Miki Gyöngyösi, un Om ca pâinea caldă

Mă întreb şi poate unii vă întrebaţi de ce doar acum scriu despre Miki, un veteran al muntelui.

Greu de răspuns. Poate pentru că până acum îi consideram veterani ai muntelui doar pe cei cu 15-30 de ani mai în vârstă decât mine şi Miki. Poate pentru faptul că pe acei buni şi vechi camarazi de coardă, de munte, îi consideram doar buni prieteni şi nu-mi dădusem seama că sunt deja şi ei veterani: Miki, Vali Crăciun, Mircea Noaghiu, Pif Riţişan, Dan Vasilescu, Mitică Chivu, Nagy Miklos, Emil Luzan, Mec de la Pietrele şi multi alţii. Şi în acest fel încercam poate în subconştient să uit ce scrie în actele mele de identitate, să cred că vârsta ce o am nu e aia, ci e cea adecvată turelor pe care le fac pe munte în toate vacanţele şi în toate zilele libere, în toate anotimpurile.

Dacă mă gândesc bine, cei numiţi mai sus şi alţii din aceeaşi generaţie, erau pentru mine veterani încă din anul 1968. Atunci, când eu m-am legat prima dată în coardă, ei aveau fiecare deja cam 10 ani vechime în alpinism! Îl începuseră la 17-18 ani, nu la 29 ca mine!
Despre Gyöngyösi Miki şi Kálmán Domi îmi vorbise elogios Rică Enăşel, la primele mele căţărări cu el în Cheile Turzii. La Cluj, Rică îmi era student; în Chei, eram eu „studentul” lui, mai bine spus elevul lui la şcoala de căţărare în siguranţă. Căci, până atunci mă căţărasem ca mulţi alţi inconştienţi pe brânele şi vâlcelele Pietrei Craiului.

Miki şi Domi au fost primii alpinişti pe care i-am cunoscut în Chei după vreo lună. Căci, încă mai umblau la schi în fiecare primăvară, unde şi cât mai găseau zăpadă. Ei şi ceilalţi puţini alpinişti care mai frecventau Cheile, erau mai toţi muncitori în fabrici. Cândva, după ce i-am cunoscut pe ei doi, pe Vali, Laci Moravek, Dinu Bucur, Laci Molnár, Peter Dobray, Mihai şi Paula Petruţ, Csibes (Vigh Bela), Ştefan Hamza, Miki mi-a mărturisit cam aşa: „aflasem că va veni un tânăr doctor în gaşca noastră. Acum mă bucur că pot să-ţi spun că parcă nu eşti doctor, eşti de-al nostru! „Şi m-a bătut prieteneşte pe umăr. Asta îmi aminteşte că la prima căţărare cu Rică i-am atras atenţia că în Chei nu sunt doctor, ci Dinu! Reacţia: mi-a tras o „labă ” pe umăr zicând „bine Dinule”!

Atunci l-am îndrăgit şi mai mult pe Miki, de care încă de prima dată mi-am dat seama ca e un om deosebit. Un băiat fin, politicos, deosebit de amabil. Îi plăcea muzica. La cele câteva revelioane petrecute în anii ‘70 cu alpiniştii de la „U” Cluj la fosta cabană Puzdrele, seara Miki ne cânta fain la chitară sau muzicuţă. O dată îşi pusese mustaţă şi joben; dacă ar fi fost mai mic, puteai jura că e Charlie Chaplin! Frecventa concerte simfonice, spectacole de teatru şi operă. Nu l-am auzit niciodată vorbind vulgar sau ridicând tonul la cineva. Dimpotrivă, avea talentul de a dezamorsa unele tensiuni cu o glumă. Era şi este o fire veselă, e mereu zâmbitor şi optimist. Şi un mare altruist. Noilor veniţi le dădea cu mare plăcere din experienţa sa. Îi ducea pe motocicletă, mai apoi cu Trabantul în Cheile Turzii, ale Bicazului, în Piatra Craiului. Până la prima mea Dacie am fost unul dintre ei. Ca bun meseriaş ce era, a confecţionat peste o sută de carabiniere pentru colegii de club. A confecţionat frumoase insigne pentru întâlniri comemorative: Eme Doctor, Mişi Szalma. Pentru că era meticulos, conştiincios, talentat şi inventiv şi în profesia sa. L-am auzit deseori vorbind nemulţumit de cei care munceau după principiul „merge şi aşa”.

El şi mulţi alţi foşti camarazi de coardă au practicat şi practică acum alpinism utilitar în Budapesta. Ca invitat al lor am fost în 1991 în prima mea ieşire la schi în Vest, la Passo di Tonale. Apoi au îndrăgit-o şi au invitat-o şi pe draga mea Marlene la Stubai Tal şi la Hintertux. În august 2010, împreună cu Marlene, Dan şi Dia, eram în drum spre Viena şi Praga. Am rămas în pană gravă de motor la 40 km după Budapesta. Miki, anunţat telefonic de mine, a lăsat totul, a venit la faţa locului şi ne-a fost de mare ajutor, spunând în glumă: „Nu păţeaţi asta dacă v-aţi fi oprit la mine măcar un sfert de oră ca data trecută, când mergeaţi spre Alpi”.
În februarie 1971, Miki, Mişi şi Vali m-au cooptat în echipa lor pentru a parcurge pe schiuri creasta munţilor Rodnei. Ce mândru eram! A fost prima mea tură adevărată de iarnă, cu primele mele nopţi în cort, iarna. Şi, desigur, la oricare tură sau traseu de căţărare m-aş gândi, îmi amintesc şi de cel sau de cei al căror camarad de coardă sau de cort am fost…

Miki a fost invitat de Federaţia de Alpinism ca monitor la şcoli naţionale, unde era îndrăgit şi de elevii din grupa sa şi de ceilalţi monitori. În multe situaţii, cineva spunea: „să auzim şi ce spune Miki”!
Schia (şi schiază) foarte bine, dar nu „în forţă” şi „zmucit” ca alţii, ci elegant, parcă mângâia zăpada. Stilul lui părea un balet pe zăpadă. Mulţi au progresat cu schiul şi datorită lui. Acelaşi stil îl avea şi pe stâncă. Nu trăgea cu forţă de prize, ci aluneca în sus ca o şopârlă. Mângâia stânca de parcă era femeie. Căci, iubea Stânca. Înalt, uşurel şi agil, ar fi fost bun pentru performaţe. Dar el se căţăra pentru plăcere, nu pentru performanţe.
Miki e unul dintre aceia pentru care, aşa cum scria Ionel Coman: „Alpinismul nu a fost un foc de paie”! Miki s-a căţărat şi după 60 de ani şi se mai caţără. Dar a iubit întotdeauna Muntele ca întreg, nu doar Stânca. A fost şi este un montaniard, nu doar „un acrobat care n-a mai avut loc sub cupola circului” – cum îi caracteriza Moşu’ Cristea pe cei care nu vedeau muntele din cauza stâncii! Merge pe munte, se caţără, schiază şi acum. Şi nu doar atât.

Miki se interesează mereu de foştii confraţi întru pasiune, de întâlnirile periodice care se ţin pe munte. În fiecare an mă întreabă dacă se ţin „Memorialele” Mişi Szalma, Hans Gora, „Cuxi Şerban”. Şi uneori vine din Ungaria şi el, cu Hargytai Szabolc şi Moravek Laci.
Recunoaşte şi dovedeşte că îi e mereu dor de Cheile Turzii, care au fost timp de mulţi ani a doua lui casă. Şi de creasta Rodnei, de Retezat şi Făgăraşi şi mai ales de Piatra Craiului. Iar când nu poate veni, mă întreabă cum a fost, mă roagă să-i trimit poze. De „Luminaţia” din 1 noiembrie, când vine la mormintele părinţilor, trece de fiecare dată şi pe la ale foştilor alpinişti.
Trist l-am văzut doar în noiembrie ’89, când a părăsit definitiv oraşul său natal. Însă, nu şi cu sufletul! A făcut acel pas mai ales pentru viitorul dragilor săi copii Levente şi Csilla. Acum, împreună cu draga lui soţie Marika sunt mândri de ei, mai ales de băiat, tânăr dar foarte talentat şi apreciat compozitor de muzică simfonică.

Sunt fericit şi mândru că sunt prieten cu Miki. Căruia i se potrivesc perfect cuvintele pe care le-am scris sub numele lui. Despre oameni ca el, în popor se mai spune şi „Bun de pus pe rană”.