Chemarea muntelui

Cei care iubim muntele, răspundem ori de câte ori putem la această chemare. Şi fiecare, cândva, undeva, pe munte sau gândindu-ne la el de acasă, ne-am pus întrebarea: „Oare când am simţit prima dată chemarea muntelui?”. Unii ar putea răspunde destul de exact, le-au rămas în memorie anul, poate şi ziua şi locul; a fost ca o dragoste la prima vedere, «coup de foudre», cum spun francezii. Alţii, s-au îndrăgostit de munte „pe nesimţite”, cum se întâmplă deseori şi în viaţă, nesesizând când de la o relaţie de colegialitate am trecut la prietenie apoi la iubire. Un vers al poetului Vasile Voiculescu exprimă asta: „Pe noi prietenia nu ne mai încăpu”! Nu e important când şi cum am ajuns la această iubire pentru munte, important este că ea există, că e ceva sublim. Ghidul alpin Guido Rey, a cuprins asta în câteva cuvinte scrise la vârsta înţelepciunii: „Poezia vieţii mele a fost muntele, restul n-a fost decât proză”. Mulţi montaniarzi au încercat să înţeleagă şi să exprime prin ce ne cheamă muntele. Şi se pare că „mergem pe munte dintr-o nevoie a sufletului, simţind că e necesar acestuia ca aerul şi apa pentru trup” (Ionel Coman), că „urcăm munţii pentru a admira, nu pentru a fi admiraţi” (Jochen Singer). Noi doi am descoperit chemarea muntelui încă din copilărie, veţi înţelege asta citind „Despre noi”. Şi rememorând uneori acele prime chemări, ne amintim de uimirea la prima întâlnire cu Muntele a unui copil atunci, tăcut dar atât de bogat în simţiri – Lucian Blaga: „Aşadar, muntele este această privelişte în care intru tot mai adânc şi care la rândul ei intră şi ea în mine!” Să intrăm, dragi prieteni, cât mai des şi cât mai „adânc” în împărăţia de linişte şi frumuseţe a Măriei Sale Muntele!