Urcând spre Coştila

           Amintiri și alte gânduri dintr-o dimineață de toamnă, în timp ce urcam singur din Bușteni spre refugiul Coștila și apoi pe Valea Gălbinele.

Motto: „Și urc spre locuri retrase,
cernând amintirile-n mers…” Leonida Lari

        Vine o vreme când suind pe o poteca de munte, mai ales dacă ești singur, amintirile se prăvălesc peste tine ca și cum s-ar fi rupt un baraj din amonte. Te răscolesc, te copleșesc, te purifică. Sunt multe ca fulgii de nea ai iernii, ca florile primăverii, ca picurii de ploaie ai verii, ca frunzele din care-i țesut covorul auriu al toamnei… Amintiri multe și dragi care ne arată că nu mai suntem tineri, dar că am trăit, nu doară am vegetat!  Vineri 23 oct. 1998. Coborâsem din tren, pe întuneric, în gara Bușteni, Chamonix-ul nostru. Urcam spre Mărețul Munte, spre soarele care știam că mă va săruta pe frunte când voi ajunge la Refugiul Coștila. Singur? Nu! Eram cu gândurile și cu amintirile mele, nu puține. Și de fapt cu El, cu Muntele, căci gândurile îmi erau la el, veneau din el. Strada Valea Albă. Căminul Alpin. Aici, în urma cu 30 de ani, am întrebat pe cineva cum se ajunge la Refugiu. Mi-a arătat cam pe unde-i plasat. Urc. Pădurea Munticelului. Aprind frontala. Pe aici, într-o vara, cu vreo 15 ani în urma, Nea Baticu, așteptând să i se vindece un infarct, ședea pe o buturugă și povestea cu alpiniștii care urcau și coborau. Cam după 15 minute de la Cămin, unde poteca ajunge în culme, e crucea În Memoriam George Nichita, inginer-militar, alpinist, decedat nu pe munte, ci la așa zisa Revoluție. Ce dureros! Frunzele toamnei foșnesc sub bocanci. Doar atât. În rest, liniște. Vuietul de pe Valea Prahovei e tot mai departe. „Aud” doar liniștea Muntelui. Respir adânc. Doamne, ce aer! Ce departe în timp și spațiu au rămas deja zgomotele civilizației și aerul irespirabil dintre betoanele citadine! Simt cum mă încarc cu energie. Poate exista un bio-terapeut mai bun ca pădurea, ca muntele?

     Sting frontala. Urc. Amintiri… Pe aici alergau în anii’ 70 alpiniștii spre și dinspre traseele de cățărare, când FRTA organiza startul și sosirea la…. Căminul Alpin! Din clubul nostru alergau doar tinerii, orgolioși ca întotdeauna și fetele, bătăioase și dornice de locuri fruntașe. Noi, „bătrânii” (seniorii ) intram rareori în joc, doar așa, ca să demonstrăm că dacă am vrea, am putea și asta. Dar, de obicei nu ne păsa de penalizări. Urcam agale, iar dupa ieșirea din trasee, ne desfătam cu minunile din jur. Fotografiam flori și capre negre. Ne așteptam prietenii sibieni, timișoreni și pe alții, care se considerau și ei montaniarzi, nu „alergători pe stâncă”. Fugeau prin pădure și pe stânca pentru a se încadra în baremul de șase ore, doar așii de la Armata și Dinamo, în lupta pentru titlu. Astfel s-a stabilit un record care ne-a uluit și pe care l-am reținut datorită uniformității cifrelor: 2 ore și 22 minute în Fisura Albastră: Mitică Chivu și Nagy Miklos- zis Doctoru’, „nebunii lui Moșu’ Cristea”. Amintiri, locuri, evenimente, prieteni vechi și buni ca vinul vechi… Urc. La despărțirea de marcajul „triunghi galben”, ma gândesc cu jale la diferența dintre ruina de acum și cel care a fost acel cald, primitor, iubit „Refugiu Valea Albă”. Al schiorilor, dar în care eram primiți și noi, alpiniștii, vara, când al nostru – refugiul Coștila – era neîncăpător.

       Urc trist. La peretele stâncos de deasupra poieniței „La Sfatul Uriașilor” devin și mai trist. N-am flori în mână, dar le am in inimă. Scot carnetul și notez de pe plăcuțele de inox care sclipesc parcă spunând: „Nu ne uitați”: Marian Bulearcă -23 apr.’73, Bebe Iordache și Mircea Daia – 30 iulie ’78, Ioniță Sorin Radu -4 apr.’81, Cezar Vărgulescu – 15 mai ’85, Mihai Șuler și Dumitru Tudorie – 27 nov. ’88, Gabi Stana și Răzvan Petcu – 1996. Cu o excepție, cunosc povestea fiecăruia. Dar de ce doar trei din Himalaya? De ce nu au plăcuță Taina Duțescu-Coliban și Sanda Isăilă? Urcând din nou spre Refugiu în 14 septembrie 1999, am găsit acolo, fixată provizoriu, o fotografie color a lui Mihai Cioroianu- „Galiani”, răpit și el de zeii himalayeni în 10 iulie 1999 în drum spre K2. Știu că voi mai întâlni astfel de semne „In Memoriam” – plăcuțe și cruci. Pe unele le-au îndoit avalanșele: în Valea Albă a lui Stefan Grădinaru- 1 aprilie ’72, în Valea Gălbinele a lui Maxim Nicolau – 5 aprilie ’70. Știu că voi întâlni și unele recente. Ele, ei ne avertizează: „Nu repetați greșelile noastre!” Da, mulți au greșit ceva, mult sau puțin, dar nu toți. Putem spune că au greșit cei care și-au pierdut viața din dorința de a o salva pe a altora? Și brusc îmi amintesc de tăcutul, tenacele Sany Schönberger, care mi-a fost elev în Cheile Turzii și de coechipierul său Gyuri Koritar. Plăcuța lor e fixată pe poteca ce urcă spre Brâna Aeriana. Era 2 octombrie ’83, o zi în care temperatura a scăzut brusc cu aproximativ 15 grade, în timp ce ei și alte două echipe se aflau în Fisura Albastră. Îmbrăcați ca și în ziua precedentă, dar acum pe ploaie, vânt și frig, au terminat cu bine traseul și puteau „să-și salveze pielea” coborând la Bușteni sau urcând la Babele. I-au așteptat însă mult timp pe cei care urcau traseul mai încet, ca să coboare împreună pe Brâna Aeriană, pe care aceștia nu o știau. Cei așteptați au supraviețuit nopții, ei nu! Așteptarea din Creasta Văii Albe le-a fost fatală. Li se poate reproșa altruismul într-o lume din ce in ce mai egoistă?

     Urc. Ajung la izvor. E firav, bazinul lui plin de frunze. Nu l-ar putea amenaja cineva ca pe cel din Valea Alba? (Notă: a fost amenajat apoi la inițiativa lui Mihai Pupeza din… Torino!). Deasupra izvorului încă un nume din decembrie ’89 : Constantin Cabalortă. El ce a greșit? Urc. Peretele Policandrului (Vulturilor ) apare treptat în toată măretia lui. E ca un mic Matterhorn. Luminat de soare și decorat în prim plan cu zadele geloase pe celelalte surate conifere, mă invită să-l fixez iar pe peliculă. Îl privesc cu nostalgie: Fisura Mult Dorită cu tavanul lui Bulinel, Policandrul lui Andrei Ghițescu, Fluturele de Piatră al lui Ioșca Gheție, Suspendata lui Aurel Irimia… Trasee atât de frumoase și atât de variate, de interesante care mi-au produs și mie atâtea bucurii. Doar Innominata lui Viorel Nicolaescu n-am avut curajul s-o abordez. Alpiniade, vacanțe, prieteni… Urc. în fine Refugiul, care din ’38 încoace este Mecca alpiniștilor români. Oare câte mii de oameni au beneficiat de ospitalitatea lui gratuită? Oare cine i-a călcat pragul de cele mai multe ori și de câte ori anume? Oare i-am omagiat destul pe cei cărora li-l datorăm? Nu-i nimeni în refugiu. Dar diseară, când vor sosi coechipierii mei, sigur refugiul va fi plin ca-n orice week-end. Dau jos „animalul” din spinare, dar înainte de a deschide ușa, cad iar pe gânduri. Căci și aici este o veche placă În Memoriam cu 4 nume de oameni uciși de o avalanșă pe Valea Coștilei în 12 martie 1936: Nae Comănescu, Petre Cațianu, Gheorghe Botez și Ion Iliescu. E ciudat că ultimul a murit stupid: scăpase viu din avalanșă, era lovit la cap, s-a lăsat pansat, dar  a refuzat a fi transportat de jandarmi (atunci nu era Salvamont), a dat prioritate unui… decedat ! (au fost patru morți). Când au revenit jandarmii, murise, desigur de hipotermie! Asta am aflat-o din cartea lui Baticu. Apoi îmi amintesc cu nostalgie cum am ajuns aici în urma cu 30 de ani, singur, după cartea lui Cristea. Când undeva, pe Plaiul Munticelului tocmai ezitam pe unde să continui urcușul, a apărut ca la o comandă miraculoasă un alpinist care cobora tot singur. De unde știam că e alpinist ? După pantalonii „trei sferturi”! Am salutat, m-am prezentat. El era Mircea Opriș, de care auzisem desigur. Cobora din Peretele Văii Albe unde „lucra” la Traseul Speranței. Dormise în Grota din Circuri, așa că nu știa ce-i pe la Refugiu. Dar mi-a explicat și arătat direcția spre Sfatul Uriașilor. „De acolo nu mai ai probleme de orientare, iar la refugiu vei găsi cu cine să te cațeri”.

      În fața Refugiului făcea plajă o tânără. De undeva de sus, se auzeau căzând bolovani. Mi-a explicat: „sunt frații Dan și Doru Vasilescu. Pitonează Tavanele de Argint”. I-am văzut, i-am admirat. Seara i-am cunoscut. Când mi-a strâns Dan mâna, am crezut că-i Strâmbă-Lemne. Privesc jungla de sub Refugiu, unde umblă doar ursul. Ursul Refugiului, veche cunoștință a coștilarilor, „abonat” la resturi, dar care nu se sfia să se servească hoțește cu provizii chiar de pe masa întinsă lângă refugiu de alpiniștii flămânzi. Privesc Țancul Mic, de pe care, la rugămintea mea am făcut cele patru rapeluri (atât de iubite de începători) descrise în cartea lui Nea Milică, după ce urcasem Răsucita cu Ted Tomov de la clubul Grivița, căruia nu-i venise coechipierul. Era primul meu traseu în Bucegi. Am urcat, tot cu Ted, Creasta Vulturilor, Fisura Suspendată și Însorita. Apoi Hermann Buhl. Ce cinste pe mine, destul de începător în ale cațărării, să fiu în una din echipele ( îl mai urcase Sandu Bulgăr cu cineva în una din acele zile) de omologare neoficială a acestui frumos și îndrăgit traseu. Mi-am amintit apoi de vara lui ’82, când fiul meu Radu avea 10 ani și l-am dus prima dată la Coștila venind cu el și cu Elis de sus, prin Hornul lui Gelepeanu și pe Gălbinele, după trei zile de vis la Omu și prin împrejurimi. Ne dăduserăm întâlnire aici, la Refugiu cu impetuosul Cuxi, de care ne despărțiserăm cu câteva zile mai înainte în Piatra Craiului, la Cabana Ascunsă. Eu urcasem cu el Lespezile Lirei – frumosul traseu al lui Floricioiu. Îi promisesem să facem și aici „ceva mare”. Dar Cuxi n-a avut răbdare să mă aștepte sau nu dorea ca să se spună „l-a dus Mititeanu în Albastră”! În acea după amiază el sosea fericit din Albastră. Se aștepta să-l felicit, dar după ce am aflat cine i-a fost coechipier (unul departe de valoarea sa), eu am început să-l cert, cum sincer și dezamăgit scrie el în captivanta carte „Singurătatea Verticalelor”, editată post-mortem. Ne-am iertat reciproc și am acceptat într-una din zilele următoare să-i fiu coechipier în „Scorpion”. El era în mare formă, eu nu, deși în „Lirei” mă simțisem excelent, urcaserăm „cap schimbat”. Așa că, spre marea lui bucurie, am preferat să rămân tot traseul pe post de secund. Am și căzut. Ca atare am revenit la trasee mai ușoare cu Radu și Elis: Brâna Aeriană, Valea Albă, Brâna Mare a Coștilei și alte „perle” ale Bucegilor. O plăcută surpriza a fost întâlnirea pe Valea Galbinele (pe Hornul dintre Fire) – prima dată „face to face” – cu Walter Kargel . -„Dar traseele astea sunt la fel de frumoase ca cele din Piatră” – a spus Radu. -„Da, Radule, toate-s frumoase și toți munții sunt frumoși dacă iubești Muntele”- am răspuns eu.

     Tot aici, Gabi Săplăcan, atunci student la Timisoara, în vara ’75 își avea pus cortul lângă Refugiu. Urcase Fisura Albastră cu două zile mai înainte, cu încă trei echipe de timișoreni. Trei dintre ei, dormiseră în „Bivuacul 4”. „Sef de dormitor” a fost dl. prof. univ. Eugen Seracin. Gabi a acceptat să mai urce o dată Albastra cu mine, cap schimbat. Se pot oare uita senzațiile trăite în celebrul pasaj „La Tendor” și în Tavanele lui Floricioiu? Se poate uita acel gest al ieșenilor Miki Bucholzer și Vicol Selaru – „Steag”? Urcând în altă vară Traseul Speranței, ei – în mare formă – au trecut pe lângă noi doi clujeni pe la jumătatea traseului ca un tren rapid pe lângă un personal. Dar ne-au așteptat apoi, cam mult desigur, în hornul final (comun cu ieșirea din Fisurile Centrale) să vadă dacă putem face penultima lungime, numită de unii „Traversarea Îngerilor”. Am reușit „la limita căderii”. Era pe atunci moda cățărării cu bocanci, nu cu papucii de azi.
Amintiri… Ce multe amintiri se derulează cu viteză! Sunt oare bătrân sau sunt doar „bogat”? Mă smulg din visare și deschid ușa refugiului. Trec la probleme mai prozaice: scot păturile, le scutur și pun mâna pe mătură. Aranjez apoi saltelele, puținele care mai există. Ocup trei locuri. Las rucsacul mare. Fixez pe perete un pliant de la recenta comemorare a lui Miși Szalma în Cheile Turzii. Și el s-a cățărat mult pe aici când era la Armata. Traseul „Anotimpurile” din Peretele Caraimanului el l-a pitonat cu Nae Zbârcea, actualul cabanier de la Padina.

     Scriu pe o hârtie: „Ora 10. Urc singur pe Gălbinele și voi coborî pe Scoruși- Mălin”. Pun biletul pe masa pe care am folosit-o la început de aprilie ’73 drept targă pentru Nicu Boariu, până la Măsurătoarea Urșilor, unde ne-am întâlnit cu salvamontiștii din Bușteni în frunte cu neobositul Nelu Bratu. Targa lor ar avea multe de povestit. Băiatul nostru, văzând prima dată capre negre și nemaiprivind pe unde calcă, era să-și piardă viața rostogolindu-se din Brâna Policandrului, atingând pământul doar din când în când ca o minge pe o pantă. L-am văzut; eram cu doi secunzi în traseul Veverița. A avut mare noroc să aterizeze pe singurul petic de zăpadă rămas providențial la baza abruptului. Pornesc la deal. Coama cu Jnepeni. Pe aici s-a stins ca o lumânare Marian Bulearcă în 23 aprilie ’73, la câteva minute de Refugiu. Caz tipic de moarte prin hipotermie. Valea Gălbinele. Crucea îndoită de avalanșe a lui Maxim Nicolau. De ce oare după terminarea „Balcoanelor ” în 5 aprilie ’70 a făcut doar un singur rapel și apoi a pornit pe panta înzăpezită fără colțari și fără piolet? Mai sus, e crucea lui Ion Barbu, căzut în 15 august 1952. Cunosc „povestea”: a încercat să urce solitar Creasta Coștila-Gălbinele. Un deget îi rămăsese în urechea unui piton! Urc. Sub Cele trei Surplombe văd crucea lui Andrei Ghițescu. E ruginită de vreme, dar pe plăcuța de inox pot citi porecla lui: „Tumak 26.03.1930 -3.07. 1955. Munții au păstrat pe cel ce le-a fost drag”. Îi închin un gând. Desigur nu l-am cunoscut, eram licean atunci, dar știu ca i s-a rupt coarda de cânepă. Urc. Privesc fascinat Peretele Gălbinele, perete fixat adânc în istoria alpinismului românesc, primul perete de la noi urcat cu doar cu ȘAPTE pitoane !!! în 20 octombrie 1935 de Niculae Baticu, Ion Trandafir și Dan Popescu. Ciudat! În acest perete n-am făcut nicio escaladă, pe când în Peretele Văii Albe și în al Policandrului am parcurs mai toate traseele, unele de mai multe ori.

        Urc. „Bolovanul lui Baticu”, apoi „Hotelul” Gălbinele. Are saltea de cetină proaspătă. Tot se mai doarme aici; cazare gratuită! În cel din Valea Albă am dormit, aici nu. Privesc Furcile lui Baticu și Furca lui Bulinel (Furca Dreaptă), Surplomba Centrala a lui Andrei Ghițescu, Surplomba Mare a lui Toma Boerescu. Ma va lăsa oare Cronos să urc unele dintre ele ? Urc. Privesc din când în când la Hornul Coamei, pe care am coborât cu multe emoții într-o iarnă după ce am parcurs Creasta Coștila-Gălbinele. Urc. În față- Fisura Gălbinele „a lui Baticu”, prima premieră românească adevarată. Langă ea – „Rosculeț”- ul, în care am dus mulți băieți și fete de la U-Cluj. Urc. Strunga Gălbinele. În dreapta ei – Colțul Strungii, pe care, când am urcat prima dată în 1969, am stat cam o oră. În stânga strungii e Umărul Gălbinele, cu traseele Coman și Slăvoacă. La baza Umărului sclipește o altă cruce de inox: Marius Daniel Ciupitu – 21 martie ’84. Era prima zi de primăvară, dar pentru el a fost ultima zi de viață.
Gata cu plimbarea prin locuri cunoscute. Încep coborârea prin Scoruși – Mălin. Nu risc să declanșez o avalanșă ca Daniel. Mi-era teamă doar să nu-mi dau seama unde să părăsesc firul văii Mălinului. Și a urmat „de ce ți-e frică nu scapi.” A fost o aventură, care din fericire s-a terminat cu bine. Dar asta e o altă „poveste”, întitulată „Singur”.