20. Via Transilvanica

Gânduri despre Via pe FB

Final de Cale Bună.

Cu bucurie şi mândrie vă anunţăm că joi 20 aprilie 2023, am ajuns la adevăratul – pentru noi – Final de Cale Bună: am încheiat cei 1400 km ai Viei Transilvanica la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Căci la finalul de la Dunăre ajunseserăm în ziua de joi 27 octombrie 2022, după 372 km în 18 zile după plecarea de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Dar „săriserăm” peste tronsonul prin Terra Dacica pe care l-am parcurs în vacanţa de Crăciun, 2022 şi în recenta pe Paşti, 2023.

Aşadar, noi nu am putut parcurge „dintr-un foc” cei 1400 km, ci în şase episoade: două de câte 18 zile în octombrie 2021 şi octombrie 2022, două mai scurte în Vacanţele de Crăciun 2021 şi 2022 şi alte două în Vacanţele de Paşti 2022 şi 2023. Și nu în ordine, ci „pe sărite”: 1. Bucovina şi Ţinutul de Sus; 2. Terra Saxonum; 3.Terra Siculorum; 4. Terra Banatica și Terra Romana; 5. Terra Dacica – Alba; 6. Terra Dacica – Hunedoara. Le găsiţi relatate, (nu ca ghid!) la: https://dinumititeanu.ro/20-via-transilvanica/. Iar 29 de albume foto găsiţi la: https://foto.dinumititeanu.ro/2021/11/30/via-transilvanica/. De dorit să le vedeţi conform instrucţiunilor, pe un ecran mai mare, nu pe telefon.

În recenta tură am dormit şase nopţi în cort, iar ultima – joi spre vineri – în pensiunea Britonia din Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Azi, vineri dimineaţa pe la ora 8.15, ne-a făcut o plăcută surpriză bunul prieten Eugen Roman din Hunedoara (care ne însoţise în toamna trecută prin Terra Romana) sosind să ne felicite! Apoi, cum ne înţeleseserăm, la ora 10 a sosit şi dragul nostru naş Gheo, să ne filmeze sosirea cu drona și să ne ducă la Cluj. De la pensiunea aflată aproape de Amfiteatrul Roman, ne-am deplasat toţi patru pe ultimul km al nostru pe Via, pe terasamentul fostei linii ferate, până la borna cu Avram Iancu aflată cam la 200 m după clădirea fostei gări, borna de la care în 9 octombrie 2022 (a 2-a zi după Via Transilvanica Day de la Alba Iulia), Noi Doi am pornit spre Dunăre. Aceasta o considerăm BORNA NOASTRĂ FINALĂ.

Am afirmat că 2-4 etape pe Via Transilvanica produc dependenţă! Pentru noi aşa a fost şi credem că este şi pentru mulţi dintre Voi. Așa că vă dorim tuturor CALE BUNĂ!

Gândind la Via

Am primit nu de mult un set de întrebări despre Via, ale unei studente care şi-a ales Via Transilvanica drept subiect pentru lucrarea ei de licenţă. Deci gândesc la Via nu doar cei care merg pe această Cale Bună. Și e clar că nu toţi gândesc la fel. Unii consideră plecarea pe Via „o aventură”, pornesc cu „inima strânsă”, speriaţi de urcuşuri, de câini, de urşi, de ploi, de noroaie. Alții pleacă nonşalanţi, ca la o plimbare oarecare. Noi repetăm că adevărul e pe la mijloc: VT e doar un traseu de drumeţie de lung parcurs din România, similar cu sute de astfel de trasee existente în Europa şi în lume. Și că nu e nici ceva greu, nici periculos, dar nici uşor. Depinde cu ce se compară, depinde de fizicul şi mai ales de psihicul fiecăruia. Eu spun că Via Transilvanica nu este pentru oameni comozi, mofturoşi, cusurgii. E ca Viaţa, cu părţi bune, cu părţi rele. Depinde nu doar de geografia locurilor prin care trece, de amenajări, ci şi de vreme. Nu ne place să mergem pe asfalt, dar nici pe drumuri prăfoase sau noroioase. De aceea ar trebui plecat cu ideea „a nu îţi face iluzii, ca să nu ai deziluzii”.

Dar, mergând pe traseu, semnele de marcaj şi mai ales bornele – scuze că ne repetăm – pe noi ne duc cu gândul la fraţii Ușeriu care au gândit această „construcţie”. Ni se pare incredibil ce curaj au avut! Doi oameni care nu-s nici miniştri, nici VIP-uri, nici milionari, să aibă o astfel de iniţiativă! Eu compar asta ca şi când, de exemplu, s-ar fi decis să construiască o… hidrocentrală! Și uite că au reuşit, ea produce „curent”!

Câtă voinţă, câtă tenacitate, câte eforturi şi fizice dar mai ales psihice. Câte audienţe, câte telefoane, câte neînţelegeri, refuzuri, câte promisiuni neonorate, câţi neuroni omorâţi. Câte zile de umblat pe teren, prin ploi, prin noroaie, câţi oameni îi credeau nebuni! Câţi oportunişti au apărut doar când au văzut că se poate, că poate le va ieşi şi lor ceva! Au avut însă şi bucurii: oameni care au crezut că visul lor va deveni realitate, care s-au implicat, i-au ajutat şi îi ajută, primari sau alţi oficiali amabili şi înţelegători.

Dacă aveţi imaginaţie nu vă veţi plictisi pe traseu discutând cu voi înşivă! Gândiţi-vă şi cum erau acele sate, acele case, acele locuri în urmă cu sute de ani, ce fel de unelte aveau. Cum trăiau acei oameni, cu câte vitregii ale naturii şi mai ales ale istoriei s-au luptat, cu cât sânge şi cu câte lacrimi a fost stropit pământul pe care călcaţi, ce multe necazuri şi ce puţine bucurii au avut cei care au trăit prin acele locuri… Dacă veţi gândi la astea, vă asigur că vă veţi considera fericiţi cu viata ce-o aveţi şi că veţi constata că Via v-o poate face şi mai frumoasă, că Voi înşişi v-o puteţi face şi mai frumoasă.

Omagiu unor Oameni

Am anunţat ieri că am devenit finalişti ai Viei Transilvanica. Vă mulţumim tuturor care ne-aţi felicitat aici sau măcar telepatic. Dar vă reamintim că nici Noi Doi şi nici alţi drumeţi pe Via nu am fi parcurs-o DACĂ N-AR EXISTA! Deci, felicitări, mulţumiri, omagii, gânduri de recunoştinţa şi admiraţie merită ACEI OAMENI MINUNAȚI care au gândit şi au muncit din greu să realizeze Via! E logic faptul că nimeni nu poate trece pe un pod dacă acel pod nu există. Dacă el există e simplu. Așa e şi cu Via! E simplu să mergi pe o potecă realizată şi marcată de cineva! Căci, da, noi afirmăm că Via Transilvanica nu e o „aventură”, ci doar o lungă drumeţie prin locuri prin care n-am fost sau prin care doar am trecut rapid pe patru roţi. Per pedes e cu totul altceva, vom reveni!

Pentru sedentari pare un efort, mai ales în primele 4-5 zile. Noi afirmăm că, de fapt, nu efortul fizic e problema, ci cel psihic, de a te afla sute de km doar tu cu tine însuţi. Să nu stai doar la taclale inutile cu „x” şi „y”, să nu palavrageşti vrute și nevrute cu cel/ cei de lângă tine, ci să ai curajul de a merge sute de km în linişte „discutând” doar cu tine însuţi, cu gândurile tale. Căci, „a gândi” e un antrenament al psihicului, ne defineşte ca oameni, ne destupă mintea. A merge e doar un act fiziologic, animalic, dar necesar vieţii ca respiraţia sau alimentaţia. Deşi se spune că la vârsta pe care eu o am, omul nu se mai poate schimba, eu afirm contrariul: la final de Via mă simt schimbat, mă simt mai altfel, mă simt mai Om. Și mă simt mult mai capabil de a-i aprecia la justa lor valoare pe acei URIAȘI care au creeat VIA TRANSILVANICA pentru noi, considerându-ne Oameni!

Nu ştim alţii ce gândiţi citind aici mesajele sau mergând pe Via. Dar noi, acolo, pe CALEA BUNĂ, vrând-nevrând am fost şi suntem și acum, acasă, mereu cu gândul la ALIN şi TIBI UȘERIU şi la cei din jurul lor. Lor le-am mulţumit mereu pe Via, lor le mulţumim şi acum, lor de datorăm faptul că am terminat-o. Noi n-am făcut altceva decât „să dăm din picioare”, ceea ce făcuserăm în deceniile anterioare pe sute de km de poteci de munte şi vom mai face. Căci „mersul şi cugetatul sunt viaţă”, aşa spunea Moşu’, bunicul meu. Și în viaţă trebuie să trăim, nu doar să vegetăm…

Sărută pământul acesta!

În cele 71 de zile petrecute de noi pe Via Transilvanica am avut timp să cugetăm la prezentul şi la trecutul României Profunde pe care o cunoşteam, de fapt, bine, dar pe care Via ne-a făcut s-o cunoaştem și mai bine cu toate calităţile şi defectele sale. Nu puteam să nu-mi amintesc de evenimente istorice aflate în copilărie de la Bunicul meu, de multe aflate la şcoală sau din reviste şi cărţi. Unele le-am aflat de la oameni cunoscuţi pe Via.

V-am spus într-o postare recentă că în tura noastră pe Via considerăm ca având două puncte finale: 1. Cel din imagine, de la Dunăre unde ajunseserăm astă toamnă, dar „sărind” peste Terra Dacica, şi 2. Sarmizegetusa Ulpia Traiana unde vinerea trecută am încheiat practic cei 1400 km (1380). La Drobeta am fost şi avem poză şi de la ultima bornă de lângă ruina Piciorului Podului lui Traian/ Apolodor din Damasc. Dar noi o considerăm ultima pe cea din apropierea imaginii cu portul Drobeta, cea cu „coroana regală”, mai apropiată de Dunăre decât cea din incinta Muzeului Porţile de Fier. Aici, unde ne vedeţi admirând Dunărea, nu zâmbind aparatului foto, Printul Carol a pus prima dată piciorul pe pământul românesc. Nu ştiu dacă viitorul Rege al României a îngenunchiat sau nu pentru a săruta pământul românesc, ştiu că eu aş fi făcut-o! Dar ştiu şi vă mărturisesc, deşi nu postăm şi o imagine, că Noi Doi, ajunşi la borna VT finală pentru noi de lângă fosta gară din Sarmizegetusa Ulpia Traiana, ne-am dat jos rucsacii din spinare, am îngenunchiat lângă borna cu chipul lui Avram Iancu, ne-am lipit frunţile de pământul înierbat şi apoi ne-am ridicat să ne îmbrăţişam, să îmbrăţişăm borna, să ne fluturăm braţele de bucurie, să ne bucurăm de îmbrăţişările celor doi buni prieteni veniţi special să fie părtaşi la bucuria noastră. Gestul a fost scurt, simbolic, dar sentimentele induse de moment au fost profunde şi rămân durabile. Și nu mai ştiu dacă mai apoi sau mai înainte mi-am amintit de un superb titlu de carte al Ilenei Vulpescu „Sărută pământul acesta”… Ar fi multe de spus…