Eugen Seracin

Dascăl iubit şi respectat de studenţi – prestigios om de ştiinţă – performer pe timp îndelungat în alpinism

Un confrate alpinist scria în vara anului 2001: Cu vreo şapte ani în urmă mă căţăram în Herculane în „Creasta Căpitanului” şi, la un moment dat, în a treia regrupare am văzut doi oameni în vârstă. Pe unul dintre ei îl cunoşteam .Era Domnul Seracin… Nu ştiu exact ce vârstă avea dar ce pot spune e că sunt puțini cei care se mai caţără la vârsta lor.”

Domnul Profesor Universitar EUGEN SERACIN avea atunci 66 ani. E născut pe 28 noiembrie 1928.

Și nu doar ca se căţăra la o vârstă la care alţii au renunţat de decenii, dar a şi pitonat încă! Traseul „Veteranii”, unul nu uşor, l-a pitonat când avea in jur de 70 de ani, împreună cu prietenul sau – colonelul Aurel Neron.

Despre Domnia Sa aş putea scrie mult, merita aşa ceva, nu îi ştiu însă toate performantele. Dar, ştiu că a efectuat un număr impresionant de mare de escalade dificile, are în palmares premiere alpine, ascensiuni în Alpi, că a parcurs iarna de şase ori Creasta Făgăraşului, ca i s-a acordat, pe merit, titlul de „Maestru al Sportului” – ramura Alpinism…

Am urcat de multe ori în faţa sau în urma Sa în mari trasee din Carpaţi, am participat împreună la tabere de vară de căţărare ale studenţilor timişoreni îndrumaţi de Domnia Sa şi ale clujenilor, la o acţiune de salvare a unei fete din clubul Poli Timişoara, din Umerii Pietrei Craiului. Mi-a povestit Gabi Săplăcan, în „Bivuacul 4” din „Albastra lui Floricioiu”, cum, în urmă cu trei zile, acolo a fost „dormitor” pentru o noapte, pentru trei timişoreni (unul era el, Gabi); „şef de dormitor”: Domnul Profesor SERACIN. Era pe înserat, capul de coarda al primei echipe (Ocsi Ilyes ) ieşise în Creasta Văii Albe. Dansul ar fi putut ieşi în mod sigur, dar n-a vrut să-i lase pe alţi doi în traseu şi… cred că a dorit să-şi ofere bucuria – peste ani – și amintirea unei nopţi de vară în Fisura Albastra. De fapt, am aflat că a mai dormit o noapte în perete, în „Albastra Moşului”.

Aş avea multe cuvinte de admiraţie la adresa d-lui profesor Seracin. Impunea stimă prin calmul său în orice situaţie, prin tactul cu care ştia să rezolve diferite neînţelegeri la alpiniade. Pentru orice traseu se pregătea cu seriozitate, urca încet, meticulos, savurând parcă fiecare priză. Ne uimea mereu cu forma în care se afla, trecea cu dezinvoltură pasaje unde alţii aveau probleme.

Am să-i reproşez doar un singur lucru d-lui profesor: marea sa modestie, prea mare, cum îmi spunea şi Coco Galescu, în Cheile Turzii. Tot Coco Galescu, a scris în noiembrie 2003:

„Vineri, 28 noiembrie, domnul profesor Eugen Seracin, părintele alpinismului bănăţean, autor a numeroase premiere în alpinism, a împlinit frumoasa vârsta de 75 de ani. Caracterul, integritatea morala şi personalitatea sa l-au făcut de-a lungul timpului un personaj foarte iubit în lumea alpinismului românesc. În ciuda unor probleme de sănătate, domnul profesor este încă prezent pe traseele din Herculane, lupta sa fiind un model de perseverenţa şi adevărată pasiune pentru munte.”

La aniversarea sa au ţinut să fie prezenţi alpinişti de la cluburile din Banat dar şi foşti membri ai Clubului Universitatea, care locuiesc în Germania. Aceştia din urma au parcurs întreaga distanță din Germania până în România doar pentru a-i adresa domnului profesor „La multi ani!”. Alţi alpinişti bănăţeni care locuiesc în Statele Unite, Canada, Germania, Franţa, au vorbit ore întregi cu Domnia Sa la telefon. Aprecierea de care se bucura ca om este deasupra oricăror performante alpine. În paralel cu activitatea sportiva domnul Seracin a realizat şi o respectabilă cariera profesională. Perioada sa de glorie s-a suprapus, din nefericire, cu vremuri politice nefaste pentru performanţe internaţionale, lucru valabil şi în cazul altor mari alpinişti români. Domnul profesor Seracin face cinste alpinismului romanesc prin modestia sa, dar şi prin seriozitatea cu care s-a ocupat de munte şi de elevii pe care i-a instruit. Să-i dea Dumnezeu sănătatea şi puterea cu care să scrie cartea amintirilor sale de alpinist, informaţie de care multi am avea nevoie.”

●●●

Nota din 2008:

Domnul profesor a reuşit să-şi publice cartea. E intitulata „Omul, Muntele şi Alpinismul. Trasee şi întâmplări adevărate”. A scos mai apoi şi o a doua ediţie. Nu e o carte ca alte cărţi de memorii. Îl recunoaştem: cartea e scrisă de un inginer, de un om de ştiinţa. Ca dovada e şi faptul că foloseşte prea des titlurile academice şi ştiinţifice: ing, dr. ing, şef de lucrări etc. Și că scrie mai întâi numele, nu prenumele, acesta fiind de multe ori doar iniţiala celor cu care se căţăra. Cu respectul cuvenit, am avut curaj să-i spun părerea. Şi m-am bucurat ca la ediţia a doua a ţinut seama de opinia mea. Cartea e „seacă; evenimentelor şi întâmplărilor pe care alţii (eu, de exemplu!) le-ar fi relatat mai pe larg, „poetic” sau dramatic, cu epitete şi adjective, Domnia Sa le acorda doar câteva rânduri sobre. Dar cartea e „densă”. E plină de informaţii. E o schiţa de istorie a alpinismului timişorean. E şi un ghid cu schiţele acelor muuulte trasee alpine urcate de dansul şi de acei multi tineri sau mai puţin tineri pe care i-a iniţiat în căţărare şi i-a dus pe culmile performantei sportive.

Nu prea ştiu alt om cu care să se asemene prin biografie: adică, să fi fost de-a lungul vieţii şi dascăl iubit şi respectat de studenţi şi prestigios om de ştiinţă şi performer pe timp îndelungat în sport. Aceştia au fost „stâlpii-trepied” egali ca rezistenţă pe tot parcursul vieţii Domniei Sale. Pentru pasiunea şi tenacitatea cu care s-a dăruit ştiinţei, învăţământului tehnic superior si sportului este un model, este şi va rămâne în inimile celor care i-au fost studenţi, subalterni, colegi, camarazi de coardă.

În seara de 28 noiembrie 2008, la împlinirea vârstei de 80 de ani i s-a organizat la Timişoara o impresionanta aniversare. Câţiva dintre foştii săi coechipieri (Virgil Tiponuț, Adi Glăvan şi alţi câţiva) se aflau, ca şi mine, la Bâlea, la un stagiu de formare în cunoaşterea avalanşelor condus de marele specialist francez François Sivardière. Ne părea rău că nu suntem şi noi în sala în care era sărbătorit așa cum merita. Dar ne-am bucurat că de la Bâlea – din acel loc prin care a trecut iarna de atâtea ori venind şi plecând mai departe pe creastă – să-i auzim vocea, să-l felicităm încă o dată pentru tot ce a făcut în viaţă, să-i urăm multă sănătate şi numai satisfacţii şi bucurii.

În ultimii ani ai vieţii s-a luptat cu tenacitate cu o boala, ţinând-o o vreme în frâu. Dar, în ziua de miercuri 18 decembrie 2013, am aflat ca sufletul său a plecat în ultima ascensiune, spre acele zări mai înalte spre care a urcat de atâtea ori şi trupul sau. Dumnezeu să-l aibă în grija sa.