Un irlandez cu suflet de român

E atât de plăcut, de tonic să afli despre români impresii pozitive ale unui străin, sincere, nu doar protocolare. Peter Hurley, străin? În „Cuvânt înainte” la cartea „Drumul crucilor” scrisă de acest irlandez îndrăgostit de România, domnul Virgil Niţulescu – directorul Muzeului Naţional al Ţăranului Român – scrie: „…Îl percep pe Peter nu ca pe un străin, ci ca pe un om care… e mult mai legat de România decât mulţi dintre compatrioţii mei. Lui, pur şi simplu i-a păsat şi îi pasă de această ţară…”. Despre sosirea sa în România, Peter scrie în prefaţă: „Trebuie să mărturisesc că, venind la Bucureşti în 1994, nu am simţit nimic din acea înstrăinare pe care am cunoscut-o în 1989, când am plecat să locuiesc într-un oraş din nordul Angliei. Şi acel spirit care m-a fascinat atât de tare în 1994 este viu şi astăzi…”.

Sentimentele sale faţă de România, l-au determinat să abandoneze domeniul economic pentru care venise şi să se dedice căutării şi promovării valorilor româneşti autentice. Este producătorul festivalului intercultural de tradiţii ţărăneşti „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”/ ”The Long Road to the Merry Cemetery” organizat anual în satul Sămânţa din Maramureş. Cartea sa scrisă la îndemnul multor prieteni, e relatarea unei temerare (explică de ce temerară!) călătorii „a la Badea Cârțan”: per pedes, singur, iarna (26 noiembrie – 21 decembrie 2012), 650 km, cam 25-30 pe zi, între Cimitirul vesel din Săpânța şi Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. „Îmi propusesem să fac asta înnoptând la oameni pe care-i cunoşteam şi la oameni cu care mă întâlneam pe drum. Voiam să fac asta fără să cumpăr nimic de mâncat, nici de băut, fără să plătesc nimic pentru cazare, bazându-mă în totalitate pe ajutorul oamenilor pe care îi întâlneam. Douăzeci şi şase de zile, dintre care douăzeci şi trei aveau să fie de mers.”

Singurii credincioşi camarazi în acest periplu i-au fost un rucsăcel şi un toiag. Toiag ce-l avea lângă el în seara de la mijloc de decembrie când, în holul Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj, acorda dedicaţii celor care i-au epuizat rapid stocul de cărţi. Pentru noi şi alţi mulţi clujeni, a rămas şi acela un moment de neuitat, parte din minunata „Sară de colinde maramureşene”. La final de spectacol, în aplauze îndelungi, alături de rapsozii maramureşeni de toate vârstele, a fost invitat pe scenă şi Peter, însoţit de toiagul său.

În carte, Peter face şi scurte referiri la istorie, pe care le consideră utile mai ales celor care vor putea citi doar ediţia în limba engleză a cărţii. Scrie despre sinistra fostă închisoare din Sighet şi intelectualii distruşi acolo. Iar în altă parte se întreabă şi el ca mulţi dintre noi: „Dacă oamenii, europenii vor înţelege vreodată că numele României provine de la „Imperiul Roman” şi nu de la „rromi”! Şi tot de istorie ţine o poveste relatată de el despre un bătrân dintr-un sat românesc de dincolo de Tisa, care întrebat pe unde fusese de-a lungul vieţii sale a răspuns: „Am fost în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Uniunea Sovietică, Ucraina. Şi n-am plecat niciodată din sat”.

Emoţionantă e descrierea sosirii sale în Bucureşti. Nu redăm mirarea celor care, văzându-i toiagul, îl întrebau şi aflau de unde vine şi nici cum l-au primit în final prietenii. Redăm alte fraze: „Am dat de o bisericuţă în spatele unui parc şi am vrut să intru. Era încuiată. M-am închinat aşa cum făcusem la zeci de biserici, la orice oră din zi sau noapte. Mi se făcuse foame, aşa că am dat la o parte zăpada de pe o bancă şi m-am aşezat să mănânc ce mai aveam prin rucsac. Era ultima dată când mâncam pâine cu zacuscă, hrana zilnică în timpul călătoriei mele. Când am plecat, nu aveam nici cea mai vagă idee despre cum aveam să mă hrănesc… În mod remarcabil, în nici un moment nu se întâmplase să îmi fie foame şi să nu am ce să mănânc.”

Şi vă mai redăm ceva de pe coperta a 4-a a cărţii: „Am avut plăcerea şi durerea de a străbate de două ori Drumul Crucilor, cei 650 de km, o dată mergând pe jos şi altă dată scriind. Ambele călătorii au fost fascinante pentru mine. Pe drum au fost momente când am vrut să dau cu rucsacul de pământ, iar în timp ce scriam au fost clipe când dimensiunea povestirii mă copleşea…” Accesaţi : www.traditia.ro şi va veţi convinge ce Om minunat este Peter Hurley. Veţi găsi gândurile sale de mai jos: „Irlanda este o ţară străveche, dar noi trăim cu vestigiile civilizaţiei noastre ţărăneşti. În România, aceleaşi tradiţii le găseşti încă vii. România este ultima ţară „vest” europeană care încă mai păstrează vie, nealterată, civilizaţia rurală autentică”.

Dar veţi afla şi cât de mult îl doare să vadă cum dispar şi în satele româneşti adevăratele tradiţii şi sunt înlocuite cu surogate. Veţi afla cum îl loveşte şi pe el în suflet „buldozerul” globalizării şi nepăsarea autorităţilor, care ar trebui să aibă responsabilitatea pentru păstrarea tradiţiilor, la fel de valoroase ca aurul mult râvnit. Imaginea lui Peter ce o fixam pe retină, scurta discuţie ce am avut-o cu el, dedicaţia de pe carte, strângerea de mână, sunt pentru noi doi cadouri dragi de la Moş Crăciun!