VT: Terra Dacica din județul Hunedoara – episodul 6

  Noi nu am putut parcurge „dintr-un foc” cei 1400 km, ci în şase episoade: două de câte 18 zile în octombrie 2021 şi octombrie 2022, două mai scurte în vacanţele de Crăciun 2021 şi 2022 şi alte două în vacanţele de Paşti 2022 şi 2023. Și nu în ordine, ci „pe sărite”: 1. Bucovina și Ţinutul de Sus; 2. Terra Saxonum; 3. Terra Siculorum; 4. Terra Banatica şi Terra Romana; 5. Terra Dacica – Alba; 6. Terra Dacica – Hunedoara.

Joi 20 aprilie 2023, după 138 km în 7 zile de mers, cu şase nopţi în cort, am ajuns la adevăratul – pentru noi – Final de Cale Bună: am încheiat cei 1400 km ai Viei Transilvanica la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Căci, la finalul de la Dunăre ajunseserăm în ziua de joi 27 octombrie 2022, după 372 km în 18 zile după plecarea de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, unde acum am încheiat Via! Dar „săriserăm” peste tronsonul prin Terra Dacica pe care l-am parcurs în vacanţele de Crăciun 2022 şi de Paşti 2023.

Ziua 1-a. Vineri 14 aprilie -Vinerea Mare! La 7.40 am plecat cu trenul din Cluj, la 10.35 am coborât la Șibot, de unde un taxi comandat din vreme, ne-a dus cei 12 km până în Cugir, la barul Turist Café „al lui Billy”, care are pereţii plini de faine fotografii de peisaje din toată România, realizate de „barmanul om de munte”. Acolo ne aşteptau „dacii” Vasile Dumitru şi Adrian Frăţilă, mândri că Drumul care Uneşte trece şi prin urbea lor de la poalele Singidavei. Timpul de poveşti a fost scurt, aşa că dragii noştri prieteni, începând de la ora prânzului, ne-au însoţit vreo oră, pe străduţe şi pe urcarea spre fosta cetate dacică „a lor”, la faina terasă înierbată de sub Dealul Cetăţii, unde în fiecare toamnă, de Sf. Andrei are loc evenimentul devenit deja tradiţie „Focul Lupului Alb”! După despărţire, pe urcuşul care urma, ne-a ajuns în fugă maratonistul Romeo Bradu, pe care îl cunoscusem la finalul din Cugir al etapei a 5-a, să ne salute şi să ne ureze Cale Bună şi în etapa asta. Un gest de neuitat! Am ajuns curând la Crucea Romoșelului, la granița Alba – Hunedoara. O vreme pe asfalt, apoi după Romoșel pe drum forestier, ajungem seara în satul risipit Ciungu Mare, cap de etapă în ghidul VT. Pe drum ne depăşiseră multe maşini 4×4, care – am aflat mai apoi – veneau de la slujba religioasă de la biserica din Romoșel. Ciungu Mare n-are nici biserică şi nici scoală. Scurtă dar plăcută pauză la familia Uritoiu, unde ne aplicăm ştampila VT, ne aprovizionăm cu lapte şi apă şi mai urcăm 10 minute într-un luminiş la marginea pădurii să ne montăm cortul. Bilanţul zilei 16,5 km, 8 ore şi 30 de minute.

Ziua a 2-a. Sâmbăta 15 aprilie. Pe drumuri forestiere, pe „văi ca-n poveşti”: Ciungu Mare – Valea Rea – Valea Sibișel – Schitul Măgureni, 16 km. Schit cu 5 măicuţe, aflat pe un deal cu vederi largi în toate direcţiile. Satul e părăsit, dar mai sunt case care par case de vacanţă şi o pensiune chiar lângă schit, unde se află şi ştampila VT pe care noi „am ratat-o”. Ajunseserăm aici devreme, la ora 16.00. Ne-am montat cortul pe vârful deluţului din faţa schitului şi ne-am odihnit până la ora 23.30 când am coborât la Sfânta Slujbă de Înviere: atmosferă faină, intimă: Preotul cu barbă de patriarh, cele cinci călugăriţe şi 10-15 mireni, mai ales femei. Recunoaştem că nu am rămas până la sfârşitul slujbei…

Ziua a 3-a. Duminică 16 aprilie. Prima Zi de Paşte. Schitul Măgureni – Sarmizegetusa Regia – Grădiştea de Munte – 25,8 km. La ora 7.50 pornim în coborâre 700 m până în vale la traseul VT. Apoi vreo 2 km pe vale, după care pe un vechi drum forestier cam pe curbă de nivel, spre final în uşoară coborâre ajungem după 15 km – nu 9 cum scrie în ghid! – la Sarmizegetusa Regia, unde, desigur, mai fuseserăm. De două ori tot per pedes (o dată cu Radu al meu, a 2-a oară cu Marlene) venind pe culmi de la Păltinişul de Sibiu peste Pătru – Şureanu. Iar mai de curând, cu maşina dinspre Orăştie, urcând per pedes la alte ruine dacice şi la Dealul cu Lușcuțe. Am mărşăluit apoi vreo cinci km pe asfalt până la pensiunea Popasul Dacilor unde am făcut o pauză de masă şi am aplicat ştampila VT + încă vreo doi km până unde traseul VT părăseşte valea şi şoseaua. Acolo am montat cortul pe o pajişte dintre cele câteva case.

Ziua a 4-a. Luni 17 aprilie. Grădiştea de Munte – Prihodiște – Poiana Omului – Lunca Ponorici – Fundătura Ponorului – 16 km. La ora 8.00 pornim; dar nefiind foarte atenţi la marcaje şi derutaţi de cuvintele citite aseară „drum forestier”, porniserăm greşit! Trebuie trecut podeţul peste pârâu şi apoi imediat la stânga, prin curtea unui localnic şi pe un slab drumeag, o vreme pe lângă pârâu, apoi spre culmea din dreapta pe un „drum de pădure” în serpentine, numit de noi „drumul cu salamandre”. Am numărat 24 de exemplare pe distanţa de cam 1 km. Ajunşi sus, în culme, la fosta scoală Prihodiște, nu mai parcurgem cei 4+4 km spre Târsa, prin care am fost de multe ori, ci cotim la stânga prin pădure spre Poiana Omului, o veche şi dragă „cunoştinţă” din ture trecute fie în circuit, fie ca azi, prin poiene superbe, spre Lunca Ponorici şi „Palma lui Dumnezeu”, ţinta zilei de azi. Pe la ora 17.00 ne montăm cortul „pe locul nostru” unde îl mai montaserăm de vreo 5-6 ori în ture mult dorite în acest „Colţ de Rai”, acum fără locatari. Încă n-au urcat nici cei cu ştampila. Loc din care tocmai plecau vreo 6-7 agresori călări pe mulţi cai-putere, cu zgomotele şi dârele de fum puturos aferente. De ce oare nu le lasă lângă pădure şi să parcurgă per pedes câteva sute de metri prin acest sanctuar?

Ziua a 5-a, marţi 18 aprilie: Fundătura Ponorului – Federi – Ohaba Ponor – Ponor – Râu Bărbat – Hobița – Șerel – 23 km. Dăm telefoane în Federi pentru ştampila etapei, răspunde doar o doamnă care ne spune că traseul trece departe de casa ei, aşa că renunţam, cum renunţasem şi la Măgureni. Traseu „fără istorie”, din sat în sat, mai ales pe asfalt, dar nu numai. Ştampilă la Hobița. Ne-a surprins apoi uliţa „interminabilă” din satul Șerel şi cantitatea de piatră, mai ales de râu, bolovani rotunzi, din zidurile curţilor şi caselor! Seara am montat cortul pe o faină pajişte dintre satele Șerel şi Râu Mic. Linişte, pace.

Ziua a 6-a, miercuri 19 aprilie. Satul Râu Mic – Paroș – Peştera – Cetatea Mălăiești – Nucşoara – Dealul cu ramificaţia spre Cetatea Colţi – 18 km. Ne-a surprins plăcut Cetatea Mălăiești fain renovată şi multe case noi, faine în Nucşoara, unde am primit ştampila la pensiunea „La Moşu în Retezat”. Foarte fain, cu privelişti faine drumul „în agrafă” de după viaductul din amonte de Nucşoara. Superb locul unde am montat cortul, de unde şi seara şi noaptea am avut privelişte spre satele din Țara Haţegului. Loc numit de Marlene „Loja Țării Haţegului”.

Ziua a 7-a, joi 20 aprilie. „Loja Țării Haţegului” – Ostrovel – Brazi – Clopotiva – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – 21 km. Trezire cu cântec de păsări, ca şi în alte dimineţi. Pauză de o oră în satul Brazi la familia Bona, părintii unui fost drag coleg de club şi de drumeţii aflat acum în Elveţia. Ne mai opriserăm şi chiar mai dormiserăm la ei în ture ale noastre prin Ţarcu, Godeanu, Retezat. Faină pensiune şi-au ridicat lângă casă, speră să aibă şi clienţi de pe Via. Seara ajungem în Sarmizegetusa Ulpia Traiana şi ne cazăm în pensiunea Britonia unde avem o plăcută discuţie cu gazda – frumoasa doamnă Eliza – revenită din Anglia după 20 de ani!

Despre vreme: a fost nesperat de bună! Nici frig, nici cald. Noroaie doar pe câteva porţiuni scurte! Ploaie, de fapt ploicele, doar în câteva reprize scurte, de obicei alungate de pelerina îmbrăcată mai rapid de Marlene. Altele doar ne speriau şi ne ocoleau, unele doar noaptea. Apă ne luam din localitatea după care ştiam că ne vom monta cortul. Nici acum, la fel ca în turele trecute, nu am răbdat sete de care se plângeau unii în relatări, unii care nu aveau bagaje mari ca ale noastre.

Ziua a 8-a, vineri 21 aprilie. O plăcută surpriză: Soseşte din Hunedoara dragul nostru prieten Eugen Roman, care în octombrie ne însoţise pe Via prin Terra Romana, el ne făcuse pozele la bornele finale de la Dunăre. După câteva minute soseşte de la Cluj şi dragul nostru naş Gheo Sînpetrean, primii oameni care ne îmbrăţişează la Final de Cale Bună. Dar… de fapt, nu e aici finalul, mai avem de parcurs o bucată din traseul VT care oarecum înconjoară satul. Deci, ne deplasăm conduşi de T-uri spre terasamentul fostei linii ferate demontate în 1978 şi apoi pe el până la 200 m după fosta gară, la borna cu chipul lui Avram Iancu. Acum, ultima bornă „a noastră”, dar care în duminica de 9 octombrie, a 2-a zi după marea şi frumoasa sărbătoare „Via Transilvanica Day” de la Alba Iulia, a fost prima bornă din tronsonul de atunci, început aici şi terminat la Dunăre. Acolo unde Prinţul Carol a pus prima dată piciorul pe pământul românesc.

Nu ştiu dacă viitorul Rege al României a îngenunchiat atunci sau nu pentru a săruta pământul românesc, ştiu că eu aş fi făcut-o! Ajunşi aici, la borna VT finală pentru noi, ne-am dat jos rucsacii din spinare, am îngenunchiat lângă borna cu chipul lui Avram Iancu, ne-am lipit frunţile de pământul înierbat. Și nu mai ştiu dacă mai apoi sau mai înainte mi-am amintit de un superb titlu de carte al Ilenei Vulpescu „Sărută pământul acesta”. Apoi, ne-am ridicat să ne îmbrăţişam, să îmbrăţişam borna, să ne fluturăm braţele de bucurie, să ne bucurăm de îmbrăţişările celor doi buni prieteni veniţi special să fie părtaşi la bucuria noastră. Gestul a fost scurt, simbolic, dar sentimentele induse de moment au fost profunde şi rămân durabile. Cum durabile ne vor fi amintirile şi sentimentele de profundă admiraţie şi recunoştinţă pentru Alin şi Tibi Ușeriu şi cei din jurul lor!

Am revenit apoi la ruinele Amfiteatrului Roman, acum devenite şantier, şi am vizitat Muzeul Arheologic unde am făcut o vizită şi am ascultat o interesantă incursiune în istoria antică făcută de dl Băeștean, doctor în arheologie. Ne-a uimit şi prin felul cum vorbea de marea sa pasiune pentru ce a făcut şi face. De la Domnia Sa am aflat că pe la 1300 vechea capitală decăzuse mult, că satul care se întindea acum în zonă se numea Britonia, iar, probabil după invazia slavilor, s-a numit Grădişte (grad = cetate) până în anul 1941, când marele arheolog Constantin Daicoviciu a propus schimbarea numelui în Sarmizegetusa.

Scriam cândva că 3-5 etape parcurse oriunde pe Via, creează dependenţă. Vei dori s-o termini! Adică după ce la Putna ai sărutat pe frunte această Fată Frumoasă, să doreşti să vezi şi cum Dunărea îi sărută gleznele!

Noi Doi am terminat, deşi „pe sărite”, TOATĂ VIA TRANSILVANICA! Bilanț general: 1380 km în 72 de zile, cu 53 nopţi în cort şi 17 în pensiuni. Pe lista cu finaliştii Viei Transilvanica suntem printre primii 40. Eu voi rămâne multă vreme ca cel mai vârstnic dintre ei, cu bonusul că am parcurs-o nu din pensiune în pensiune, cu 5-7 kg în rucsăcel, ci cu dormit în cortul nostru drag! Și dacă aş putea da timpul înapoi cu 1-2 decenii, peste vreo 10 ani aş mai parcurge draga Via încă o dată!

Ne bucurăm că am ajuns şi în vârful acestui „Munte mai Altfel”. Ne reîntoarcem la marea noastră pasiune: Muntele!

Cale Bună tuturor,

Dinu și Marlene MITITEANU – www.dinumititeanu.ro