Despre cartea „Cuceritorii inutilului” a lui Lionel Terray

Câteva gânduri scrise cu ani în urmă, găsite recent prin „arhivele mele”, căci în 19 septembrie mi-am amintit de Lionel Terray: 25 iulie 1921-19 septembrie 1965.

Dacă iubim Muntele, citim cu plăcere cărţi scrise de alpinişti și montaniarzi, mai ales cele despre care am aflat că sunt foarte apreciate şi îndrăgite. Una dintre acestea este „Cuceritorii inutilului” a lui Lionel Terray, care împreună cu Louis Lachenal şi Gaston Rébuffat au fost tripleta de aur a alpinismului francez şi european din ani ’50-’60. Am avut marea bucurie s-o citesc mai întâi prin 1970, în franceză – prima ediţie: «Les conquerants de l’inutile», Ed. Gallimard, 1961 – cadou de la bunul meu prieten Ghiţă Racoviţă, speolog clujean, nepotul marelui Emil Racoviţă. Un alt speolog clujean, Corneliu Pleşa, coleg cu Ghiţă, a avut apoi iniţiativa de a face demersurile necesare pentru a o putea traduce pentru Ed. Ştiinţifică Bucureşti, obţinând amabilul acord al doamnei Marianne Terray şi al editurii Gallimard.

În 1972, în luna februarie, la câteva săptămâni de la apariţia cărţii în librăriile noastre, la cabana Plaiul Foii eram toţi alpiniştii seniori care participam la „Campionatul Naţional”. Dan Vasilescu, Cezar Manea, „Pif” şi alţi veterani îşi amintesc desigur. Ninsese masiv, aşa că după ce în prima zi, organizatorii au decis „program de voie”. Unii dintre noi (cine a dorit) am dat tone de zăpadă în capul secunzilor noştri, făcând câte o „tranşee la verticală” prin Peretele Padinei Popii, apoi – noi clujenii – am plecat acasă. S-a redus concursul la o manşă în peretele de deasupra izvorului Orlovschi. Seara, la Plaiul Foii, printre altele se vorbea despre cartea „Cuceritorii…” , atunci „caldă”. Nu mai ştiu cine a avut ideea, cred ca „Nea Milică”, el avea legături mai vechi de colaborare şi prietenie cu speologii clujeni – de a se scrie d-lui Pleşa, traducătorul, o scrisoare, semnată de toţi, scrisoare de mulţumire pentru acest superb cadou oferit alpiniştilor şi celorlalţi iubitori de munte din România. Domnul Pleşa mi-a mărturisit apoi cât de mult l-a bucurat acel gest… Și cât de dezamăgit a fost de refuzul fostului alpinist, acum doar om politic, senatorul Maurice Herzog, de a-i scrie o scurtă prefaţă la cartea lui Lionel Terray (gelozie?) ce urma să apară şi în limba română, refuz scris de un secretar al acestuia, dar pe o coală cu antetul „omului super-ocupat cu probleme de stat”, dar care era foarte mândru de imensul succes al cărţii sale şi avea un raft cu câte un exemplar din toate ediţiile şi limbile în care apăruse!

Cartea se găseşte acum cu greu, dar cautaţi-o, citiţi-o şi vă asigur că nu veţi regreta. Cine o doreşte cu adevărat, o va găsi, aşa cum şi eu am găsit multe Cărţi Mult Dorite. Le-am citit de la prieteni sau în bibliotecă, deoarece unele nu se împrumutau acasă. Iar anii trec şi unii alpinişti urcă definitiv spre albastrul cerului, undeva şi mai sus de o Fisură Albastră, iar urmaşii le pun cărţile în anticariate. Unde, în tinereţe, lăsam o carte de vizită şi „o atenţie” şi eram sunat când mai primeau „o comoară”. Mă şi bucuram, dar mă şi întristam când cumpăram cărţi în acest fel…

Cartea lui Lionel este un CV montan, captivant, deşi nu-mi dau seama dacă e talent sau doar o exteriorizare fericită a pasiunii pentru munte. Poate ca ambele, căci cartea o citeşti „pe nerăsuflate”, chiar dacă nu ai fi/ nu eşti alpinist. Lansaseră unii cârcotaşi ipoteza că probabil cineva i-a stilizat manuscrisul, căci el nu era omul literelor! Însă, în cartea americanului David Roberts: «Annapurna, un affaire de cordée», Ed. Guérin, 2000, aflăm ce uimiţi au fost cei doi, autorul şi Michel Guérin când, cu aprobarea doamnei Marianne Terray au răscolit prin casa părăsită în care copilărise Lionel la Grenoble și, printre alte multe obiecte prăfuit, i-au descoperit manuscrisul (pe coperta acelui caiet scria altceva!) şi apoi au constatat că el corespunde aproape cuvânt cu cuvânt cu ce s-a tipărit! Citind cartea, te simţi undeva la o cabană din munte, ascultând „poveşti adevărate” ale unui camarad întru pasiune, un camarad care are ce povesti, iar tu și ceilalţi îl asculţi în tăcere, parcă temător să nu rupi vraja.

Începe cu „Chemarea Muntelui”, în care îţi regăseşti temerile, emoţiile, primele bucurii, convingerea că „asta căutăm”, cum a scris mai târziu Jerzy Kukuczka. Continuă cu „Primele victorii”, apoi cu „Bătălia Alpilor” – perioada războiului.

Apropo de „victorii” şi de „cuceriri”. Din termenii folosiţi în cartea sa, ar reieşi că el, ca şi Herzog, Lucien Davis şi alţii, privea muntele ca pe un adversar, ascensiunile ca o „bătălie”, succesele ca nişte „victorii”. Însă aceste câteva cuvinte, nu deranjează, nu scad valoarea, frumuseţea cărţii. Carte din care reiese puternica lui dragoste de munte, similară de exemplu cu a lui Gaston Rébuffat, care a scris multe cărţi devenite şi ele foarte dragi cititorilor. Rébuffat însă declară că el nu abordează muntele ca pe un inamic sau adversar, ci ca pe un prieten de care îţi e mereu dor:

„Acolo sus, în verticalitatea peretelui, participăm la cele mai frumoase momente ale vieţii Muntelui. În munţi răbdăm deseori sete fizică, dar ne astâmpărăm setea morală”.

În colecţia mea, în articolul 222 gânduri despre alpinism veţi găsi foarte multe citate extrase şi din „Cuceritorii”, şi din cărţi ale lui Rébuffat: «Étoiles et tempêtes», «Entre Terre et Ciel», «La Montagne est mon domaine»… Gaston Rébuffat a scris peste 15 cărţi!

Tot din acea colecţie mai adaug trei care coincid cu opiniile lui Rébuffat: Heinrich Harrer a scris că „Munţii nu pot fi cuceriţi ci doar urcaţi”, Reinhold Messner e de părere că: „Un munte nu poate fi învins. El a fost şi rămâne la fel chiar şi după ce „victorioşii” au coborât şi l-au părăsit. Oamenii nu au învins Muntele; ei au învins cel mult slăbiciunea din ei, ridicându-se pentru o clipă la înălţimea munţilor”, Iar Marcian Bleahu al nostru afirmă că: „Atingerea unui vârf nu este o cucerire, căci nu poţi cuceri ceva sau pe cineva care nu-ţi e duşman. Da, ai dus pentru asta o luptă fizică, morală, dar și o luptă cu tine însuţi”.

Un capitol al cărţii lui Lionel e intitulat „Întâlnirea cu Lachenal”, devenit un cvasi permanent camarad de coardă, un prieten despre care scrie cuvinte emoţionante. În „Peretele Nordic al Eigerului” tensiunea celei de a doua ascensiuni a acestuia e urmată de participarea la o dificilă acţiune de salvare din acest perete cunoscut ca „ucigaş”. Ne impresionează apoi cu felul în care scrie despre frumuseţea meseriei de ghid alpin – „Ghid de mari ascensiuni”. Ultimele două capitole sunt „Annapurna” şi „Pe piscurile lumii”: Makalu, Jannu, Fitz Roy, Huantsan, Chacraraju, Taulliraju…

Nu dau un palmares complet al său; vă las să-l descoperiţi singuri. În mai puţin de şapte ani, participase la 7 expediţii, petrecuse 27 de luni pe alte continente, realizase 180 de ascensiuni în Alpi, ţinuse 700 de conferinţe. Ceea ce vă recomand este să gândiţi că tot ce a realizat s-a făcut cu decenii în urmă, cu echipamentul de atunci, fără căşti, fără hamuri, cu coarda legată direct peste piept, cu bocanci nepotriviţi pentru gerurile cumplite din munţii mari.

Cartea este o caldă pledoarie pentru munte, pentru a trăi intens viaţa, pentru prietenie. Din păcate, nu mai există prin arhive filmul „Stele în plină zi”, titlu românesc pentru «Les etoiles du Midi» în care el era „actor” şi nici filmul „Cuceritorii inutilului” realizat „In Memoriam”, cu secvenţe filmate în expediţiile la care a participat şi interviuri cu camarazi ai săi. Dar acum se găsesc pe internet, deşi calitatea lasă mult de dorit! Auzisem atâtea, despre primul mai ales, de la alpiniştii care erau veterani când eu eram începător într-ale căţărării, încât am fost nespus de fericit când în fine am avut şansa să le vad. Despre „Stele…” îmi vorbise atât de cald, mi-l povestise scena cu scenă „Nea Tomiță” (Toma Boerescu); îl vizitam des şi-i sorbeam spusele, la patul său de suferinţă dintr-un spital clujean…

Va doresc şansa să găsiţi/ citiţi minunata carte a celui care a scris: „Ceea ce ne plăcea în escaladă, era senzaţia de a domina forţa gravitaţiei, de a dansa în vid, de a alerga pe verticală. Întocmai ca aviatorul în văzduh, ca schiorul pe zăpadă, omul se simte atunci descătuşat şi devine pentru scurt timp un semen al caprei negre, al veveriţei şi poate chiar al păsării”.

Din păcate, „aripile” lui de Icar s-au topit la 4 ani după scrierea cărţii, pe 19 septembrie 1965, la vârsta de 43 de ani. De data asta zborul a fost în direcţie inversă: din traseul «Fissure en Arc de Cercle» din peretele Gerbier al masivului Vercors, a plutit prin aer spre grohotişul de la baza peretelui, timp de 11 secunde, împreună cu tânărul său camarad Marc Martinetti. Pe coardă nu s-a găsit nici o asigurare, căzuseră după terminarea traseului, dintr-un pasaj uşor, o traversare, dar unde nu se dezlegaseră din coardă, poate gândindu-se că se vor mai asigura ici şi colo. N-a ajuns la finalul ce şi-l imagina în ultima frază a cărţii:

„Dacă nici o piatră, nici un serac, nici o crevasă nu-mi va zădărnici tura, va veni o zi când, bătrân şi obosit, îmi voi găsi pacea printre animale şi flori. Cercul se va închide, iar eu voi rămâne un simplu păstor, ca-n visurile copilăriei mele…”

PS: La începutul anului 2023, s-a reeditat această superbă carte la Editura Polirom din Iași unde lucrează şi câţiva pasionaţi alpinişti/ căţărători. Le mulţumim şi lor şi şefilor lor! Încercase cândva şi Editura România pitorească, dar fără succes! Cu doamna Adina, fiica lui Corneliu Pleşa (cu care am fost prieten), traducătorul primei ediţii din 1972 a cărţii, am discutat şi a fost de acord cu retipărirea!