Fascinanta Nadelgrat

”Privirea oamenilor care urcă munții, caută totdeauna departe, limpede, profund, ca privirea marinarilor spre vastele orizonturi”.

                                                                Guido Rey

Dacă doriți doar imagini:  https://foto.dinumititeanu.ro/2018/07/19/nadelgrat/

Creasta numită Nadelgrat, după vârful spre care urcă lung, e fascinantă prin frumusețea și diversitatea ei și prin faptul că permite a urca într-o zi 3 sau 4 patrumiari !  Dar e mai rar parcursă, căci e lungă și mai greu de accesat  decât alte zone similare. De ex. de 3-5 patrumiari din masivul  Monte Rosa, care pot fi urcați  într-o zi, te poți apropia comod, dinspre Elveția cu trenul de Gornergrat, dinspre Italia cu mijloace de transport pe cablu până la Punta Indren, cum am făcut și noi în 2013 și 2015. Pentru Nadelgrat apropierea se face per pedes fie dinspre Saint Niklaus-Gasenried la cabana Bordier, fie din Saas Fee la cabana Mischabel.  Prima tentativă o făcuserăm în 2010 de la cabana Bordier cu prietenii Puiu Dimache și Cezar Manea, dar  ne ghidasem după o cărțulie mai veche. Însă ghețarul Riedgletscher se topise mult între timp și brâna pe care am căutat-o când se iveau zorile și care ar fi trebuit să ne ducă în creastă, în Galenjoch, aflată în aval de vf. Dürrenhorn, rămăsese undeva sus, în perete, nu mai era abordabilă. 

Marți 17 iulie 2018, după două zile de odihnă, beneficiem de gratuitatea amintită în relatarea anterioară și urcăm cu autobuzul din Saas Grund, aflat la 1.559 m până în Saas Fee, la 1,800 m. Poimâine, din Saas Fee vom coborî însă per pedes până în Saas Grund pe superba potecă (recomandată călduros și de Thea) numită Kapelenweg (trece pe lângă o veche capelă și 12 troițe). De aici și-a luat numele și campingul în care duce, unde îl lăsasem pe ALP contra a 5 fr/zi (negociat ”ca la piață”!), nu 12 franci ca în parcările primăriei. Acum, din Saas Fee, urcăm gratuit cu telecabina până la cabana Hannig- la 2.336 m. La ora 9.20, pornim pe o potecă  faină care ne duce spre stânga pe curba de nivel  până în cea de acces per pedes Saas Fee – Cabana Mischabel.  Mai sus, poteca devine un fel de via ferrata, amenajată cu scoabe, cabluri și o scară metalică. Vreme faină, urcăm agale, cu pauze, n-avem motiv de grabă, suntem anunțați la cabană de Florin.  La 12.50 suntem la destinație.

Miercuri 18 iulie. Trezire la ora 2.00, la 2.30 se servește micul dejun, la 3.10 pornim la frontale spre… Lenspitze, cum era planul făcut acasă.  Un traseu în circuit foarte popular, ce trece peste doi patrumiari și e mai scurt, dar foarte spectaculos prin creasta zimțată ce urcă abrupt spre patrumiarul Lenspitze și apoi pe ”lama de fierăstrău” ce leagă acest vârf de vf. Nadelhorn.  Impresionat este și peretele glaciar concav de sub creasta Lensptze-Nadelhorn, înalt de 500m,  care a fost coborât prima data pe schiuri în 22 iulie 1972 de Heini Holzer,  unul dintre primii schiori care abordau în acei ani astfel de  pante abrupte. Sunt multe luminițe în fața noastră, multe înapoia noastră. După ce ajungem la zăpadă, unde ne montăm colțarii, la un moment dat, în zona mai plată a ghețarului, vedem luminițe pe creasta stâncoasă aflată mai la stânga. Două echipe din fața noastră, care greșiseră și ei, cotesc spre  traseul corect! Noi, de teama ”ambuteiajelor” în zone mai delicate și la rapeluri, decidem să continuăm pe poteca de pe ghețar spre Windjoch, potecă folosită de cei care termină ascensiunea amintită și coboară de pe Nadelhorn.  ”În tot răul e și un bine” spune un proverb: vom face azi ce era planificat pentru mâine. Și e mai bine așa, azi suntem odihniți pentru traseul mai lung pe Creasta Nadelgrat, mâine vom fi mult mai obosiți.

 La ora 5.00 suntem în Windjoch (Șaua Vânturilor)-3.850m, de unde, în 2010, vântul turbat ne-a obligat să nu mai continuăm spre Nadelhorn, ci să facem cale întoarsă la cabana Bordier.  Zorii –pe care Marlene începe să-i fotografieze- anunță o zi superbă, cum promiseseră și site-urile meteo.  Ajunge lângă noi o pereche de italieni (el era ghid?) care urcaseră rapid în urma noastră.  Au același plan, dar noi nu avem curajul să coborâm panta abruptă pe care ei se angajează. Vom face ca și în 2010  un ocol, urcând mai întâi vf. Ulrichshorn de 3.925 m din dreapta, apoi coborând spre platoul ghețarului Riedgletscher.  De pe aici e făcută imaginea din tentativa din 2010, aflată pe coperta cărții mele”Hoinari prin munți”, apărută în Colecția verde a editurii România pitorească. Coborâm mirându-ne că nu apare nicio echipă dinspre cabana Bordier. 

 Din fericire suntem mereu cu fața spre ”scena” spectacolului de dimineață,  admirând – a câta oară?- cum se luminează treptat cerul și culmile și cum se schimbă culorile. Soarele ar trebui să țâșnească  în curând de după creasta Lagginhorn-Weissmies, patrumiarii urcați de noi în zilele trecute. Ochii noștri și sufletele mereu flămânde de frumos așteaptă Marea Clipă, aparatul foto e pregătit s-o imortalizeze. Ar trebui să stăm pe loc, dar azi avem drum foarte lung de făcut.  La ora 6.07 se aprinde ”proiectorul”  sub umărul vestic al lui Fletschhorn, vecinul ”gelos” al patrumiarilor amintiți. Ne oprim câteva minute! Apoi, când ajungem pe zona plată a ghețarului, vedem că cele două ”furnici” italiene au început deja să urce pe culoarul alb, îngust și abrupt ce duce în ”creasta noastră”, în Selle. Ne bucurăm că tot acel culoar e alb, căci cel mai apropiat, care duce în Șaua Dürrenhorn ni se spusese la cabană că nu e abordabil, deși –asta citisem și pe net- se amenajase cu spituri o  variantă  pe stâncă pe marginea din dreapta, pe unde cei care urcă să nu fie expuși căderilor de pietre. Ei urcă rapid. Nouă, mai puțin tineri și mai neobișnuiți  cu tehnica cramponajului folosind și doi pioleți, ne trebuie două ore!  În prima parte zăpada e înghețată, ne simțim în siguranță, dar apoi soarele a înmuiat-o și  colțarii, dar mai ales pioleții,  nu mai prind cum am fi dorit! Ne bate chiar gândul întoarcerii, dar ar fi păcat! N-am cuvinte pentru a-i mulțumi Marlenei pe care o lăsasem să decidă, că după câteva momente de ezitare, a luat-o în sus, nu în jos!

Ajungerea în Selle la ora 9.15 este un moment de bucurie și de ralaxare, căci , pe acel tobogan alb, tocmai  începuse discret bombardamentul cu pietre.  Știm că  va urma multă cățărare și descățărare pe stâncă, de gradul I-III și că roca este în general sănătoasă. Asta ne bucură desigur. Ne descălțăm de colțari și începem  cățărarea ! Ce plăcere, ce bucurie! Urcăm cu spor,  brațele și prizele ne oferă siguranța necesară, nu simt nevoia de a folosi friend-uri, nuci, anouri cu care îmi e ”decorat” hamul din belșug. Mă bazez pe brațele antrenate luni de zile pe panoul de acasă și la sala de cățărare Gravity din Cluj pe care am frecventat-o cu draga și talentata mea nepoată Ana. La ora 11 suntem la crucea de pe Dürrenhorn -4.035 m. Facem desigur o pauză, lăsând privirile libere spre zări,  căci până aici mai mult ”căutau” prize. Și așa cum e scris în motto, ”privirile noastre  caută departe ca privirea marinarilor spre vastele orizonturi”. Panta de zăpadă de sub piramida stâncoasă a lui Hohberghorn- al 2-lea patrumiar al acestei superbe creste, ne permite să-i vedem pe cei doi italieni.: ce mici sunt ! În Șaua Dürrenhorn facem iarăși o pauză în care ”ciugulim” ceva și ne hidratăm. Vedem și vreo trei spituri de care amintisem mai înainte.  

Ne mai cățărăm un timp, apoi, la panta cu zăpadă de sub vf.Hohberghorn ne montăm din nou colțarii pe care nu-i vom mai da jos până la cabană, fapt ce ne va încetini ritmul în zonele- încă multe- de stâncă. Pe vârf, la 4.219 m constatăm că nu are cruce (cam toți patrumiarii au), și că Nadelhorn-ul parcă se îndepărtează!  Ne dăm seama că nu vom ajunge la cabană la ora cinei, dar asta nu contează ! ”Hrana” ce o absorbim acum prin toți porii ne va ține de foame ! Și culmea, panta largă și înzăpezită a Dom-ului din dreapta noastră, al 3-lea mare vârf al Alpilor după Mont Blanc și Monte Rosa, pare mai aproape ca Nadelhorn-ul! Se vede clar poteca ce șerpuiește spre vf. Dom și ne amintim că în 2013, am fost pe acolo cu dragii colegi Dragoș și Raluca. Iar creasta spre Stecknadelhorn -al 3-lea de pe creasta Nadelgrat- pare inabordabilă !

Vremea e superbă, nu e vânt, peisajul e de nedescris, o mare de munți în toate direcțiile. Din nou zăpadă, cu urme liniștitoare, din nou stâncă, fără urme! Turnuri spectaculoase pe care doar experiența ne arată cum să le urcăm sau pe unde să le ocolim! La 16.30 suntem lângă crucea de pe Stecknadelhorn, la 4.241 m, care- surpriză!- are și cutia metalică cu ”Gipfelbuch”- cartea/caietul de vârf !  Așa că ne conformăm și ne trecem și noi acolo numele, clubul, orașul și țara !  Am uitat însă să verificăm dacă în ea figurează și numele românului-italian Cătălin Nițică, cel care trăiește în Genova și a parcurs-o în urmă cu vreo 10 zile. 

Nadelhornul s-a apropiat, dar constatăm că ne desparte de el un semeț și dificil vârfuleț, un ”jandarm” ce nu se poate ocoli sau ar fi mai periculos.  Coborâm pe o fotogenică creastă înzăpezită, apoi urcăm. Unde începe zona stâncoasă, vedem spre stânga urmele celor care au traversat acea pantă înzăpezită spre ”poteca turistică” ce coboară din Nadelhorn.  Noi însă, deciși deja ca mâine să nu facem traseul ce era planificat pentru azi, continuăm urcușul până pe Nadelhorn- decanul de altitudine al zonei.  Dar mai înainte de vârf, trebuie să depășim ”jandarmul ” amintit. Ne liniștește faptul că și alții au fost pe aici probabil chiar azi (cei doi italieni). Așa că ne punem la treabă din nou mușchii și abilitățile de vechi cățărători. Vom depăși mici zone mai dificile ca cele de până aici. Undeva chiar trebuie să urc vreo 4 metri fără rucsac și apoi să trag rucsacii cu coarda și s-o filez strâns pe Marlene pentru a depăși acea surplombiță. Gata, cățărarea pe stâncă s-a terminat. Urmează o scurtă traversare spre stânga ”pe mixt” ce o facem cu atenție și ajungem în ”poteca turistică” . Și pe ea, pe scara de urme, în 15 minute, la ora 18.15 suntem la crucea-semn de vârf, la -4.327 m.  ”Scara de patrumiari” pe care am ajuns aici a avut doar patru ”trepte” de 4.035, 4.219, 4.241 și aceasta la 4.327 m unde ne aflăm ! Dar ce trepte !  Suntem pe ultima treaptă, pe vârful ținta  zilei, dar pauza de aici nu poate fi lungă. O sunăm pe Maria de la cabana Mischabel să-i spunem că suntem OK, dar că vom ajunge la cină doar pe la ora 20.30.  E amabilă și ne promite că ne va aștepta cu masa caldă. Coborâre ”fără istorie”. În Windjoch mai facem un tur de orizont dorind parcă să luăm cu noi acea panoramă de la care ne luăm bun rămas ca de la prieteni dragi. Ne luăm rămas bun și de la Soare care ne-a fost toată ziua ”coechipier” de nădejde. Cotim la dreapta și intrăm în umbră  pe ghețarul  care ne-a deturnat dimineața spre Windjoch, mulțumindu-i că ne-a oferit această zi fantastică.  La 20.10, după fix 17 ore de vis, cu stomacurile goale, dar cu sufletele pline, intrăm în cabană.  Ne bucurăm că la noapte nu ne vom mai trezi la ora 2, că vom avea timp să retrăim pe îndelete visul visat azi cu ochii larg deschiși…

Imagini la:  https://foto.dinumititeanu.ro/2018/07/19/nadelgrat/

                            ******