Niculae Baticu

(25 mai 1909-20 ianuarie 1998 )

In 20 ianuarie 2001, alpinisti si fisuri, surplombe, muchii, hornuri din Carpati, mai ales din Bucegi , vor lacrima la 3 ani de la trecerea in nefiinta, in al 89-lea an al vietii, a lui Niculae Baticu

A fost "unul dintre titanii alpinismului romanesc", cum l-a numit Mircea Sandulescu in nr.4 al revistei "Muntii Carpati". A fost "un Whimper al Carpatilor", cum a scris Mihai Vasile in Romania pitoreasca nr. 8/'92. "A fost un OM, care dupa multi ani de detentie in temnitele comuniste, nu era un invins, nici fizic, nici moral, de la care am primit o lectie de demnitate si forta" "“ a scris Anda Raicu in suplimentul MONTANA nr. 2/98, al revistei Romania pitoreasca. Multi il cunoasteti sau il puteti cunoaste din cartile sale: "Amintirile unui alpinist"- 1981 şi "Pe crestele Carpatilor" 1985, aparute in ciuda piedicilor numeroase, datorita energiei, tenacitatii sale, dorintei ca inceputurile alpinismului romanesc sa poata fi cunoscute de generatiile care vor veni.
A fost unul din pionierii alpinismului in Carpati, o stea a alpinismului interbelic, alaturi de Nicu Comanescu, Sorin Tulea, Costica Contes, Dan Popescu, Toma Boerescu, si altii.

Toti au merite, care reies din cartile sale, dar Baticu a fost cel mai tenace, mai pasionat, mai perseverent, mai talentat, mai aducator de nou si mai longeviv!. El a punctat "marea cotitura" in alpinismul romanesc, cand, in 20 octombrie 1935, in cap de coarda, secondat de Ion Trandafir si Dan Popescu, cu doar 7 (!!!) pitoane, a realizat "dintr-o singura intrare", primul traseu de perete din Carpati: FURCILE “ in peretele Galbinele (pana atunci se urcau doar vai si creste). A avut un curaj iesit din comun: cu echipamentul de atunci ascensiunea se putea sfarsi tragic, ca a lui Andrei Ghitescu, mai tarziu, in 3 iulie '55, in "Trei Surplombe" când coarda de canepa s-a rupt. Dar Baticu isi cunostea bine posibilitatile, valoarea si amintindu-mi un citat, se poate spune ca el a intrat in Furci sa le urce, nu sa cada ! Cele Trei Surplombe, alt traseu celebru, a fost urcat, in premiera, in 20 iulie 1946 de echipa Emilian Cristea, Niculae Baticu, Sorin Tulea, Gicu Nicolescu. Apropo de Furci si de longevitate: a fost longeviv si ca viata biologica, dar si ca "viata de munte". A ramas toata viata alaturi de munte, caci acesta era viata lui.

Asa cum am mai scris, prin '83 sau '84, un infarct l-a obligat sa nu mai urce o vreme "acasa", la Refugiul Costila. Dar era de gasit aproape in fiecare sambata-duminica pe o buturuga din padurea Munticelului (nu era atunci banca de la crucea pentru George Nechita). I-am oprit acolo din avantul lor, pe tinerii alpinisti clujeni, de a trece grabiti prin fata acelui- "mosulica" pentru ei "“ devenit apoi Titan, dupa ce le-am spus: "o plecaciune in fata D-lui Baticu!". In vara lui '85 l-am ajuns din urma tot pe acolo. Urca singur, agale, de data asta spre Refugiu, unde avea avea loc o alpiniada : "etapa de vara a Cupei Municipiului Bucuresti".( stiu ca zambiti ironic, dar erau ocazii faine sa ne intalnim cu prieteni, sa ne facem noi prieteni, sa urcam noi trasee). Mi-am acordat ritmul cu al Domniei Sale. Stiam ca voi pierde un traseu, dar stiam voi castiga 2-3 ore cu Nea Baticu! Mi-a marturisit ca se pregateste ca in 20 octombrie, la 50 de ani de la premiera Furcilor, sa incerce sa mai urce o data traseul ! Nu sunt dovezi ca ar fi facut-o. Poate a ajuns pana la baza, pana la primul piton doar. Dar ideea in sine trebuie admirata! Avea 76 de ani!

N-a participat la multe premiere alpine. Nu le insir aici. Nu insir aici, acum, un CV al sau. Mentionez doar ca a invatat multe tehnici folosite in Europa in doua iesiri in Italia si Austria.(Notă din toamna 2013: în luna iulie am parcurs câteva poteci din masivul Wilder Kaizer şi am dormit la cabana Stripsenjoch, unde fusese sediul acelei tabere. Nu puteam privi acei pereti fără a ne gândi la "Nea Baticu".) După întoarcerea în ţară, a propus, organizat si condus prima si a doua scoala de catarare moderna din Romania, la Refugiul Costila intre 21 august- 11 septembrie '38 (elevi au fost atunci si fratii Vlad si Sergiu Cunescu) si in Piatra Craiului 6-15 august '39. A venit curand razboiul, apoi inchisorile. Dar si daca ar fi urcat doar Furcile, isi avea un loc de frunte in istoria alpinismului nostru. Baticu ramane in istorie ca UN FENOMEN, un mod de viata, dedicata pana la adanci batranete, alpinismului.

Am stat de multe ori de vorba cu Acest Titan, "acasa" la dansul, in Bucegi dar si la Cluj, unde venea des, nu la mine special, (dar ma cauta de fiecare data), ci ca sa reorganizeze in '90 Clubul Alpin Roman. In anii '80 venea des sa se documenteze la Arhivele Statului si la Biblioteca Acadmiei-filiala Cluj, pentru cartea sa, o adevarata istorie, (cu lipsuri nu din vina sa) a alpinismului romanesc. Sigur ca iubea Muntele ca intreg, reiese din cartile sale, dar vorbea doar de trasee, fisuri, hornuri, surplombe, prize, bavareze, spraiţuri. Despre acestea vorbea cu unii camarazi de suferinta si intre zidurile reci ale inchisorii. Mi-a relatat asta Petrica Stanciu si am povestit-o in "Fascinatia Verticalelor şi în "Bucuria libertăţii" (ambele în cap.11).

Pereti de stanca, pereti de inchisoare... Cata diferenta intre recele unora si altora. Cate ascensiuni uluitoare ar mai fi facut dupa razboi, intransigentul, incoruptibilul, impetuosul, agilul, inepuizabilul Baticu.
Acum, la 3 ani de cand "a raspuns chemarii unor imparatii mai inalte" (Anda Raicu), sa-i acordam o lacrima de gand si sa-l cautam, acolo unde il vom vedea parca aievea, in fata Refugiului Costila, aceasta "Mecca" a alpinistilor noştri, pe cel care a fost un Coposu al alpinismului romanesc.

Meniu site: 
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8