Niculae Baticu

25 mai 1909 – 20 ianuarie 1998

În 20 ianuarie 2001, alpinişti şi fisuri, surplombe, muchii, hornuri din Carpaţi, mai ales din Bucegi , vor lacrima la 3 ani de la trecerea în nefiinţă, în al 89-lea an al vieţii, a lui Niculae Baticu

A fost „unul dintre titanii alpinismului romanesc”, cum l-a numit Mircea Săndulescu în nr. 4 al revistei „Munţii Carpaţi”. A fost „un Whimper al Carpaţilor”, cum a scris Mihai Vasile în România pitorească nr. 8/1992. „A fost un OM, care după mulţi ani de detenţie în temniţele comuniste, nu era un învins, nici fizic, nici moral, de la care am primit o lecţie de demnitate şi forţă” a scris Anda Raicu în suplimentul MONTANA nr. 2/98, al revistei România pitorească. Mulţi îl cunoaşteţi sau îl puteţi cunoaşte din cărţile sale: „Amintirile unui alpinist” (1981) şi „Pe crestele Carpaţilor” (1985), apărute în ciuda piedicilor numeroase, datorită energiei, tenacităţii sale, dorinţei ca începuturile alpinismului românesc să poată fi cunoscute de generaţiile care vor veni.

A fost unul dintre pionierii alpinismului în Carpaţi, o stea a alpinismului interbelic, alături de Nicu Comănescu, Sorin Tulea, Costică Conteș, Dan Popescu, Toma Boerescu şi alţii.

Toţi au merite care reies din cărţile sale, dar Baticu a fost cel mai tenace, mai pasionat, mai perseverent, mai talentat, mai aducător de nou şi mai longeviv! El a punctat „marea cotitura” în alpinismul românesc, atunci când, în 20 octombrie 1935, în cap de coarda, secondat de Ion Trandafir şi Dan Popescu, cu doar 7 (!!!) pitoane, a realizat „dintr-o singura intrare”, primul traseu de perete din Carpaţi: FURCILE din peretele Galbinele (până atunci se urcau doar văi şi creste). A avut un curaj ieşit din comun: cu echipamentul de atunci ascensiunea se putea sfârşi tragic, ca a lui Andrei Ghiţescu, mai târziu, în 3 iulie ’55, în „Trei Surplombe” când coarda de cânepă s-a rupt. Dar Baticu îşi cunoştea bine posibilităţile, valoarea şi amintindu-mi un citat, se poate spune ca el a intrat în Furci să le urce, nu să cadă! Cele Trei Surplombe, alt traseu celebru, a fost urcat, în premieră, în 20 iulie 1946 de echipa Emilian Cristea, Niculae Baticu, Sorin Tulea, Gicu Nicolescu. Apropo de Furci şi de longevitate: a fost longeviv şi ca viaţă biologica, dar şi ca „viata de munte”. A rămas toată viata alături de munte, căci acesta era viata lui.

Așa cum am mai scris, prin ’83 sau ’84, un infarct l-a obligat să nu mai urce o vreme „acasă”, la Refugiul Coştila. Dar era de găsit aproape în fiecare sâmbăta-duminică pe o buturuga din pădurea Munticelului (nu era atunci banca de la crucea pentru George Nechita). I-am oprit acolo din avântul lor, pe tinerii alpinişti clujeni, de a trece grăbiţi prin fata acelui „moşulică” pentru ei devenit apoi Titan, după ce le-am spus: „o plecăciune în fata Domnului Baticu!”. În vara lui ’85 l-am ajuns din urma tot pe acolo. Urca singur, agale, de data asta spre Refugiu, unde avea avea loc o alpiniadă: „etapa de vară a Cupei Municipiului Bucureşti”.(ştiu că zâmbiţi ironic, dar erau ocazii faine să ne întâlnim cu prieteni, să ne facem noi prieteni, să urcam noi trasee). Mi-am acordat ritmul cu al Domniei Sale. Ştiam că voi pierde un traseu, dar ştiam voi câştiga 2-3 ore cu Nea Baticu! Mi-a mărturisit ca se pregăteşte ca în 20 octombrie, la 50 de ani de la premiera Furcilor, să încerce sa mai urce o data traseul! Nu sunt dovezi ca ar fi făcut-o. Poate a ajuns până la bază, până la primul piton doar. Dar ideea în sine trebuie admirată! Avea 76 de ani!

N-a participat la multe premiere alpine. Nu le înşir aici. Nu înşir aici, acum, un CV al sau. Menţionez doar că a învăţat multe tehnici folosite în Europa în două ieşiri în Italia şi Austria.

Notă din toamna anului 2013: în luna iulie am parcurs câteva poteci din masivul Wilder Kaizer şi am dormit la cabana Stripsenjoch, unde fusese sediul acelei tabere. Nu puteam privi acei pereţi fără a ne gândi la „Nea Baticu”.)

După întoarcerea în ţară, a propus, organizat şi condus prima şi a doua şcoală de căţărare modernă din România, la Refugiul Coştila între 21 august – 11 septembrie ’38 (elevi au fost atunci şi fraţii Vlad şi Sergiu Cunescu) şi în Piatra Craiului 6-15 august ’39. A venit curând războiul, apoi închisorile. Dar şi dacă ar fi urcat doar Furcile, îşi avea un loc de frunte în istoria alpinismului nostru. Baticu rămâne în istorie ca UN FENOMEN, un mod de viață, dedicată până la adânci bătrâneţe, alpinismului.

Am stat de multe ori de vorba cu Acest Titan, „acasă” la dansul, în Bucegi dar şi la Cluj, unde venea des, nu la mine special, (dar mă căuta de fiecare data), ci ca să reorganizeze, în ’90, Clubul Alpin Român. În anii ’80 venea des să se documenteze la Arhivele Statului şi la Biblioteca Academiei – filiala Cluj, pentru cartea sa, o adevărată istorie, (cu lipsuri nu din vina sa) a alpinismului românesc. Sigur că iubea Muntele ca întreg, reiese din cărţile sale, dar vorbea doar de trasee, fisuri, hornuri, surplombe, prize, bavareze, şpraiţuiri. Despre acestea vorbea cu unii camarazi de suferinţă şi între zidurile reci ale închisorii. Mi-a relatat asta Petrică Stanciu şi am povestit-o în „Fascinaţia Verticalelor” şi în „Bucuria libertăţii” (ambele în capitolul 11).

Pereţi de stânca, pereţi de închisoare… Câtă diferenţă între recele unora şi altora. Câte ascensiuni uluitoare ar mai fi făcut după război, intransigentul, incoruptibilul, impetuosul, agilul, inepuizabilul Baticu.

Acum, la 3 ani de când „a răspuns chemării unor împăraţii mai înalte” (Anda Raicu), să-i acordam o lacrima de gând şi să-l căutăm, acolo unde îl vom vedea parca aievea, în faţa Refugiului Coştila, aceasta „Mecca” a alpiniştilor noştri, pe cel care a fost un Coposu al alpinismului romanesc.