Bulinel, o legendă

Articolul de mai jos a fost scris în decembrie 2004 şi îl intitulasem „Bulinel – o legenda vie”. Și adăugasem ca motto:

„De ce să-i descoperim şi să-i apreciem pe unii mari oameni ai Muntelui abia „după” şi nu când îi mai avem printre noi?”

În 9 iulie 2006 Octavian Brătilă „Bulinel” a devenit doar legendă…

„…Furcile lui Baticu, Furca Dreaptă a lui Bulinel, Faţa Muştelor a lui Cristea, Surplomba Mare a lui Boerescu, Tavanele Albastre ale lui Floricioiu, bavarezele lui Buți Garner, buşteanul lui Bulinel din Fisura Mult Dorita…” Expresiile de mai sus şi multe altele, în acelaşi „dialect” pe care nu-l înţelegeam decât în parte, le auzeam mereu la sfârşitul anilor ’60, când intrasem abia de curând pe poarta Muntelui deasupra căreia sta scris „Alpinism”.

Bulinel era o legenda vie. Bulinel… Îmi dădeam seama ca este o porecla, derivata de la acel „nod Bulin” cu care pe atunci căţărătorii se legau în coardă (acum se foloseşte „optul de urmărire”), nod pe care-l puteam face şi cu ochii închişi sau în somn.

Bulinel era legendă vie nu numai prin viața lui „aventuroasă”, din care aflam mereu noi crâmpeie, prin realizările sale alpine, prin anii alternaţi între „pe stâncă” şi „între gratii”, ci şi prin faptul ca nu i se prea ştia adevăratul nume. Am constatat mai târziu că şi meticulosul Walter Kargel, în cărţile sale îl numeşte simplu „Bulinel”. Doar Niculae Baticu, în cartea sa „Pe Crestele Carpaţilor” îi dă numele real.

Se spunea ca e un foarte talentat căţărător, ca el „rezolvase” tavanul din Fisura Mult Dorita, că bavareza lui de sub tavan e mai frumoasa decât varianta lui Geaca (Gh. Enache). De fapt, ambele sunt frumoase. Se spunea că are talent în însuşirea limbilor străine, dovada că „acolo”, ca deţinut politic, fiind „coleg” cu diferiţi oameni de cultura a învăţat până şi limba poloneza. Am aflat mai tarziu, de la el, ca, de fapt, poloneza e limba lui maternă. Bunicul sau şi-a vândut proprietăţile din Polonia şi a emigrat în 1922 în România. A cumpărat cinci sonde de petrol la Buștenari, lângă Telega, dar a dat faliment în scurt timp.

Se spunea că Bulinel a evadat de mai multe ori, că a făcut mai multe tentative de a trece în Iugoslavia. Și despre ultima lui încercare, din 1987, de a trece „dincolo” prin Ungaria şi Austria, am auzit mai multe variante. El însuşi mi-a vorbit in cuvinte elogioase despre Tedy Tischler din Sibiu, care ar fi putut scăpa de grăniceri, dar care, ca un adevărat salvamontist, a rămas lângă el, aflat într-o cumplită criza de ulcer, într-o porumbişte. L-am întâlnit la scurt timp; eram plăcut surprins căci îl ştiam din nou „înăuntru”. Scăpase ieftin de data asta printr-o graţiere de ziua de naştere a „geniului carpatilor”. Era iarna. Mi-am amintit că după precedenta „cură balneară” m-a întrebat: „Ştii care a fost primul drum care l-am făcut după ce am iesit de acolo?” Și tot el a răspuns: „La Refugiul Coştila şi de acolo ață-n Balcoane” (traseu de 5B mult îndrăgit, din Peretele Coştilei).

Se spunea că e un tip singuratic, că nu vrea – de fapt cu „dosarul” sau nu prea putea! – să se încadreze într-un club sau asociaţie sportivă. Se spunea că se plimba prin Cheile Turzii sau Buşteni cu o coardă pe umăr şi corupea câte un adolescent să-i devină camarad de escaladă. După ce-l iniţia 10-15 minute pe stânci de lângă potecă, pornea la treabă serioasă, la baza unui traseu nu prea uşor şi spunându-i „Urmăreşte-mă şi apoi, când voi smuci de coardă fă ca mine” pornea spre prima regrupare, cum mi-a confirmat chiar el.

Dacă pereţii de stâncă ar putea vorbi, ar infirma sau ar corecta unele legende, dar ne-ar uimi cu alte poveşti adevărate cu Bulinel.

În vara lui 1977, când sosisem, ca de obicei, la Refugiul Coştila cu tinerii alpinişti de la „U-Cluj”, se vorbea pe acolo despre ascensiunile lui recente cu o franţuzoaică, împreună cu care tocmai se mutase în zona Claia Mare a Jepilor (unde am aflat ulterior ca au urcat celebrul traseu „23 August” de VI B, cu fata rănită pe parcurs). În altă vară am aflat că a avut câteva „aventuri alpine” cu nişte poloneze în Furca Dreaptă (zisă a lui Bulinel). Am văzut cu ochii mei scris în registrul Refugiului: „Făcut Furca Dreaptă. Brrrr!!!! Kriszta”.

Tot la Coştila îşi avea reşedinţa în vara anului ’78. A urcat – oare pentru a câta oară – Fisura Albastră. „Eram în acea tragica zi de 30 iulie, în Tavanele lui Floricioiu” – mi-a relatat el cu prima ocazie – „când Mircea şi Bebe (Mircea Daia şi Bebe Iordache) din traseul vecin – Diedrul Pupezei – au pornit legaţi în corzi – în acel ultim nedorit zbor, nu în sus, de data asta, ci în jos spre Circurile Văii Albe. Mi se părea că e un vis urat, că zborul nu se mai termina. Părea un film dat cu încetinitorul…”

Octavian BRATILĂ „BULINEL” s-a născut la Câmpina, în 8 decembrie 1936. A început să se cațere pe la 12 ani, să urce văi abrupte din Bucegi cu tatăl sau, cu amici sau chiar singur. În toamna lui ’57 era talentat alpinist al Clubului Dinamo, când a făcut „crima” de a oferi alimente din rucsacul sau unor „bandiţi” căutaţi de securitate în munţi. Faptul ca e romano-catolic se datorează mamei sale (bunicii dinspre mama au venit din Polonia) Faptul ca e mai creştin, mai credincios decât mulți dintre noi se datorează probabil şi anilor trăiţi în temniţele comuniste, cum ştim şi de la Țutea, Paleologu, Steinhardt…

Ştiam ca regele Albert I al Belgiei a fost un pasionat alpinist. Un refugiu din Alpi îi poartă numele. Dar de la prietenul meu Tavi (Bulinel) am aflat că Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea a practicat alpinismul în tinereţe. La vârsta de 50 de ani, când alţii renunţă sau renunţaseră de mult la căţărare, Bulinel începea „atacul” asupra Peretelui Uriaş din Cheile Turzii, perete ocolit, încercat, abandonat de predecesori, „rezolvându-l” prin mai multe trasee de mare frumuseţe şi dificultate. Din motivele arătate mai sus nu m-am mirat ca le-a dat nume poloneze şi creştine: Solidaritatea, Madona Neagra (din Czestochowa), Calvaria, Ave Maria. Era într-o vreme când el care le-a pitonat şi Mihai Vasile, care le-a trecut numele în cartea „Turism şi alpinism în Cheile Turzii” (1986), ar fi putut avea „mici neplăceri” din cauza asta. Tavi mi-a explicat ca nici el, nici Silvius Iorga, Claudiu Smarandache, Gyofi Bela, Dan Păvăloiu şi alţi coechipieri n-au avut accidente în acel perete şi că „naşii” traseelor n-au avut necazuri cu „tovarăşii”, pentru că el i-a scris Papei de la Roma să-i binecuvânteze aceasta „zonă alpină creştină”.

În coardă cu fiul meu, Radu, m-am închinat la iconiţa din Madona Neagră, aflată într-o regrupare în surplombă. N-am avut însă curajul să urc şi să văd iconiţele reprezentând Calea Crucii din regrupările traseului Calvaria. Și nici rozariul din Ave Maria. Bulinel regreta ca nu a mai apucat să pitoneze şi un traseu imaginat de el – „Jerzy Popielusko” – în memoria preotului asasinat de securitatea poloneza. El asculta emisiunile în limba poloneza ale postului de radio „Europa Liberă” şi răspândea printre cunoscuţi informaţii despre evenimentele de la Gdansk şi Varşovia. Din cauza asta a fost de mai multe ori anchetat şi arestat de Securitate, apoi condamnat pentru delicte inventate de drept comun. Era revoltat că făcea puşcărie împreuna cu borfaşii, nu ca deţinut politic. Cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondarea Sindicatului Liber Solidaritatea, la manifestările oficiale din Polonia a fost invitat şi el. Mai apoi, în 13 decembrie 2005, într-un cadru solemn, ambasadorul Republici Polone la Bucureşti, d-l Jacek Paliszewski, a înmânat distincţii de stat şi medalii unor cetăţeni români: Iulius Filip, Octavian Brătilă, Ana Blandiana, Doina Cornea, Radu Filipescu, Marius Oprea. Octavian Brătilă a fost decorat cu Crucea de Aur pentru Merit a Republicii Polone. Din păcate, formalităţile pentru a primi cetăţenia poloneza pe care o solicitase au durat cam mult şi nu a avut parte şi de aceasta bucurie pe care o aştepta pe patul de suferinţă.

Dupa Decembrie ’89, Octavian Brătilă devenise ziarist de talent, care, în sfârşit, putea colinda Europa. L-a intervievat pe Nicolae Stânișoara – directorul de atunci al postului de radio „Europa Libera”. Dar sufletul lui sensibil la durere, la nefericire, profesia lui de psiholog, nu l-a lăsat să-i părăsească înainte de pensionare pe acei copii nefericiţi de la Şcoala Specială din Jucu de Sus de lângă Cluj.

Vârsta şi mai ales anii din închisori îşi făceau tot mai mult simţită prezenţa. Ne mai putându-se cătară, a acceptat să fie taxator la intrarea în Cheile Turzii. Nu atât pentru a-şi completa pensia, cât, mai ales, ca să fie mereu lângă stâncile îndrăgite, să-i vadă şi să discute cu tinerii căţărători. Să-i certe pe cei care fac doar manşe lângă potecă, să-i felicite şi să-i întrebe „cum a fost” pe cei care urcau trasee clasice până sus. Să-i roage să mai urce şi Peretele Uriaş, să nu-i lase traseele sa moară.

Ştiu că şi-a dactilografiat memoriile. Mi-a dat să citesc câteva pagini. Nu ştiu când şi dacă vor vedea lumina tiparului. Dar cartea ar merita ca motto afirmaţia marelui montaniard Guido Rey: „Poezia vieţii mele a fost Muntele. Restul n-a fost decât proză” (dar, în cazul lui Bulinel, ce proza!).

Când îi telefonam de ziua lui, îi uram să ajungă la vârsta acelui mare alpinist născut în 25 mai 1909 , care ne-a părăsit în 20 ianuarie ’98: – Niculae Baticu. Căci, între vieţile lor şi traseele lor exista multe similitudini. O carte similara cu a lui Niculae Baticu „Amintirile unui alpinist” nu va fi o colecţie de legende. În modestia lui şi in spiritul de dreptate şi adevăr – ca unul care a suferit prin nedreptate – Bulinel va încerca să destrame legendele despre el, să-l vedem aşa cum a fost, cum este. Dar pentru mulţi va rămâne, şi atunci, o legendă.

●●●

Adaug ce am scris pe listele de munte in 11 iulie 2006.

Duminica 9 iulie 2006, sufletul lui Tavi a plecat în ultima şi lunga ascensiune spre Cerul spre care şi trupul sau a făcut atâtea ascensiuni pe pereţii de stâncă din Carpaţi. Trupul celui care a fost „Un Baticu al alpinismului clujean” va fi condus astăzi, marţi, 11 iulie, pe ultimul drum, în cimitirul Mănăștur. Bănuim că multi dintre cei care veţi citi acest trist mesaj, veţi vărsa, la ora 14, o lacrimă în gând şi veţi depune o petala de suflet în memoria acestui confrate intru pasiune care ar fi putut spune ca şi Guido Rey: „Poezia vieţii mele a fost Muntele, restul n-a fost decât proză”. Dar ce proza! – putem spune cei care îi ştim tumultuoasa şi zbuciumata sa viata. Căci Bulinel a fost până de curând „O legenda vie”. Dumnezeu să aibă grijă de sufletul său.