Dinu Boghez

Despre tizul meu din Valcea stiam multe; dar i-am mai cerut niste date. Le redau cum le-am primit de la el .

Sunt născut în Bucuresti, în 30 septembrie 1934. Acolo mi-am făcut studiile, absolvind pe cele universitare, în urma cărora am devenit inginer constructor. Copilăria este însă legată de Câmpulung Muscel, acolo unde, aproape de casa bunicilor, am privit cu nesaţ, prima oară, crestele înalte ale muntilor. De lângă teiul de pe Grui, am descifrat prima oară creasta depărtatului Făgăraş. De acolo am privit colosul Bucegilor şi creasta Leoatei, mai apropiată şi înroşită de jăratecul bujorului. Mai apropiatele creste ale Iezerului şi Păpuşii, alcătuiau vise care aveau să devină aevea. Şi toate acestea mi le arata cu migală şi mare dragoste de munte, unchiul meu, Moşu, de care într-un anume fel, avea să fie legată întrega viaţă petrecută pe munte. Dar mai îmtâi aveam să umblu pe dealurile Măţăului, prin pădurea tainică a moşiei Alimănişteanu, pe Magura misterioasă de deasupra Lereştilor şi mai apoi pe vârful ţuguiat al Mateiaşului, la poalele căruia am aflat prima mânăstire din viaţa mea de copil.

A venit şi clipa când am fost luat într-o excursie serioasă, pe marile înălţimi ale Iezerului. Era în timpul olimpiadei de la Londra, din 1948, când împreună cu un grup din care unchiul amintit făcea parte, am plecat pe valea Bătrânei. Mergea unchiul cu scopuri precise. Marca cu un punct albastru drumul către refugiul Iezer, iar la acesta, de curând construit, urma să monteze o yală, a cărui cheie avea să se afle mai târziu, în custodia lui nea Petrică Jderarul, care a păstorit multă vreme căsuţa din căldarea Iezerului. Am profitat de ocazie şi am urcat pe vârful Iezerului Mare şi atunci s-a împământenit dragostea marilor înălţimi.

Iarna, la Bucureşti, de multe ori zburdam cu ochii minţii, pe hărţile sumare de pe atunci, mai pe toate crestele Carpaţilor. Au venit anii studenţiei, în care Bucegii, Ciucaşul şi munţii Baiului, au constituit multe drumuri de care-mi aduc aminte. Unul mai cu deosebire îmi stăruie în minte. Singur, am plecat într-o excursie pretenţioasă. De la Sinaia, pe platoul Bucegilor, la Omu, cu coborîre în Bran prin Clincea şi mai apoi peste creasta Pietrii Craiului la Brusturet. Nu mult după aceea, era la sfârsitul facultăţii, în 1957, cu bunul meu prieten Radu, am plecat pe creasta Făgăraşului şi mai apoi peste Iezer către Voina. Trecerea în Piatra Craiului, plănuită, n-am mai dus-o la capăt, prea fuseseră multe peripeţiile de până atunci. Frumuseţile întâlnite atunci, mi-au lăsat nestins dorul altor întâlniri cu aceste două masive.

S-a întâmplat că şantierele pe care le-am condus, de cele mai multe ori, să fie lângă munţi şi aşa, fără efortul apropierii de masivele depărtate, să le pot cunoaşte, străbătându-le potecile. Când am fost la Săvineşti, am străbătut Ceahlăul. Cât am stat la Suceava am fost în Rarău şi mai cu deosebire am cunoscut mulţimea de biserici şi mânăstiri cu iz istoric, din care zona are din belşug. Mai apoi am avut norocul să ajung pe şantierul combinatului chimic de la Târgu Mureş. În treacăt fie spus, acesta a fost cea mai reuşită experienţă profesională a întregii mele cariere. De acolo am avut numeroase prilejuri să străbat cărările Apusenilor, de-ar fi fost vorba de Bihor, Gilău sau Trascău. M-au încântat atâta, încât ajuns mai târziu la Slatina,primul concediu de acolo mi l-am petrecut străbătându-le cărările într-un fel de summum al tuturor acestora. Plecat singur, cu un rucsac imens, însoţit de cort şi sac de dormit, am străbătut Bedeleul, am ajuns pe muntele Găina, pe vârful Cucurbăta Mare, pe valea Sghiştelului, la Padiş şi prin circuitele acestuia, la Meziad şi am sfârşit la Vadul Crişului, de unde cu lacrimi în ochi, am părăsit munţii care-mi oferiseră 12 zile de cer senin.

Şantierul de la Govora, mi-a produs multe experienţe profesionale dintre cele interesante, de care şi astăzi sunt legat. Mai cu deosebire însă, munţii din apropiere, dar şi alţii mai depărtaţi mi-au prilejuit amintiri de neşters. De aici am străbătut potecile Coziei, pe cele marcate ori nemarcate şi pe cele ale munţilor Căpăţânii, pe care le-am şi marcat, aşa cum se arată în ghidul lui Nae Popescu. Din munţii Căpăţânii, m-au impresionat peste măsură masivul Builei, cel al Târnovului, ambele alcătuiri din calcar, cu totul deosebite. Le-am străbătut cărările cunoscute şi pe cele necunoscute, stabilind trasee truristice care şi astăzi sunt cercetate. Vara şi iarna, acestea mi-au fost ţinte pe care pot spune că le-am atins. Cu cărările acestora, la care aş putea să mai adaug şi pe cele ale Narăţului, paradis al florilor de colţ, a început cea mai fertilă perioadă turistică a mea. Aceea în care l-am cunoscut pe Mircea Florian. Desi cunoscusem cărările Pietrii Craiului, cele tradiţionale, marcate, dar şi multe din cele considerate cu iz alpin, cu prietenul amintit, am avut prilejul altor multe trasee cu totul deosebite. Una peste alta, din această bijuterie a Carpaţilor, am parcurs trasee din cele mai deosebite. Brâiele de Mijloc, de Jos, cel Roşu, al Ciorângăi, al Soarelui, al Florilor, Hornul Închis, Vâlcelul cu Fereastră, Padina lui Călineţ, Creasta Frumoasă, Valea Podurilor, Padina lui Râie, Brâul Răchiţii, Umerii Pietrii, Padina Lăncii cu ieşirile sale în creastă, Valea lui Ivan-partea superioară- şi mai ales peretele marelui Grhotiş, sunt poate cele mai interesante locuri pe care le-am străbătut.

În perioade apropiate, am făcut marile mele ture din concedii, străbătând mai mereu câte 2-3 munţi importanţi. Aşa am străbătut Cindrelul, Şureanul şi Parângul, Călimanul, Rodna şi Suhardul, Muntele Mic, Ţarcu Godeanu şi Retezatul, dar şi valea Cernei, ori traversarea Oslei către Tismana. Retezatul l-am mai străbătut şi în alte împrejurări, când m-am bucurat de multe din potecile sale. Aşa, una peste alta, perioada anilor 60-80, a fost cea mai productivă perioadă turistică a vieţii de până acum. Asta pentru că în aceşti ani, am străbătut şi cărările altor munţi, din afara ţării. Un traseu lung pe crestele Rilei şi un altul pe cele ale Pirinului din Bulgaria, mi-au pricinuit zile de mare bucurie, prin locuri de o frumuseţe unică. O ieşire in Tatra Înaltă, cu regulile stricte ale turismului ceho-slovac, nu m-a încântat deopotrivă. În schimb cele doauă săptămâni petrecute în Caucaz, m-au răsplătit din plin, nu numai cu altitudini la care cu greu putusem să gândesc înainte, dar şi cu ospitalitatea deosebită cu care am fost întâmpinaţi. Am urcat în Gumaci, peste 3700m, în Tiu-Tiu-Başi, la peste 4420m, în Kurmutau, la 4040m, în apropierea Donguzorun-ului, pe peretele căruia avalenşele se ţineau lanţ şi însfârşit pe vârful Elbrusului, plecând de la refugiul Priiut Adinadţaţi-refugiul celor 11-, care mi-au prilejuit imagini de neşters ale atâtor creste înzăpezite.

Au urmat ani mai liniştiţi, pot spune, în care potecile munţilor Latoriţei, Mănăilesei şi Lotrului, mi-au prilejuit cunoaşterea plaiurilor întinse ale acestora, punctate cu zone stâncoase deosebite. Uneori întovărăşit, alte ori singur, legănat de mulţimea de gânduri, din acelea ce se nasc din conversaţiile cu tine însuţi, le-am străbătut cărările în lung şi lat. Şi cine spune că aceştia sunt munţi de mâna doua, îi invit să le străbată cărările, ori măcar creasta. Cu cortul şi adesori la stâne, am întâlnit oameni deosebiţi şi satisfacţiile au fost cu atât mai mari.

Anii au trecut pe nesimţite şi Făgăraşul crestei mai ales, a lăsat loc unor trasee aş zice de maturitate, când vrei să cunoşti văi şi muchii adiacente marilor înălţimi. Aşa s-a petrecut atunci când am deschis epoca crestelor nordice şi toate mi-au lăsta amintiri de neşters. Muchia Draguşului mai întâi, apoi cea a Viştei până în peretele Ucişoarei, cea a Zănoagei, muchia Buteanului, a Albotei şi mai ales cea a Arpăşelului, le-am parcurs uneori cu coarda, la care am ajuns deabia la 45 de ani. Dar nu numai muchiile nordice mi-au produs satisfacţii ci şi cele sudice. Aş reaminti printre acestea pe cea Scărişoarei, străbătând cheile Cernatului, muchia Vemeşoaiei şi căldările Budislavului şi Grohotişului, valea Curpenului, muchia Zănoagei Câinenilor, sau a "Drumului Praporgescu " şi câte şi mai câte.

Acum, la vremea când trebuie să mă gândesc la final, mă mulţumesc iarna să urc în locuri mai paşnice. Refugiul Armăsarului din Cozia, cel al Puturoasei din Lotrişor, stânele din Robu şi Şasa Proenilor din munţii Lotrului, îmi sunt iarna, parcă mai la îndemână. Şi totuşi, încă mă gândesc la ture importante, prin locuri prin care n-am fost, sau din cele pe care aş vrea să mai urc odată. Tot sper mereu că viaţa îmi va oferi multe satisfacţii montane, până când din ele nu vor rămâne decât amintiri şi acelea luate cu mine dincolo de bariera timpului.

Dinu Boghez

Meniu site: 
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8