Văi făgărășene

Motto: Între doi munţi este o vale (proverb)

Între muchiile nordice făgărăşene (ele sunt muchii, cele sudice sunt culmi) există desigur văi, e logic. Deşi proverbul de mai sus nu are o simplă semnificaţie geografică, ci una mai „profundă”. Drumeţii – deoarece scriu acest articol pentru ei – urcă spre creasta principală pe unele văi, mai ales pe cele mai accesibile, cu drumuri forestiere, existente mai ales în zona dinspre câmpie și care au marcaje turistice. Alte marcaje turistice duc spre creasta principală pe unele muchii dintre văi. Și pe văi şi pe muchii, zonele cele mai faine sunt cele mai depărtate de câmpie, mai apropiate de Creastă, doar aşa – nu „creasta principală” – îi spuneau consătenii mei din Țara Făgăraşului. Și tot ei spuneau doar „Munţii” – nu Munţii Făgăraşului… Zonele cele mai faine nu sunt cele dinspre câmpie, prin pădure – deşi mersul pe poteci prin umbra pădurii are farmecul său, mai ales vara pe călduri toride. Dar mersul prin gol alpin – unde există măcar o „briză de munte”, dacă nu „ventilator-vânt” – e mai plăcut ochilor, sufletelor şi… aparatelor foto. Am copilărit în Țara Făgăraşului, numită şi Țara Oltului o câmpie în formă de franzelă, limitată la nord de râul Olt şi Colinele Transilvane, iar la sud de Munte. Înclinată puţin spre Olt, dar câmpie. Satul Dejani de lângă munte se află la altitudinea de 590 m, municipiul Făgăraş de lângă Olt se află la 435 m. Apropo, când eram student, unii colegi care aflaseră că sunt făgărăşean, credeau că satul meu e sat de munte! Probabil, în şcoală nu i-a interesat geografia şi nu trecuseră niciodată cu trenul sau cu autobuzul prin Țara Făgăraşului. Doar satele din dreapta Oltului dintre care unele, în perioada interbelică făceau parte din fostul judeţ Făgăraş erau/ sunt pe dealuri, numite Colinele Transilvane. Acelor sate, multe săseşti, consătenii mei şi din alte sate vecine le spuneau „de pe Ardeal”. Toate satele din stânga Oltului, sunt pe câmpie cu o singură excepţie: satul Poiana Mărului, din extrema sud-estică, mai apropiat de fapt de Țara Bârsei, care are şi un nucleu cu casă lângă casă în vale, dar şi multe case risipite pe dealuri de genul celor din Țara Moţilor. Râurile care curg din munţi spre Olt, sunt cvasi-paralele. Unele, au izvoarele sub creasta principală – ele îi interesează pe drumeţi – altele izvorăsc mai spre câmpie. În copilăria mea în satul Recea, pentru scaldă nu foloseam apa mai rece a râului Dejanilor care izvorăşte de sub Curmătura Brătilei şi trece prin mijlocul satului, ci preferam „bulboane” ale râului Racovița, aflat mai la est cu 1 km, pe graniţa cu terenurile satului Berivoi. Sat în care a copilărit Andrei Beleaua – care ştim că „a bătut” şi vara, şi iarna, văile şi mai ales muchiile „munţilor săi”. „Racoghița” are izvorul în zona de pădure, are debit mai mic și apă mai călduţă. Apropo, râului ce trece prin satul meu, în fiecare sat prin care trece, poartă numele satului din amonte: cei din Recea îi spun Râul Dejanilor (primul sat prin care trece), cei din Săvăstreni, sat aflat mai aval, îl numesc Râul Recii, iar cei din Beclean, unde se varsă în Olt, îi spun Râul Săvăstreni!

Studiind o hartă, constatăm că satele din Țara Oltului sunt înşirate pe râuri ca mărgelele pe aţă, prin fiecare sat trece unul dintre râurile ce coboară din munte. Făgărăşeanul Ilie Fratu scrie: „Aici se găseşte cea mai densă reţea hidrografică din ţară (peste 0,8 km/km²). Apele au săpat văi adânci şi înguste, creînd acele muchii nordice făgărăşene, de o măreţie neegalată în Carpaţi. Deşi nu sînt mari, localnicii au dat acestor ape denumirea de rîuri”. Și vedem că unele dintre sate situate pe acelaşi râu poartă acelaşi nume: Sebeșu, Porumbacu, Arpașu, Ucea, Viștea, Sâmbăta cu un adaos: „de Jos” sau „de Sus”. Ceea ce mai găsim şi în alte zone ale ţării, de exemplu în Țara Haţegului: Sălașu de Jos și Sălașu de Sus. Nume pe care unii foşti funcţionari din unele zone le-au considerat prea arhaice şi s-au gândit „să le domnească”. Am văzut în tinereţea mea şi la intrarea în acele sate și pe unele hărţi „Sălașul Inferior” şi „Sălașul Superior”! Să zâmbim sau să ne întristăm? Dar să revenim „la oile noastre”, la văile de pe versantul nordic al crestei făgărăşene (poate vom scrie şi un articol despre „Muchiile nordice făgărăşene”, pe toate le-am parcurs, zona lor de gol alpin!). Văile au un curs continuu, liniar, cu vărsare în Olt, fără afluenţi importanţi cum are, de exemplu, Someşul sau Mureşul. Mai întâi să le enumerăm de la vest spre est pe cele cu izvoare „sub Creastă”: Moaşa Sebeşului, Avrigu, Porumbacu, Laita (nu Laiţa!), Doamnei, Bâlea, Arpășel, Arpașu, Podragu, Ucea, Ucișoara, Viștișoara, Sâmbăta, Brezicioara, Pojorta, Râul Dejanilor, Berivoiu, Sebeș, care despart muchii nordice făgărăşene. Dar nu toate se varsă în Olt, unele se întâlnesc mai înainte. Pe noi, drumeţii, ne interesează accesibilitatea acestor văi! Sunt accesibile pe tot parcursul? Au drumuri sau poteci de la poale până la izvoare? Unele da, de exemplu Râul Dejanilor care n-are terase glaciare şi drumul forestier duce în urcuş continuu până „sub creastă” în căldarea „Valea Radului” de unde începe urcuşul pe potecă spre Curmătura Brătilei. Oarecum similar este şi drumul de pe Râul Mare al Porumbacului, dar mai dificil în zona dinaintea parcării unde rămân maşinile celor care urcă la Cabana Negoiu. La fel, pe Valea Viștișoara, unde marcajul turistic PA (punct albastru) ne conduce pe drum, apoi pe potecă, iar de la Lacul Viștișoara urcă spre stânga în Curmătura Răcorele de unde coboară în Valea Sâmbetei.

Se ştie că Transfăgărășanul urmează valea Bâlii doar în zona sa inferioară şi în cea superioară. La fel Valea Arpășului, accesibilă doar spre câmpie iar mai sus pe izvorul ei Podragu. Doar cei dornici de explorări şi văi sălbatice, de la confluenţa cu izvorul Podragu continuă pe izvorul Arpașu Mare (cândva era marcaj şi era şi un refugiu de vânătoare) sau chiar la lacul Podrăgel. Nu uşor e accesul din câmpie pe Valea Laita; noi am ajuns de două ori la ea prin coborâre din Strunga Ciobanului pe Muchia Tunsu până la limita pădurii. De unde am prins (mai uşor de pe „cornul” vestic al Furcii Tunsului) o faină potecă ciobănească spre dreapta, ce ne-a coborât în vale, de unde am urcat pe firul sec al Văii Laita. Apoi, mai înainte de marele perete, am cotit la dreapta spre o faină terasă cu izvoare (unde am avut corturile de câteva ori). Terasă aflată mai jos de traseul marcat cu CR ce duce din Portiţa Călţunului pe sub hornul Strunga Dracului la Strunga Ciobanului. Terasă unde în anii ’70 sibienii propuseseră a fi ridicat refugiul, nu la Călţun. Ar fi fost pe teritoriul judeţului Sibiu cum insistau funcţionarii, dar era cam departe de traseul turistic. Unele văi sunt accesibile numai în zona dinspre câmpie: Moaşa Sebeşului, Avrig, Berivoi – apoi drumeţii urcă pe poteca pe versant sau pe culme spre cabanele respective: Suru, Bârcaciu, refugiul Scoarţa. Altele, dimpotrivă, au zona dinspre câmpie sălbatică, fără drum, fără potecă: Valea Ucea, Valea Ucișoara. Despre ele vom scrie în continuare.

Ambele văi sunt nemarcate, cum nemarcate şi mai „alpine” sunt majoritatea muchiilor nordice făgărăşene. Unor astfel le trasee, Dinu Boghez le spunea „trasee de maturitate”. Deci, trasee parcurse mai ales de drumeţi veterani, după ce au parcurs mai toate traseele marcate din masivul respectiv şi au câştigat experienţa necesară. Ca Dinu Boghez am procedat şi Noi Doi de prin 2002-2003 încoace: am parcurs spre amonte sau spre aval mai toate muchiile nordice făgărăşene (dar şi din alți munți -Rodnei de ex.), mai exact zona lor de la limita pădurii până la acele V-uri de sub creasta principală, numite spintecături, portiţe, curmături, ferestre, șeuțe. De unde, spre creasta principală, muchiile devin și mai „alpine” – necesitând coardă, asigurări, căşti – cum scrie în cărţile sale expertul în Făgăraşi – Andrei Beleaua – care le-a studiat și parcurs și vara și iarna! Dar ne rămăseseră neparcurse unele văi nemarcate sau parcurse doar parţial, adică zona lor din amonte, căldările glaciare admirate din Creastă și prin care trecuserăm în 2015 dintr-una în alta, de la Podragu la Valea Sâmbetei, tură relatată cu foto aici: O traversare mult visată şi publicată în revista România pitorească nr. 486/3/2016 şi în cartea mea „Hoinari prin munţi”.

Așa că în ultimul week-end din iulie şi în al al 2-lea din august 2023, „am luat taurul de coarne”. Am încercat desigur să ne documentăm, căci ştiam că zona dinspre câmpie a ambelor văi e inaccesibilă, că se urcă mai întâi pe o muchie împădurită şi apoi se coboară „la firul apei”, la poteca ciobănească ce duce la căldările glaciare respective. Unde, mai aproape de limita pădurii, înainte de 1989 erau stâne de mânzări ale sătenilor, acum inexistente. Turme cu mânzări – mai ales ale unor patroni – am mai întâlnit în ultimii ani în munţii Rodnei, Godeanu, poate mai sunt şi în alţi munţi. Dar, în general, stânele de mânzări sunt acum în câmpie, pe foste fânaţe abandonate. Locul fostelor stâne de mânzări se ghiceşte doar urma târlei, după „insulele” de ştevie, iar mai sus găsim bordeie improvizate ale ciobanilor care păzesc turme de sterpe.
1. Valea Ucea. Am abordat-o de sus în jos. În sâmbăta de 29 iulie 2023 am parcat maşina mai sus de Oraşul Victoria, după ultimele case din cătunul Sumerna şi am pornit per pedes pe drumul de tractor și apoi pe poteca marcată cu BA ce duce pe Muchia Tărâţa și în final coboară la Lacul şi Cabana Podragu. Dar noi nu aveam ca ţintă lacul şi cabana. Așa că am continuat, urcând spre stânga în Curmătura Iezerului/Fereastra Răsăritului de unde am coborât spre obârşia Văii Ucea, în frumoasa căldăruşa Hârtopu Ucii. Loc tare drag şi nouă şi altor colegi de club, unde am mai pus corturile şi de unde am pornit spre şi pe muchii nordice: Tărâţa (zona nemarcată) și Gârdomanu. Zona superioară a muchiei Gârdomanu, aval de Portiţa din Muchie, uşor de parcurs, noi, în 2008 am numit-o „Bunătăţile”. În contrast cu zona dinspre pădure numită în descrieri „Răutăţile Gârdomanului”. În „Răutăţi” a fost „recoltat” în 1934 trofeul de ţap de capră neagră declarat record mondial în 1937, cu 141,10 p CIC! Record ce dăinuie şi azi! În zona superioară a văii Ucea, pe penultima terasă găsim vara un bordei şi o mare turmă de oi. De acolo, sunt trei posibilităţi:
-se poate traversa spre vest în Căldarea Podragu prin Curmătura Iezerului, traseu folosit mai frecvent în ambele direcţii. Pe acolo veniserăm noi acum,
-se poate ieși (cu atenţie!) în Șaua Corabia a crestei principale, după ce am trecut prin superba căldăruşe „finală” – Hârtopu Ucii;
-se poate urca spre est în Portiţa de Sus Muchiei Gârdomanu şi coborî în Căldarea Ucișoara.
Acolo, mai sus de bordei (dar „ascunși” după un dâmb) şi mai jos de cascadele ce se prăvălesc din Hârtopu Ucii, am montat cortul. Duminică dimineaţa am povestit cu unul dintre cei doi ciobani. Era din Ucea, turma număra 1.200 de oi. I-am spus că în 2015, în Valea Viștea, era o turmă şi mai mare – 1.400 de oi, păzite doar de ciobanul Ghiţă din satul Sălătruc de pe Topolog și de doar cinci câini. Ursul îi luase opt oi în vara aceea, câteva i-au murit „sinucise”, căzând de la înălţime! Am coborât pe poteca pe care oile şi măgarii trec doar la urcare şi la coborâre, dar pe care mai trec la cam 10 zile „ortacii” cu măgarii încărcaţi cu provizii. Erau locuri unde poteca nu era clară, o mai pierdeam, dar ne consolau numeroasele și frumoasele cascade. După o vreme prin pădure, am ajuns la un mic refugiu din bârne, încă „funcţional” unde am făcut o pauză. După câteva minute, aveam halucinaţii auditive: multe voci în surdină, apoi tot mai clare! Apar dinspre amonte opt tineri conduşi de un tânăr dar serios ghid montan Jonathan Beck din Râşnov. Coborâseră seara din creastă direct în căldăruşa Hârtopu Ucii, desigur nu cu mult timp după trecerea noastră și dormiseră acolo. Am scris „ghid serios” deoarece ne-a explicat şi el (ştiam şi de la doi colegi de club) pe unde să ajungem „la destinaţie”, căci mai înainte cu vreo două săptămâni fusese singur „în explorare” de jos în sus şi constatase că într-adevăr pe firul apei nu se poate! Aveau desigur un ritm tineresc de mers. Poteca era acum clară. După cam un kilometru, ea părăseşte valea în urcuş abrupt spre dreapta şi ne-a scos aproape de culme într-o „poiană”/tăietură unde se pare că vântul făcuse cândva ravagii. Acasă, pe Google Earth văzusem o reţea de drumuri de tractoare forestiere care au ajutat la salvarea şi transportarea copacilor dărâmaţi. La cam 50 m după ieşirea din pădure, am dat de unul din acele drumuri care ne-a dus în coborâre spre stânga până jos în Valea Ucea, la capătul drumului de camioane forestiere. Pe care am mai mers 4 km până la maşină. Undeva, din dreapta „venea” drumul forestier de pe Valea Ucișoara despre care am fi dorit să ştim mai multe şi despre care vom scrie mai jos.

2. Valea Ucișoara. Era o „terra incognita”, nu găsisem în reviste sau pe net relatări despre ea şi nici în ghiduri turistice. Am primit doar o informaţie mai veche de la un veteran, că nu se abordează direct, ci din valea Viştei, similar cu abordarea „peste deal” a văii Ucea . Se ştia că în zona alpină are şi a avut stâne, dar nu ştiam de accesul la ele. Doi colegi de club care coborâseră pe ea cu peripeţii, ne-au relatat: „Noi am coborât pe acel drum de TAF relativ recent, pe care nu prea doresc sa mai merg vreodată, se trece des prin apă, mult noroi, e departe de a fi o potecă plăcută” .Noi am planificat Valea Ucișoara în urcare, vale spre care am plecat sâmbătă 12 august 2023. la ora 7.30 din valea Viștea, de unde se pleacă spre spre „acoperişul României” – custura Viştea-Moldoveanu. De la ultima casă, unde se parcau maşini pe marginea drumului (care urcă încă vreo 4 km) am cotit în urcare spre dreapta pe drum de TAF prin zona împădurită a Culmii Viștea şi o vreme pe culme. Apoi am părăsit drumul bun ce ni s-a părut că o ia prea repede în coborâre spre dreapta, spre Valea Ucișoara (pe el ar fi trebuit să coborâm) şi am continuat pe culme pe un vechi drum „suspect”- cu iarbă cât grâul. Nedorind a ne întoarce, am coborât ,„haiduceşte” spre dreapta, prin pădure, dar panta a devenit tot mai abruptă, pe care o alunecare-cădere n-am fi putut-o opri decât cu… pioletul! În lipsa lui, am folosit canturile bocancilor, beţele şi atenţia!

Ajunşi jos în valea Ucișoara, la poteca având urme de oi şi de măgari, ne-am bucurat că vom afla de la ciobani ce doream. Așa că am urcat liniştiţi pe poteca acceptabilă. Deşi, nu peste tot clară, n-am greşit-o nicăieri. Valea nu e aşa de frumoasă ca vecina ei Ucea, dar are câteva cascade faine. Și evoluezi în urcare printre două renumite muchii nordice făgărăşene: Gârdomanu în dreapta şi Viștea în stânga pe care le parcurseserăm cândva (zona lor alpină). La bordeiul de pe penultima terasă glaciară decepţie cruntă: era un nene cam oligofren din judeţul Gorj, care abandonase bordeiul mizerabil aflat pe treapta de deasupra cascadei („unde venea des ursul”) şi l-a mutat mai sus – un bordei la fel de improvizat, de mizerabil. Ne-a spus că urcase cu oile „pe plai”, n-am putut scoate mai multe de la el, nu ştia numele culmilor vecine, decât al văii, şi că oile sunt din Viștișoara (și acest nume îl pronunţase greşit). Și că pe el (şi pe câini), periodic îl aprovizionează oameni din Viștișoara cu măgarii. Drum mai logic, mai scurt dacă vii dinspre satul Viștișoara, pe care am fi ajuns şi noi în valea Ucișoara dacă îl urmam. Probabil acela e vechiul plai ciobănesc de ajuns în Valea Ucișoara, devenit drum de tractoare. Dar noi – după informaţiile nu prea clare primite – credeam că mai trebuie să urcăm pe drumul de pe culme, existent dar năpădit de iarbă şi buruieni cât grâul şi apoi să coborâm spre dreapta. În căldarea superioară Văii Ucișoara am montat cortul pe ultima terasă, mai sus de cea unde era bordeiul şi târla celor cam 200 de oi.

De reţinut: la urcarea pe Valea Ucișoara, aceasta devine seacă pe o lungă porţiune. Nu vă speriaţi, pe ultima terasă glaciară (unde noi am montat cortul) este apă! Din acest loc e cam riscant a ieşi direct în creastă. Rămân trei posibilităţi:
– de traversat spre vest în Căldarea Ucea prin Portiţa de Sus a Muchiei Gârdomanu,
– de coborât înapoi pe valea Ucișoara,
– de traversat spre est în căldarea Viștea prin Spintecătura Viștei ce urma ca noi să facem a doua zi.
Aşadar, duminică am urcat vâlcelul abrupt ce ne-a dus în Spintecătura Viştei, (a nu se confunda cu mică strungă numită Spintecătura Viştea-Moldoveanu***) de unde am coborât cu mari emoţii spre Căldarea Viștea. Cauza: exista o surprinzătoare limbă de zăpadă „din perete în perete” care tot la mijloc de august 2015 nu exista! Și n-aveam nici colţari şi nici pioleţi! Și nici gândul de a ne retrage spre vest, spre lacul Podragu. Vâlcelul era plin din perete în perete cu zăpadă tare în grosime de cam 1-1,5 m și de cam 50 de m lungime. Ne-a luat o oră ca s-o parcurgem în siguranţă! A trebuit să săpăm cu bocancul dinspre aval trepte pe buza de zăpadă a rimayei din stânga, care era cam de 20-30 cm lărgime. Cea din dreapta era mai largă, dar nu vedeam dacă mai jos nu era prea strâmtă și de fapt nu încăpeam în ea și cu rucsacii în spinare. Am început eu a lua „taurul de coarne”, dar la un moment dat obosisem! Mai ales piciorul stâng deoarece era mereu în izometrie, dar şi dreptul care „muncea”, săpa trepte. Psihicul îmi obosise de încordare. Trecuse cu greu Marlene în faţă şi m-am mirat de tenacitatea ei de a nu da jos rucsacul. Eu trecusem deja la tehnica de a-l târî după mine! Și avansam ca melcii… La poza postată mai apoi pe FB cu Marlene săpând trepte, cineva a comentat: „Grozave momente cu nivelul de adrenalină crescut şi cu toată concentrarea pe următorul pas.” I-am răspuns: „Eu ştiu că adrenalina e produsă de frică. Nouă nu ne era frică! Mergeam cu mare atenţie şi atât. Frica te paralizează, te împiedică în a fi atent, te apropie de primejdie. Prudenţa şi atenţia te îndepărtează de ea”. Dar se poate spune şi că o anumită cantitate de adrenalină ajută să ai atenţia mărită. Dar prea multă strică, omul intră în panică şi poate lua decizii greşite. Cei din a doua categorie simt că le-a crescut nivelul de adrenalină, pot vedea asta şi însoţitorii lor: se înroşesc sau dimpotrivă devin palizi, transpiră, chiar tremură… Ca şi medicamentele: în doză normală ajută, în doză triplă sau şi mai mare produc dezastre, chiar moartea!

Am oftat uşuraţi când „ne-am scos din priză”, când am ajuns pe pământ şi iarbă. În pauza de odihnă binemeritată, privind marea căldare Viștea, vedeam „furnicile” care urcau pe poteca de pe firul văii (la acest nivel fără apă!) spre „Everestul” României şi ne miram că nu vedem turma de oi. Ne aminteam că în vara 2015 era o turmă de 1.400 de oi. Acum nu mai era decât un bordei părăsit. Am constatat şi mai apoi lipsa oilor şi nevăzându-le ascunse prin cotloanele căldării, dar şi după iarba care era ca fânul de cosit! Ne-am mai oprit la primul fir de apă ce venea dinspre Muchia Zănoaga, unde era un mare grup de tineri străini. Încă o scurtă pauză în pădure la Refugiul Salvamont. Ne-au bucurat cele vreo patru podeţe noi peste torent. De la capătul drumului forestier am mai mărşăluit 3,5 km până la maşină.
 Revenim cu discuţia la acea poiană-tăietură din culmea inferioară a Gârdomanului: Ea e plină de drumuri de TAF şi spre valea Ucea şi spre valea Ucișoara. Se vede bine asta şi pe Google Earth şi vedeam sâmbătă şi din culmea Viștea acele drumuri care coboară în valea Ucișoara. Și ne întrebam: pe unde au fost duşi în câmpie acei copaci de pe versatul estic al acelei tăieturi? Oare nu s-a creat un drum de tractor spre aval pe valea Ucișoara? N-am mai avut timp duminică după ce am ajuns la maşină să face o incursiune până la capătul drumului de pe Valea Ucișoara să ne lămurim. Dar ne-a lămurit luni o discuţie telefonică cu pasionatul montaniard Thomas Bross, fost şef al Salvamont Victoria, discuţie pe care ar fi trebuit s-o am când „documentam” tura. Am aflat că din Culmea Viștea (în pădure nu e muchie!) ar fi trebuit să continuăm pe drumul mai umblat (pe care îl părăsisem) până în vale şi apoi pe vale în sus, Acela e vechiul traseu ciobănesc de acces în căldarea Ucișoara, folosit şi recent. Și tot Thomas ne-a confirmat ce bănuiam: că pentru transportul acelor lemne de pe versantul estic al zonei împădurite a Muchiei Gârdomanu, s-a creat un drum de TAF în zona până atunci inaccesibilă a Văii Ucișoara! Deteriorat acum, cu probleme pentru abordarea per pedes (trecut de mai multe ori prin apă) , dar existent. Pe el coborâseră colegii de club Andrei și Lucian, dezamăgiţi de starea lui. Pe el îl coborâseră cândva iarna salvamontiştii din Victoria pe un om căzut din creasta principală (s-a prăbuşit cu cornişa), dar care a „aterizat” tangent și s-a oprit viu, dar cu o entorsă gravă, cam pe unde am avut noi cortul, în acea ultimă terasă glaciară, unde e o mare zonă plată, cam cât un teren de fotbal! Thomas spunea că vor să „reabiliteze ” accesul per pedes pe acel drum care i-a decepţionat pe colegii noştri de club şi că poate vor crea o potecă şi direct pe lângă firul apei Ucea, de la capătul drumului forestier în sus, pe unde au mai umblat şi ei. Dă Doamne, deşi nu cred!
Concluzie pentru cele două văi:
1. Valea Ucea: ar fi mai bine de urmat în coborâre, după urcarea pe Muchia Tărâţa la Podragu și traversat spre stânga în Valea Ucea, cum făcuserăm noi. Dar cu track real (îl avem) se poate şi invers (din poiana-tăietură nu e uşor de găsit întrarea în pădure a potecii ce duce în vale, spre Refugiu și mai sus. Marele avantaj: în oricare sens, la întoarcere ajungeţi la maşină.
2. Pentru valea Ucișoara, combinată cu valea marcată Viștea: în oricare sens ar trebui folosit vechiul drum ciobănesc peste Culmea Viștea (nu se urcă prea mult), tot pentru ca la întoarcere să se ajungă la maşină, nu la vreo 10 km de ea cât ar fi dacă s-ar urca sau coborî tot pe acel mizerabil drum de TAF de pe firul văii Ucișoara. Și pentru asta avem track din care să continuaţi drumul bun spre Valea Ucișoara pe care noi îl părăsisem.
3. Dacă s-ar combina într-o tură cele două văi nemarcate Ucea şi Ucișoara – cu ambiţia de a urma acel drum de TAF cu treceri prin apă, n-ar fi aşa de mare distanţă până unde e lăsată maşina (de unde se începe urcuşul spre Muchia Tărâţei). Dar e mai clar vizibilă urcarea din fundul Văii Ucișoara în Portiţa de Sus a Muchiei Gârdomanului (2.285 m) pentru a coborî în Căldarea superioară atât de faină a văii Ucea şi apoi pe ea la vale.

Tura noastră pe văile Ucișoara-Viștea fost o aventură? Nu! Căci aventura este intrarea într-o situaţie din care nu ştii dacă şi cum vei ieşi! A fost doar o tură de munte în care unele zone ne-au obligat să fim foarte atenţi! Sperăm că v-am convins că a parcurge trasee nemarcate pe văi sau pe muchii, implică un anumit grad de periculozitate! Necesită o anduranţă şi un echipament adecvat mersului „prin sălbăticie”, inclusiv pentru a petrece la nevoie o noapte „pe coclauri” și multă experienţă în orientare şi în a depăşi orice situaţie!

●●●

*** Notă: Mica strungă de pe custura dintre vârfurile Viștea şi Moldoveanu ar trebui să se numească „Cioaca Viştea-Moldoveanu”. Cioacă fiind un arhaism, aşa se numea un băţ scurt dar elastic, de obicei de alun, care avea o crestătură la mijloc, pentru prins rufe puse la uscat pe o sârmă sau sfoară Desigur cu crestătura în jos, nu în sus ca cea de pe Acoperişul României

Dar a parcurge trasee nemarcate pe văi sau pe muchii, implică un grad de periculozitate! Necesită o anduranţă şi un echipament adecvat mersului „prin sălbăticie”, inclusiv pentru a petrece la nevoie o noapte „pe coclauri” şi multă experienţă în orientare şi în a depăşi orice situaţie!