi, din ”foame de munte” am parcurs  31 de kilometri . Am fost cu cortul. Știm cât mergem, nu aveam diferențe mari de nivel. A fost o tură ca în Alpi, doar că acolo diferența de nivel acolo era mai mare, de 10.000 de metri. Aici am avut o diferență de nivel cam de 6.000 de metri, căci în Apuseni  vârfurile sunt  rotunjite, niște platouri. Am plecat de la Muntele Băișorii (n.r. jud. Cluj) spre ghețarul de la Scărișoara dar, înainte de ghețar, din vf.Clujului am luat-o la dreapta spre Călineasa Padiș-Vlădeasa. Apoi peste culmi și văi înapoi unde ne aștepta ALP-Dusterul nostru.

Dan Burlac: Ai avut probleme deosebite față de alte ture?

Dinu Mititeanu: Am avut, pentru că în casă am făcut condiție fizică pentru plămâni, pentru inimă, pentru picioare, dar nu pentru spate. Spatele în primele 2-3 zile s-a revoltat, deși nu aveam un bagaj foarte mare. Când am plecat de acasă al meu avea 21 de kilograme, al Marlenei, 19 kilograme. Cândva am avut și rucsac de 27 de kilograme, acesta cred că a fost recordul pentru o tură așa lungă.

Dan Burlac: Din punctul tău de vedere, cum crezi că va arăta viitorul apropiat și îndelungat?

Dinu Mititeanu: Cred că trebuie adoptată o atitudine de mijloc. Nici să ne gândim că venit sfârșitul lumii și să continuăm panica,  dar nici că e gata. Trebuie să ne protejăm, să avem grijă. Putem merge pe munte în măsura în care ni se dă voie, în grupuri mici, de 3-4 persoane. Când ni se va da voie să mergem 10, o să mergem 10. Dar mai la distanță. Fiecare cu cortul lui, cu vesela lui. Eu sunt drumeț cu cortul, nu mai merg la cabane de decenii.

Dan Burlac: Crezi că se va modifica fundamental mersul pe munte, drumeția? Sau va deveni anul muntelui?

Dinu Mititeanu: Mersul în ture de o zi sau de mai multe dar cu cortul nu ! Dar cu dormit la cabane da după noile condiții Dacă trebuie să fie ocupat un pat da, un pat nu, Dacă nu mai e voie să mănânci în sala de mese… Despre lenjerie: în Alpi spre exemplu trebuie să-ți duci sacul de dormit, nu doar sacul-pijama, pe care și noi îl folosim. Unii se plângeau că nu găsesc la cabane lenjerie curată. Păi unde să le spele?! Vine unul, pleacă altul. Asta trebuie să fie obligatoriu. Trebuie să începem să ne civilizăm. Cine nu a fost în afară să învețe de la cei care au fost. Nu cred că se va schimba esențial.

Am doi prieteni care au fost infectați, aproape asimptomatici. Aș vrea și eu să trec prin asta până la mijlocul lui septembrie când sper să se reia zborurile și să plecăm spre parcurile americane. Să nu mă trezesc acolo și să stau în izolare.

Dan Burlac: Ai foarte mulți prieteni în Elveția, Franța, Italia. Ai vorbit cu ei în perioada asta? Ce vești ți-au venit de la ei?

Dinu Mititeanu: Uniunea Internațională a Asociațiilor de Alpinism a transmis la toate secțiile naționale ca montaniarzii și, mai ales alpiniștii, să nu mai parcurgă trasee dificile cu risc de accidentare, să cheme Salvamontul, elicopterul și să ocupe un loc în spital. Li s-a dat voie să meargă, dar pe trasee ușoare. Prietenii mei din Elveția aveau voie să meargă, să alerge pe marginea lacului, pe dealurile din jurul orașului. Nu se speriase nimeni. E vorba și de cultură. Guvernul elvețian a avut încredere în responsabilitatea cetățenilor.

Dan Burlac: Tu ai insistat tot timpul asupra conceptului de muntele ca terapie. Te rog dezvoltată acest concept.

Dinu Mititeanu: Eu spun că muntele este cel mai bun bio terapeut. Eu nu am văzut oameni de munte să fie nevrozați. Iar dacă e careva, tocmai de aceea merge sâmbăta, duminica, pe munte, să își trateze nevroza. Dar să mergi cu sufletul pe munte. Dacă mergi doar cu picioarele și te gândești tot la necazurile din timpul săptămânii, nu te vindeci. E una din cele mai bune terapii și din punct de vedere al aerului curat, al liniștii. Căutăm ce nu mai avem în orașele noastre, unii dintre noi, amintirile din copilărie. Muzica vântului prin cetini, susur de izvoare, cântec de păsărele, vedem căprioare, ciute. Am văzut câteva câteva ciurde de ciute cu șeful haremului, cerbul cu coarnele acelea pe care le știm cu toții, imense. Am văzut iepuri alergând. E o bucurie!

Dan Burlac: Urși nu ai văzut?

Dinu Mititeanu: Urșii ”clasici” evitau și evită omul, dar nu și cei pervertiți de noi, de civilizație, atrași de gunoi, cei din zona Brașovului, valea Prahovei. Umblu de mic pe munte și știu de la bunicul meu când sunt periculoși urșii. Am scris despre ei, e unu dintre cele mai citite articole de pe blogul meu.

Dan Burlac: Da, uite și eu am aici cartea ta Chemarea Muntelui, e prima. O recomand. Și pentru că vorbim de primele lucruri. Îți aduci aminte de prima ta amintire de pe munte?

Dinu Mititeanu: Prima mea amintire este despre munte. Că m-am născut la poalele munților, a munților Făgăraș, într-un sat, la 5 kilometri de pădure. Cel mai mult mă mira acea panglică de alb, lată și foarte lungă, de la est la vest, care era între cerul albastru de deasupra și verdele sau cenușiul de dedesubt . Și de ce ține atât de mult. În sat era primăvară, pomii erau înfloriți, iar sus dăinuia zăpada. Iar toamna , acolo sus pe munte zăpada venea prin octombrie și nu se mai ducea. Dar iarna era iarnă. Trei luni aveam zăpadă pe ulițele satului, nu ca acum.

Dan Burlac: Ce s-a schimbat din punctul tău de vedere între sentimentul și vibe-ul de pe munte de acum câțiva ani și acum? Simți că s-a schimbat ceva? Mă refer la civilizația drumețului, la atmosfera sus la munte.

Dinu Mititeanu: Mă bucură că foarte mulți iubitori de munte respectă muntele și curățenia lui. Dar, din păcate, nu toți. Am găsit gunoaie abandonate și unde nu merge oricine. Cutii de conserve sau peturi aruncate în trasee nemarcate din Piatra Craiului, când era voie să mergem pe nemarcate. Chiar odată m-a oprit cineva și a zis știți că nu prea e voie să mergeți pe aici. Și am spus că am o aprobare specială. Pot să o văd?!, a spus persoana. Și am deschis rucsacul și am scos punga cu gunoaie pe care le strânsesem. Apoi m-am prezentat. Mi-a spus, ah, sunteți dl. Mititeanu, vai ce onoare pe noi! Deci asta mi-aș dori, ca toți cei care merg pe munte să-l respecte. Merg prin Apuseni, pe chei superbe, și vin de sus peturi-peturi, pe cascade și marmite. Asta e marea mea durere!

Dan Burlac: Ce părere ai despre civilizația cabanelor de altitudine? O lume care cumva s-a diluat, a dispărut. Tu știi, erau cabanele acelea de altitudine unde era o atmosferă, o tovărășie extraordinară. Multe cabane se închid sau au dispărut.

Dinu Mititeanu: Adevărul este că în urmă cu 30-50 de ani, cabanele de munte erau cabane și majoritatea erau gospodărite de iubitori de munte. Acum unele sunt în locație de gestiune, altele sunt private. Toți trag de ele să scoată bani, dar nimeni nu investește. Și nu se distrug singure, le distrugem și noi. Nu uit de cabana Urlea, am ajuns acolo la 3 săptămâni după ce plecase soția fostului cabanier care murise. Femeia a dat un preaviz proprietarilor și a plecat. După 3 săptămâni am găsit ușile scoase din balamale, geamurile sparte, saltele sfâșiate cu cuțitul. Ceva incredibil.

Mulți străini ar vrea să vină să îi duc în România, mie îmi e jenă. Am fost odată cu un grup de nemți, acum vreo 30-40 de ani pe vârful  vârful Lăițel din Făgăraș. Și-a dat fiecare jos rucsacul și s-au apucat să strângă toate gunoaiele care erau acolo. Unui avea o lopată din aia cu coadă scurtă, a săpat o groapă, le-a îngropat, le-a acoperit. Abia după s-au așezat jos să povestească, să mănânce, să facă poze. După ce au plecat, au venit niște românași de-ai noștri, iarăși gunoaie.

Dan Burlac: Tu ești un mare adept al mersului cu cortul, cum convingi pe cineva. De ce recomanzi mersul cu cortul?

Dinu Mititeanu: Păi dacă ar fi cabanele noastre ca cele din Alpi, aș prefera să merg cu bagaj mai mic, e adevărat. Că și în tura asta făcută de curând, nu a fost ușor. Dar prefer să car 3-4 kilograme în plus, dar să am independență, să pun cortul când vreau și unde vreau, să admir apusuri și răsărituri, să ascult muzica ploii  pe pânza cortului, să am  liniște, aer curat, să nu mă stresez într-o  cabană unde unii fac un chef sau dau drumul la muzică, pe munte prefer ”muzica naturii”. 

Dan Burlac: Care a fost cel mai dramatic moment al tău pe care și-l aduci aminte, din drumeții cu cortul?

Dinu Mititeanu: Experiențe dramatice nu am, dar am avut incidente. De exemplu, nu bănuiam că va veni un vânt puternic, nu am ancorat bine cortul, iar noaptea vântul mi-a smuls țărușii din pământul ud de ploaie și mi-a îndoit cortul și s-a prăbușit peste noi. Am învățat minte! Eram în Iezer-Păpușa.

Dan Burlac: Și răsăritul sau apusul cel mai frumos văzut pe munte, care ți-a rămas în memorie ca ceva de neuitat?

Dinu Mititeanu: Toate apusurile și răsăriturile sunt frumoase, dar cele mai frumoase sunt cele pe care le admiri dintr-un loc în care  ai dorit foarte mult să ajungi sau în care nici nu visai vreodată să ajungi. Pentru noi răsăritul și apusul de când am urcat pe Matterhorn sau pe alte vârfuri din Alpi. Dar mai ales  cele din Patagonia lângă Torres del Paine, Cerro Torre și Fitz Roy. Eu postez pe pagina noastră de Facebook, în fiecare zi, o singură poză. Chiar zilele trecute am postat un răsărit de la cabana Margherita, situată la cea mai mare altitudine din Alpi.”Refac” acea ascensiune a noastră din 2013  postând câte o imagine în fiecare zi. Am pus 30-40 de poze până în vârf și de mâine voi începe să coborâm.

Dan Burlac: Au fost cărți, filme sau personalități care te-au inspirat și ți-au alimentat această pasiune extraordinară pentru munte?

    Dinu Mititeanu: Așteptam și cumpăram toate cărțile despre munte care apăreau. Și cele traduse: expediția pe Annapurna a lui Maurice Herzog, prima ascensiune pe Everest a lui Edmund Hillary, o monografie despre primele ascensiuni in Himalaya a lui Marcian Bleahu, Bogdan, Epuran, care e o carte extraordinară, un istoric al tuturor ascensiunilor pe cei 14 optmiari, primele dintre ele. Toate le urmăream și de 10-15 ani încoace apar multe cărți celebre traduse și în limba română, apar multe cărți scrise de alpiniști și montaniarzi români în deja prestiogioasa ”Colecție verde” a revistei ”România pitorească”. Posed multe cărți în limba franceză.  Iar referitor la  personalități ale muntelui, sunt fericit că am cunoscut, am discutat, am corespondat cu mulți montaniarzi și alpiniști care erau veterani când eu eram tânăr: Toma Boerescu, Niculae Baticu, Ionel Coman, Emilian Cristea, Eugen Seracin și alții.

    Dan Burlac: Mi se pare că acum se fac 63 de ani de la cucerirea Everestului. Îți aduci aminte de cum ai primit această veste?

    Dinu Mititeanu: Păi în ’53 nu eram încă montaniard. De abia terminam școala generală și intram la liceul numit acum Andrei Șaguna, atunci ”Liceul de băieți nr.1 Orașul Stalin”! Aflam ascensiuni  celebre de la posturi de radio. În anii ’70 îmi aduc aminte că ascultam la radio București o știre că doi alpiniști polonezi au primit cea mai mare decorație a statului polonez pentru merite deosebite aducerii creșterii prestigiului Poloniei în lume. Era vorba de cei care au făcut prima ascensiune de iarnă a Everestului.  A fost o realizare extraordinară.

    Dan Burlac: Una din cele mai simpatice lucruri pe care le-am auzit a fost când ai fost întrebat dacă ai fost vreodată în Deltă. Le-ai spus: “câtă vreme pot urca la altitudine, mă duc la altitudine”.

    Dinu Mititeanu: Da, am spus asta mai în glumă, mai în serios că voi merge  în Deltă când n-o să mai pot urca pe munte, crezând că pe la 70-75 de ani nu voi mai putea. Dar iată că deși săptămâna trecută am împlinit 81, încă pot urca pe munte și destul de bine. Aș putea urca și patrumiari, dacă aș mai merge în Alpi, dar acum am alte planuri. Anul trecut am fost o lună în Patagoni și anul acesta vrem să mergem o lună, dacă se vor redeschide zborurile internaționale, și în parcurile naționale americane. Dar deja mă gândesc să merg și în deltă, uit de restricția ce mi-o impusesem.

Fosta mea șefă care mă iubea ca o mamă, m-a întrebat odată: ”Dinule, este un congres de specialitate la Timișoara, nu vii și tu?”  Am stat puțin pe gânduri și am zis: ”Timișoara… Timișoara… nu cunosc niciun munte cu acest nume” .

Dan Burlac: E un moment anume în care muntele a devenit pasiune pentru tine?

Dinu Mititeanu: Asta am scris și în cartea mea. Unii își pot aminti ziua, ora, locul când s-au îndrăgostit de munte, ca acea dragoste la prima vedere. La alții, vine încet-încet. Nu își amintesc exact momentul. Așa cum scria poetul Vasile Voiculescu: pe noi prietenia nu ne mai încăpu. De la o relație de colegialitate cu o colegă de facultate sau de serviciu devii prieten și pe urmă devine iubită, soție. Așa și aici. Îmi plăcea muntele. Am umblat la poalele munților, nu pe creste, când eram mic, cu bunicul meu. Pe urmă, cu unchiul meu la Brașov, când eram elev. El era maistru la uzina de tractoare și avea mulți colegi sași care făceau ture duminica pe Tâmpa, pe Poiana Brașov, pe jos și mă lua pe mine și pe fiul lui.

Dar pe munte efectiv am mers după terminarea facultății, pentru că în timpul facultății nu aveam nici bani, nici echipament de mers pe munte. După ce am ajuns să am salariul meu, în ’62 am început să-mi iau echipament de munte. M-am împrietenit cu niște montaniarzi și ușor i-am depășit, am acumulat mai multă experiență ca ei.

Dan Burlac: Apropo de Brașov, dacă îți aduci aminte, noi aveam două cabane extraordinare în zonă: Bunloc și Piatra Mare, pline de lume

Dinu Mititeanu: Erau și Curmătura și Plaiul Foii. Visul meu a fost să ajung la Brașov, după ce am terminat facultatea, dar nu puteam fără ”buletin de Brașov” pe care nu-l puteam primi fără locuință, era un cerc vicios. La Cluj, unde am dat concurs 20 de inși pe două posturi, intra cel mai bun. Asta a fost.

Dan Burlac: Ziceai că e important să răspundem la chemarea muntelui.

Dinu Mititeanu: Chemarea muntelui e dorința de a merge pe munte. Eu o am tot timpul. Când o ai, îți găsești timp să mergi pe munte, renunți la alte preocupări și tentații. În ultimii 20 de ani, am făcut peste 100 de zile pe an pe munte. Din ’98 de când sunt cu Marlene.

Dan Burlac: Toți munții sunt frumoși, dar ai vreun loc care te unge la suflet?

Dinu Mititeanu: Eu spun că perla Carpaților românești este Piatra Craiului și știam că e un munte și frumos și dificil. De aceea, am parcurs întâi marile masive ale țării și acesta l-am lăsat la urmă. Și ca desert al acestui ”meniu montan”, dar și pentru că știam că e mai dificil și trebuie experiență mai multă. Acolo de fapt mi-am dat seama că trebuie să mă apuc de cățărare. Erau locuri unde aveai nevoie de cordelină. Am cunoscut un regretat prieten, mare iubitor al Pietrei Craiului, Mircea Florian, care avea o frânghiuță cu el, dar nu prea știa să o folosească. După aceea, am mers cu un alt prieten pentru inițiere în Cheile Turzii. M-am apucat să îmi lucrez mușchii și am ajuns să fac și marile trasee din Carpați, de pe vremea aceea. 

Dan Burlac: Sfaturile tale pentru cei care vor să meargă pe munte?

Dinu Mititeanu: Să meargă pe munte și cu sufletul, din drag de munte, să nu folosească muntele doar ca o sală de sport. Cel care a fost marele alpinist Anatoli Bukreev spunea: ”Munții nu sunt stadioane unde să-mi dezvolt ambițiile de a câștiga, ei sunt catedrale unde îmi practic religia”. Religia lui fiind dragostea de munte.Eu spun că munții nu sunt nici stadioane, nici catedrale, sunt un altfel de “acasă”, sunt niște buni prieteni. Să mergem la acest prieten drag, respectând regulile casei.  Să mergem cu piciorul, nu cu ATV-ul sau motocicleta perturbând liniștea muntelui, a animalelor. Dar mergeți pe munte, că nu o să vă dezamăgească niciodată !

Interviu realizat de Dan Burlac