Elevi şi profesori la şcoala muntelui

Sfaturi ce pot fi utile celor care au îndrăgit mai de curând Muntele.

Dragostea de munte

„Dragoste = sentiment de afecţiune pentru cineva sau ceva, pentru o persoana de sex opus” (DEX).

Dar… ne putem îndrăgosti şi de Munte! «J’aime la montagne, comme on aime unne personne», scrie francezul Jean Coste. Analizându-ne sentimentele faţă de munte, ne dăm mulţi dintre noi seama că într-adevăr „iubim muntele ca pe o persoană”. Ne-am îndrăgostit de munte, tot ca de o persoană: fie brusc, de la prima vedere, fie lent, pe neobservate. E posibil ca o persoană, cunoscută întâmplator, să ne devină treptat prietenă, apoi, la un moment dat, să constatăm cu uimire şi bucurie că PRIETENIA A DEVENIT IUBIRE! O mare iubire. „Pe noi prietenia nu ne mai încăpu…” a scris Vasile Voiculescu, medic, poet de excepţie, montaniard, cel care, ca director al postului de radio Bucureşti, pe la finele anilor ’30, a avut în premieră naţională un ciclu de emisiuni radio despre Munte. Fotografia lui am găsit-o într-o vară pe Vf. Penteleu, cel mai înalt al plaiurilor buzoiene, unde a copilărit, plaiuri despre care ne-a lăsat scrieri care se citesc cu „cu sufletul la gură”.

Să revenim. Să vă dau câteva exemple, deşi fiecare sunteţi un exemplu pentru voi înşivă! Două fete, născute şi crescute în câmpie, într-o practică de vară, ca studente la spitalul din Sibiu, vin şi ele cu noi – primul lor contact cu muntele – într-un sfârşit de săptămână (pe atunci nu se spunea weekend), în Munţii Cibinului. La sfârşit (de fapt pe parcurs), una a declarat că nu va mai călca în veci pe munte, iar cealaltă ca e hotărâtă ca după absolvirea Facultăţii de Medicină să găsească un post lângă munte, „chiar şi ca portar la un spital!”. Am întâlnit-o pe „portăreasă” la banchetele de 10, 20 ,25, 30 de ani de la absolvire şi mi-a povestit prin ce munţi a umblat cu soţul („la bine şi la rău”, cum se promite în faţa altarului) şi cu copiii. Dragoste la prima vedere… Pentru unii, am văzut, rămâne dragoste reala pe viata. Pentru alţii, din varii motive, rămâne doar o amintire care sclipeşte cu putere în ceaţa amintirilor. Despre LUCIAN BLAGA nu putem afirma că a fost montaniard, dar putem spune că a fost Un Munte al spiritualităţii româneşti! Dar cu ce cuvinte frumoase ne redă impresia primului său contact cu muntele, în copilărie, revenind ca adult, cu multe cugetări memorabile despre munte. Iată una dintre ele:

„Muntele este înaltul şi adâncul şi adausul de oboseală proaspătă. Muntele e aşadar această privelişte în care intru tot mai adânc şi care la rândul ei intră şi ea în mine”.

Eşti de acord, draga prietene, ce bucurie te cuprinde, ce emoţie simţi când găseşti scrise undeva, gânduri, ca cel de mai sus, pe care şi tu le-ai avut sau le ai, le simţeai ca pe ceva plăcut, dar nu reuşeai să le torni în cuvinte? Găseşti, „culese” de mine, sute de astfel de gânduri în capitolul 2 al acestui blog! Aşa-i că şi tu, acolo sus, în munte, simţi cum intra Muntele în tine? Simţi că vrei să-l cunoşti mai bine, să înveţi cum să te comporţi cu muntele ca să nu-l superi? Să meriţi a te accepta ca prieten! Nu e greu deloc, principalele „legi” ale muntelui sunt, de fapt, legile bunului simț, pe care sunt convins că le cunoşti. Da, în oraşele noastre, nu mai prea sunt la modă, e ruşine să fii bun şi sensibil, trebuie să fii „dur”, iar dacă nu poţi, îţi pui o mască, e firesc să nu araţi celor care nu merită, ce e în sufletul tău. Dar pe munte fii tu cel adevărat şi vei găsi cea mai curată prietenie, cu cel care nu minte, cu cel care e pururi statornic. Și când te va primi cu ploaie, cu viscol, cu o săritoare deasupra capului, să ştii că nu s-a supărat pe tine, că doar iţi verifică echipamentul şi cunoştinţele şi trăinicia prieteniei tale pentru El. Uneori, ţi-o spun în cunoştinţă de cauză, vremea „rea” e un truc al Muntelui ca să scape de musafirii nepoftiţi şi apoi îi răsplăteşte regeşte pe cei rămaşi…

Acolo, în munte, mai ales pe vreme rea, nişte necunoscuţi vor deveni cei mai buni prieteni ai tăi, uneori chiar după doar câteva ore, deşi, „Doamna Munţilor” – Bucura Dumbravă – spune puţin altfel (citeşte-i „Cartea Munţilor” – ştiu că mai ai suflet de copil, aşa că sunt sigur că o să-ţi placă, deşi are „iz de mucegai”): „Nici o împrejurare nu e mai prielnică împrietenirii, ca un drum lung de munte!” Da, uneori pe munte nu-ţi faci prieteni ci îţi pierzi prieteni, de fapt pe cei pe care doar i-ai crezut prieteni, căci: „Dacă vrei să cunoşti caracterul unui om, ia-l cu tine pe munte”, spunea cineva. Eu aş spune că să-l iei de câteva ori, prima impresie te poate înşela; mai dă-i o şansă…Dragostea de munte… Ar fi multe încă de spus…

Şcoala Muntelui (I)

„Înveţi să mergi pe munte aşa cum înveţi să mergi pe mare” – Lucia Tănăsescu

Nu e destul să ne îndrăgostim de Munte. Trebuie să învăţam cum să-l cunoaştem, cum să ne apropiem de el, cum să ne comportăm cu el ca să ni-l facem prieten, nu duşman.

Eu spun ca Muntele nu trebuie asaltat ca o cetate inamica; el îşi deschide singur porţile pentru prieteni. Cei care atacă muntele ca pe un adversar vor fi primiţi cu ostilitatea meritată, cu şiruri de şicane şi capcane.

De unde, de la cine învăţam cum sa ne comportam pe munte?

1. Se poate învăţa DIN CARTȚI.

Da, ştiu ce vreţi să-mi replicaţi! Apar rar, se epuizează repede. Dar cine doreşte, le găseşte: la biblioteci, la montaniarzi mai vârstnici, la anticariate. Sunt multe cu amintiri de drumeţie, cu impresii despre munte. Dar primele care ar trebui citite de oricare începător într-ale muntelui sunt cele din care să înveţe care sunt „CAPCANELE MUNTELUI”, cum să procedeze ca să nu cadă în ele. Din acest punct de vedere aș recomanda trei cărţi despre acţiuni Salvamont.

– Nicolae Tiron: Salvamotiștii, Oameni între Oameni
– Ion Preda: Omul şi Muntele
– Ion Preda: Muntele – frumuseţe şi educaţie.

Nu sunt perfecte. Autorul a doua dintre ele, bun ziarist, dar cu lipsuri în cunoştinţele despre munte, se avânta uneori în explicaţii şi o da în bară, mai ales la cele medicale. Dar din aceste cărţi se pot învăţa multe. Și ce să faci, dar mai ales CE SĂ NU FACI PE MUNTE! E mai bine să învăţam din greşelile altora.

„Din păcate, unii trebuie să moară pentru ca alţii să înveţe” – a scris Hemingway.

Dar, cu tristeţe se constată că mulți mor dar ceilalţi nu învaţă! Putem învăţa şi din poveţe. În ultima dintre cărţile de mai sus sunt sintetizate sfaturi utile pentru începători. Am împrumutat aceste cărţi multor tineri şi au recunoscut că au învăţat foarte mult din ele. Unii chiar le-au xerocopiat. Cautaţi-le, poate deja sunt si pe net, şi scrieți-mi impresii.

Ca să închei despre cărţi, mai amintesc una, apărută prin toamna lui ’98, pe care NU V-O RECOMAND: „Pledoarie pentru munte”. Fiul meu i-a făcut analiza pe Alpinet pe 37 de pagini, comentând şi corectând toate afirmaţiile depăşite, eronate, unele hilare, dar multe periculoase chiar. Autorul FF, pe care îl stimam cândva, ne ameninţase că ne dă în judecată! Fiul meu s-ar bucura: ar dovedi în justiţie că avem dreptate. Am aflat recent ca va apărea ediţia a 2-a. Probabil mai altfel, dar am mari temeri. Noi i-am avertizat pe editori dar, probabil, prea târziu…

2. REVISTE, ZIARE.

Din puţinele despre munte sau cu pagini despre munte: „Munţii Carpaţi”, care a „sucombat” după 37 de apariţii. Neobositul Ică Giurgiu continuă însă să ne ofere o frumoasă revistă electronică „Invitaţie în Carpaţi”, iniţiată de Grig Sârbu; „România Pitorească”,(re) apărută în 1972 şi care între 1992-2005 apăruse ca ziar; „Knox Magazine” editata de George Stroie, apărută ca revistă de sporturi extreme, a fost şi ea o vreme o frumoasa revistă de munte, apoi a dispărut „din peisaj” ca şi alte câteva: Anotimpurile muntelui, Dincolo de uşă…

Şcoala Muntelui (II)

„Munţii sunt profesori tăcuţi,care fac din noi discipoli ascultători” – Goethe

„A învăţa din greşeli (proprii), e o strategie greşită. Ar trebui să se ştie dinainte cum se acţionează pe munte în diferite situaţii” (dintr-o revistă italiană).

Am văzut, ştim că se pot învăţa multe din cărţi şi reviste. Dar să ne amintim expresia: „Teoria ca teorie, dar practica te omoară”. Și ştim că mai ales pe munte, uneori practica omoară! „Munţii sunt profesori tăcuţi…”, un fel de profesori surdo-muţi! Nu le putem pune întrebări sau dacă le punem şi suntem începători, nu cunoaştem „limbajul” muntelui, nu-i înţelegem răspunsurile, sfaturile.

Sigur ca ceea ce învăţam din experiență proprie, „pe pielea noastră”, are valoare mai mare. O astfel de „lecţie” nu se uită toată viața. Mulți o pot confirma. Totul e bine când se termină cu bine. Dar, analizaţi al doilea motto! Uneori „lecţia” nu se limitează la „piele”, ci afectează la propriu si organe vitale. Cugetarea lui Henri Troyat spune:

„Uneori judecata muntelui este fără apel” a fost aleasă de părintii lui Cuxi (Alexandru Brăduţ Şerban) ca motto la cartea acestuia – „Singurătatea Verticalelor, jurnalul unei vieţi frânte” – editată post mortem. În astfel de cazuri, când ne mor pe munte prieteni sau camarazi întru pasiune necunoscuţi, ne punem întrebarea, aşa cum am spus într-o zi de februarie ’83, la catafalcul lui Cuxi: „Să urâm acum Muntele? Răspunsul e categoric NU! Muntele nu e un ucigaş! Muntele e un bunic, un uriaş blând şi bun care, din joacă nevinovată, din prea multă dragoste, îi înăbuşă uneori cu îmbrăţişările sale, pe prichindeii prea neastâmpăraţi”. Și mai adaug o cugetare a marelui alpinist şi montaniard Walter Kargel, final al unui articol al său din 1974, în care analiză cauzele care au dus la moartea a 36 de alpinişti în 50 de ani. Concluzia era clară: cu mici excepţii, cauzele au fost subiective, nu obiective, nu Muntele era vinovat. El încheie astfel: „Aceste accidente nu m-au descurajat, nu am dat vina pe Munte, n-am ajuns să urăsc muntele, alpinismul. Mă gândesc cu pietate la cei căzuţi în munţi, caut să nu fac greşeli, dar merg pe munte cu aceeaşi bucurie pe care am simţit-o prima dată. Alpinismul este bucuria supremă a vieţii mele!”.

Nu doar în alpinism trebuie să nu facem greşeli. Au murit mulţi pe poteci turistice marcate sau pe nemarcate, dar uşoare. De multe ori de vină erau cei în cauză. Dar de multe ori au murit nevinovaţi, tineri sau tinere care au avut încredere în cei care „se dădeau mari”, uneori blindaţi cu ecusoane şi insigne de „ghid”. În cărţile pe care vi le-am recomandat mai sus, găsiţi exemple triste, revoltătoare. În anii ’70-’80, grupurile BTT (Biroul de Turism pentru Tineret, zis şi „bea tinere turist”!), erau spaima cabanierilor, montaniarzilor şi salvamontiştilor. Adevăraţii ghizi, oameni de munte, renunţau de a mai fi ghizi BTT când vedeau cu ce „fauna” aveau de a face.

Montaniarzii nu se mai încadrau în astfel de grupuri, dar nu scăpau de tot de stresul produs la întâlnirea cu acele hoarde pe trasee dar mai ales la cabane care n-au dispărut nici acum. Nici refugiile nu mai erau uneori… refugii pentru oamenii de munte. Amatorii de chefuri la munte le descoperiseră şi pe acestea; acolo nu erau cabanieri care să le ceară linişte. Când veneau în grup mare, de exemplu la Șpirla sau Diana (incendiate la beţie), făceau ei „legile”.

Cine e vinovat că aceşti indivizi n-au absolvit „Şcoala Muntelui?”. Vom încerca să aflăm.

Şcoala Muntelui (III)

„Mulţi dintre ghizii care însoţesc grupuri mari pe munte, ar fi mai potrivit să se numească însoţitor, reprezentantul agenţiei, sau contabilul excursiei” – Ion Preda

Cea mai utilă şi eficientă ar fi „educarea educatorilor”. Căci, din păcate, multora nu le-a spus nimeni cum să se comporte pe munte. Nici elevii, nici profesorii n-au avut „profesori de munte”.

Cine pot fi „PROFESORI de MUNTE”? Bineînţeles, montaniarzii! Găsiţi în capitolul 15 opinia mea despre acest neologism controversat! Oameni care au absolvit nu doar alte școli sau universităţi, ci şi Şcoala Muntelui. Vârsta lor? Profesia lor? Nu prea contează! Am întâlnit pe munte elevi conduşi de profesori incompetenţi sau doar neglijenţi: de Geografie, de Biologie sau de Educaţie fizică.

Din partea de sus a pârtiei de schi de la Băișoara, un prof de geografie le arata copiilor aduşi cu autocarul, că acea creasta muntoasă din zare este a Făgărașilor. Erau de fapt… era a Rodnei. Le-a vorbit apoi elevilor de farmecul şi tehnica „datului pe fund cu punga”, obiect cu care erau dotaţi toţi la indicaţiile sale „competente”. Și au fost cazuri de accidente grave, chiar mortale, ca urmare a acestui „sport”! În plus, va daţi seama că acele pungi, după utilizare, le strâng primăvara iubitorii de munte, nu elevii d-lui „profesor”!…

La ieşirea din Cheile Turzii, rezervaţie nominalizată în patrimoniul UNESCO, o profesoara de Biologie avea cel mai mare buchet de flori… Pe terasa din jurul Crucii de pe Caraiman, o profesoara ne-a dovedit ca are cunoştinţe de ecologie, căci, spunea tare, poate ca să auzim şi noi, copiilor din grupul condus de ea, copii care tocmai terminaseră de mâncat: „Nu lăsaţi nimic! Strângeţi toate resturile şi aruncaţi-le în prăpastie!” Ştiţi desigur că „prăpastia” este superba, mult dorita, mult urcata, Valea Seacă a Caraimanului…

Prin anii ’74-’76 am asistat şi am intervenit vehement la scene, când copiii erau înjuraţi şi loviţi la Plaiul Foii de profesori toată ziua beţi, pentru că au ieşit din ţarcul în care, toată ziua băteau săracii, mingea.

Am întâlnit o trupă, numai de fetiţe de 11-14 ani, plângând de greutatea rucsacilor care arătau ca nişte pomi de Crăciun!, de rănile de la picioare, copii cărora „tovarăşa” le răspundea satisfăcută: „munte aţi vrut, munte aveţi!” Le-am arătat cum trebuie reglate curelele rucsacilor, cum trebuie aranjate lucrurile în rucsac şi pe rucsac şi au constatat cu uimire că acum păreau mult mai uşori. Le-am pansat rănile, le-am învăţat cum să le prevină. „Tovarăşa” s-a scuzat că nu se pricepe, că a fost obligată să accepte, că „i-a venit ei rândul”, că nu vrea să-şi piardă postul și să se întoarcă la navetă… A început să plângă şi ea…

Nu de mult, la Sfinxul Bucegilor, o profesoară îşi dirija elevii să se aranjeze sus, pe Sfinx, în așa fel încât să fie toţi vizibili în fotografia cu care probabil dorea să arate directorului şi părinţilor că a făcut o lecţie practică despre „Monumentele Naturii”. Aşteptau şi alţi turişti la coadă, să se pozeze pe Sfinx şi Babe. Doar ştiţi că nu numai litoralul are „pozari”; şi aici există, şi chiar îi ajută pe turiştii mai fricoşi să urce. Aţi întâlnit şi unii dintre voi astfel de situaţii.

Astfel de „educatori” erau cei care primeau „sarcina” asta de la director sau Inspectoratul şcolar, care aveau plan de dus copii pe munte. De dedus ca acei copii, poate cu mici excepţii, nu mai călcau pe munte… „Iepoca de Aur” s-a dus, mentalităţile, lipsa de educaţie şi de bun simț au rămas. Excursii cu elevii se fac şi acum. Stilul, cu mici excepţii, e acelaşi…

DAR! Am avut bucuria să văd pe munte şi reversul medaliei. Un exemplu doar, tot de la Plaiul Foii. În altă serie, copiii erau echipaţi de munte. Erau învăţaţi cum e adevărata viata de tabără, li se vorbea despre Munte, erau chemaţi salvamontişti să le vorbească. În fiecare zi, cu rucsaci, pelerine, etc. (se controla conţinutul rucsăceilor!) porneau spre munte. Nu pe Lanţuri, dar până La Zaplaz, până la Ceardacul Stanciului… Îmi făceam seara de lucru pe lângă ei, să-i aud ce vorbesc! Îmi venea să mă duc să le strâng mâna acelor profesori! Am mai întâlnit pe potecile Carpaţilor multe grupuri conduse cu dragoste, cu competenţă. Cu dragoste de copii, cu dragoste de Munte. Cu acea imensă bucurie pe care o ai (iertaţi-mă dacă mă repet!) atunci când vezi Muntele oglindit în ochii lor. Unii dintre ei erau profesori, dar unii dintre aceşti profesori adevăraţi erau doar laboranţi, strungari-profesori de Practică. Poate mulţi dintre voi aţi îndrăgit muntele pentru că „vi l-au predat” astfel de oameni.

La lecţiile teoretice şi practice de iniţiere în Alpinism ale Clubului Sportiv „U” Cluj, în anii ’72-’85 am avut multi tineri care absolviseră „Şcoala Muntelui” a prof Horwath Attila, profesor la o şcoală generală de cartier. Noi doar îi ajutam să urce o treaptă mai sus, să devină şi alpinişti. Veneau la uşa alpinismului, așa este firesc, de pe munte, nu de pe stradă. Cu unul din aceştia, Engi Lajos, m-am legat în coardă când am urcat a doua oară Traseul Speranţei. El echipează, sponsorizează acum, ca patron al firmei ATTA, concursuri de schi, alpiniade, expediţii alpine peste hotare…

Vârsta profesorului de munte? Poate avea 50 de ani şi să n-aibă habar de munte. Poate avea 25, dar să fie adevărat montaniard şi psiho-pedagog… Ceea ce am scris mai sus e, în general, valabil şi pentru excursiile montane în familie. Ce ştiu despre munte acei părinti, cum se comportă ei acolo. Am asistat la scene „la iarbă verde”, în care tatăl îşi înjura fiul pentru că acesta i-a atras atenţia să nu arunce/ să nu lase resturile în poiana respectivă…

Aşadar, vina pentru „corigenţii la Şcoala Muntelui” este a şcolii şi a familiei… Nu avem timp să vedem acum cum se procedează în alte tari.

O altă soluţie, cea mai adecvata românilor ar fi… AMENZILE! Amenzi usturătoare pentru orice abatere pe munte: poluare de orice natura, distrugeri etc. Mi-au spus cei din Horska Slujba (Salvamontul slovac) ca ei numai aşa au reuşit. Și acum… acţionează eficient, prompt şi opinia publică. Am văzut asta cu ochii mei! Împotriva eventualilor „pantofari pe dinauntru”, (vezi articolul „Pantofarii” din capitolul 15) acţionează prompt acei oameni care, amendaţi cândva, acum îşi dau seama că e mult mai plăcut să umbli printr-un munte curat, nu printre gunoaie. Că aici e mai plăcut, mai asortat, cum sună vântul printre cetini, nu cum sună caseta preferată acasă. Însă, Muntele se învaţă, de obicei, de la montaniarzii din grupul cu care mergi pe munte. În fiecare grup, chiar de doar 3-5 persoane, ar trebui să existe un astfel de om. Muntele se învaţă şi de la oameni de munte întâlniţi, cunoscuţi, acolo, pe munte.

Şcoala Muntelui (IV)

„Salvamontiştii şi alpiniştii îl ascultau pe veteranul montaniard braşovean Karl Lehmann, ca nişte învăţăcei, deşi ei înşişi puteau fi, în materie de munte, profesori pentru alţii” – Ion Preda

„Muntele se poate învăţa ca muzica sau pictura; depinde şi de competenţa, talentul didactic, tactul, răbdarea profesorului, dar şi de receptivitatea elevului”, îmi place să spun şi să cred.

Ma contrazic? Am scris în episodul al doilea, ca muntele e un profesor; acum scriu că e obiect de studiu. Nu, nu ma contrazic! Muntele e şi una şi alta şi mult mai multe: e şi un Prieten, e Frate mai mare sau Bunic. Un Sanatoriu. Munţii sunt Catedrale ale Pământului, sunt Opere de arta şi multe altele.

Muntele se învaţă cel mai uşor şi mai temeinic, de la MONTANIARZI. Se transmite, ca o ştiinţă sacră de la o generaţie la alta, prin viu grai, prin puterea exemplului personal. În orice grup, care urcă pe munte, e de dorit să fie un montaniard, un om care a absolvit „Şcoala Muntelui, „care cunoaşte pericolele şi capcanele de pe munte, care ştie să le evite. Un om care ştie să se comporte corect pe munte, să-i respecte curăţenia, frumuseţea, liniştea. Un om care considera cabana un loc de întâlnire cu alţi montaniarzi, de schimb de informaţii și cunoştinţe despre munte; un loc de odihnă, nu un loc de chefuri. Un om care iţi spune nu fii neglijent, să nu atârni haine de şolduri şi tot felul de obiecte de rucsac, să le bagi în rucsac! Să nu strici estetica muntelui.

Un om din grup, care ţie, începător în mersul pe munte, îţi spune numele florilor care-ţi încântă ochii. Un om care să te înveţe cum să calci fără a rostogoli pietre, cum să abordezi o săritoare, cum să asiguri un coechipier. Un om care să-ţi arate cum să-ţi aşezi ergonomic lucrurile în rucsac. Un om care te învaţă cum să „citeşti” o harta. Un om care, deşi asta nu-ţi place, te lămureşte că e mai avantajos să te scoli devreme. Un om care vei vedea că ştie să prevadă vremea, să aleagă cel mai potrivit traseu pentru grupul din care faci parte. Te învaţă cum să pozezi Muntele. Un om care îţi arata pe harta locurile pe care le vei vedea, iţi spune denumiri, legende, întâmplări. Îţi vorbeşte despre Montaniarzii al căror ucenic a fost el…

Da, se poate spune şi că vorbeşte prea mult! Dar dacă ar vorbi mai puţin, tu ai învăţa mai puţine. Dar, vei învăţa multe de la el şi din gesturi. Un om pe care-l vezi cum nu arunca nici măcar o hârtiuţă, dimpotrivă, aduna şi ce au aruncat cei prost-crescuţi. Îl vei vedea, la sfârşitul turei, cum la containerul din gară sau alt loc, depune punga cu deşeuri de care uneori uita şi o duce până acasă!

Un montaniard te învaţă să „vezi” muntele, să-l înţelegi, să-l îndrăgeşti. E un fel de peţitor care iţi arată calităţile pe care tu nu le-ai observat încă la fiinţa respectivă. E ca un Pictor care te conduce într-un muzeu de arta…

Aceşti Oameni îşi dau seama repede ce fel de om eşti; dacă meriţi să te accepte ca „elev”. În Piatra Craiului, mai ales, am beneficiat şi eu, în urmă cu 40 de ani, de amabilitatea şi de cunoştinţele despre Munte şi despre Piatra ale unor mari montaniarzi: Alexandru Breahnă, Emilian Cristea, Traian Flucuș, Ionel Coman, Toma Boerescu, Ovidiu Lupaşcu, dr. Tarpa, Gh. Pânzaru şi alţii.

De obicei, sunt oameni mai în vârstă, mai ales când e vorba de alpinism. Celor încă tineri şi în plină forţă şi formă, nu le putem cere să se ocupe de începători, să-i ducă în trasee de gradul 1-3. Ei îşi aleg 2-3 coechipieri de valoare egală şi se pregătesc intens să parcurgă şi parcurg marile trasee ale pereţilor carpatini şi nu numai. Alpinişti ca Mihai Cioroianu, Ionel Ene, Marius Gane, Cornel Sain, Andrei Beleaua, Dan Borcea, Ghiţă Pop, Horia Colibăşanu şi mulţi alţii, n-ar fi putut realiza performantele cunoscute, dacă s-ar fi ocupat de începători. Poate s-au şi ocupat! Dar unii de dragul muntelui au renunţat la job-ul ce-l aveau şi sunt acum competenţi, îndrăgiţi, căutaţi GHIZI DE MUNTE. Dar cei ca mine, care nu au putut ajunge la performante, sunt datori să se ocupe de cei tineri. Am avut de ales între a mă căţăra ani în șir doar cu 2-3 prieteni şi între a ma căţăra mereu cu începători. Eram club studenţesc, m-am căţărat cu zeci de tineri, poate peste 100! Unii au abandonat de tot căţărarea şi alpinismul după câţiva ani, unii au ajuns în Pamir, Tian San, Alaska, Anzi, Himalaya! Unii îl practică şi după decenii. Dar toţi au învăţat ce e Muntele, toţi au rămas cu amintiri frumoase. Unora le-a schimbat viata, profesia, trăiesc acum din Alpinism Utilitar sau firme de materiale de munte.

În cadrul Alpinet sunt profesori şi elevi. S-a propus un „Alpinet-junior”, dar n-ar fi fost bine. Nimeni nu s-a născut a-toate-ştiutor. Nu vă sfiiţi să puneţi întrebări. Mi-a plăcut când cineva a întrebat „ce e aia o săritoare?” Mi-a plăcut la fel de mult că i s-a răspuns. Poate aştepta speriat un răspuns de genul „dacă nici atâta nu ştii, atunci ce cauţi între noi?” Eu spun ca TOCMAI ASTA CĂUTA: să înveţe de la cei ce ştiu, să aibă cui pune întrebări, chiar şi stupide!

Îmi amintesc de vremea când, în ghidul „Bucegii” al lui Cristea, am citit din curiozitate de îndrăgostit de Munte şi capitolul „Alpinism”. Nu înţelegeam cum arată o scăriţă, cum arată un horn, cum se face un rapel, un ramonaj şi multe, multe altele. Mai rău era că n-aveam pe cine să întreb! Nimeni dintre cei care ştiu multe, n-ar trebui să fie arogant, ironic. Ar trebui să răspundă la întrebări, ca unor fraţi mai mici, ca propriilor copii sau nepoţi.

S-aveți parte de Profesori de Munte adevăraţi, să nu credeţi că ştiţi totul! Și mai apoi să deveniţi, să acceptaţi de bună voie să fiţi profesori la Şcoala Muntelui…