Albota şi Arpăşelul

O relatare a unei ture efectuată într-o lungă zi de vară

Motto: „Escalada unei creste este cel mai nobil traseu de alpinism; în comparaţie cu un horn sau chiar cu un perete, îţi dă impresia că pluteşti în văzduh, că eşti o pasăre şi încerci din plin fericirea de a trai”.

Ionel Coman

Aceeaşi impresie de „plutire în văzduh” o avem şi pe creste cvasi-orizontale dar înguste, care trebuie parcurse printr-o lungă succesiune de sus-jos-uri. Mii de oameni au admirat şi vor admira de pe vârful lui Buteanu aceste perle făgărăşene: Muchia Albotei şi Creasta Arpășelului. Căci, Transfăgărășanul şi telecabina au făcut ca Buteanu (Vânătoarea) să fie un vârf mult mai accesibil decât înainte de 1976. Desigur că atunci când am ajuns şi eu prima dată pe el, privind fascinat la peisajul ce-l oferă, nu visam să parcurg cândva acele „custuri”. Căci sunt „custuri”, deşi în cărţi şi reviste Albota e muchie, Arpășelul e creastă! Alte muchii sau creste înguste au în cărţi numele „custură”: Custura Săraţii, Custura Ciobanului… E adevărat că porţiunii superioare a Muchiei Albota, dintre Vf. lui Toader şi Preluca se Sus, în cartea sa „Pe custuri făgărăşene”, Andrei Beleaua îi spune „Custura Prelucii”. Și vom vedea că e custura!

De fapt, nu e important numele, ci faptul că parcurgerea acelor spinări montane foarte înguste ne oferă mari satisfacţii. Nu „atletice”, ci estetice; ne oferă ocazia de „a ne îmbăta” cu frumuseţile din jur, de a ne bucura de linişte sau de muzica muntelui, nu riscam întâlniri nedorite cu turişti motorizaţi cum se mai întâmplă pe creste montane mai blânde.

Viata ne oferă şi surprize plăcute! O astfel de surpriză a fost faptul că după un deceniu de la prima mea urcare ca simplu drumeţ pe Vânătoarea, să ajung din nou acolo având şi o coardă în rucsac, dar şi bucuria în suflet că am parcurs creasta Vârtopel-Arpășel. Eram coechipierul lui Mişi Szalma şi priveam totul „cu ochi de iarna”. Mişi dorea ca în acea iarnă să repetăm ascensiunea. Și nu era omul care să nu-şi ducă planurile până la capăt! Apoi, am parcurs Arpășelul de mai multe ori, şi vara, şi iarna, mai ales dinspre est, din Portiţa Arpașului, dar şi (doar o singură dată) dinspre vest, din Portiţa Arpășelului, numită şi Marele „V”… Aceea e una dintre cele mai de neuitat ture, căci era la începutul verii. Cinci prieteni, legaţi în două corzi, am făcut un dus până pe Vf. Fântâna şi retur în Şaua Văiugii, am schimbat ghetele de căţărare cu bocancii de schi (încă visam la clăpari!), am urcat pe schiuri şi am „croşetat” urme pe zăpadă care mai dăinuia în căldarea Văiugii… O, tempora!

Muchia Albotei am parcurs-o mult mai târziu, în cadrul unui plan cu care Marlene a fost de acord: să luam pe rând toate muchiile şi culmile nordice şi sudice ale acestui „balaur” cu mai multe capete spre Valea Oltului, cu coada spre Piatra Craiului şi cu picioare miriapodice asimetrice: mai scurte spre Ţara Făgăraşului si mai lungi spre „Regat”. Atunci am plecat cu bagaje mari. Lăsasem maşina în Valea Albotei, am trecut pe la Casa de Vânătoare Albota care era cam părăginita, am parcurs Albota Domoală şi Albota Sălbatică până în Portiţa din Muchie, între Vf. lui Toader şi Vârful de Jos al Prelucii). Ştiam că cele trei vârfuri ale Prelucii sunt cele mai dificile, noi eram cu rucsaci grei, venea seara, așa că am coborât spre dreapta în Căldăruşa Preluca, am găsit un fain tăpşan pentru cort şi apa nu departe, iar a doua zi am „fentat” Colţii Prelucii. Iar din Șaua Fântâna, am „fentat” şi Arpăşelul, cotind la stânga, spre Portiţa Arpașului. N-a fost deloc uşoară coborârea de pe Vârtopel cu rucsacii aceia.

Eu am mai parcurs încă o data Albota Sălbatică în sens invers, prin ceaţă deasă, într-o acţiune de salvare descrisa la: http://www.dinumititeanu.ro/Accident-pe-Muchia-Albotei

Ne-am hotărât apoi ca într-o zi lungă de vară să parcurgem şi Albota şi Arpășelul, dar cu Bâlea ca punct de plecare şi întoarcere. Însemnă „să pierdem” doar o parte din Albota Domoală, pe care de fapt o parcursesem. Am sugerat acest plan şi unor prieteni timişoreni, dar au avut ghinion: „după lupte grele” prin vegetaţie , ajunşi în muchie, descărcările electrice i-au gonit spre Valea Arpașului.

Vineri, 29 iunie, 15 colegi de club suntem cu corturile la Bâlea. Pentru ziua următoare, şase aveam în plan Albota plus Arpășel, şapte Vârtopel plus Pasarelă, alţi doi, Vf. Negoiu.

ALBOTA :Sâmbăta, 30 iunie, la ora 4 dimineaţa, târgu-mureşenii Adi Boer, Silvia Cârstoiu, Serghei şi clujenii Cristi Chira, Marlene şi Dinu, plecăm „la frontale”, deşi cerul e înstelat, iar noaptea e gri, nu neagră! Zorii ne prind în Căldăruşa Coruga, coborând din Şaua Netedu spre Valea Arpășelului, coborâre pe care eu o făcusem de mai multe ori şi ştiam că pe la mijlocul pantei se traversează spre dreapta. La ora 6.30, suntem la refugiul de vânătoare. Ziua îşi intrase în drepturi, dar nu reuşim să vedem poteca „Vârteje” care altădată era foarte evidentă din oricare direcţie ai fi căutat-o cu privirea. Coborâm încă vreo 20 de minute, ne luăm câte 2-2,5 litri de apa, fiecare. Noi doi o transformăm în limonadă, mai plăcută decât apa după ce se încălzeşte. Traversăm pârâul şi, pe la limita pădurii din stânga, cautăm poteca. Găsim una cam anemică ce urcă oblic şi continuu către stânga, nu face „vârteje”. Ajunşi într-o muchie, o părăsim şi urcăm direct în sus, căci vegetaţia e acum pitică. Marlene se încăpăţânează să caute vârtejele spre dreapta, unde ştie că ar trebui să fie şi le găseşte. Dar, poteca e invadată de vegetaţie. Semn bun, pe aici nu se mai vânează „în draci” ca în alte zone mai accesibile.

La ora 8 suntem în vechea potecă ce străbate oceanul de jnepeni şi ienuperi, urcând de la refugiul de pe cornul estic al Furcii Albotei spre Curmătura Albotei, unde se termină. Facem o pauză la soare. Apoi urmăm o vreme poteca, deoarece a urca până în muchie nu are rost din cauza „pădurii”! Rămân în stânga vârfurile La Vârteje şi Piscul Holdei. Dar când vedem că panta e mai accesibilă, cotim spre muchie şi ajungem în ea cu ceva mai la nord de Șaua „1985 m” aflată între Piscul Holdei (nord) și Sgaucul de Jos (sud). Ne simţim ca pe un vârf atins prin ascensiune „în coardă”. Peisajul e fantastic: spre est se suprapun mai multe muchii nordice, spre vest Muchia Buteanu le acoperă pe celelalte, spre nord e spinarea verde a Albotei Domoale şi în zare satele făgărăşene, spre sud e ceea ce ne aşteaptă: dincolo de următoarea sa Curmătura Albotei (2.030 m) începe Albota Sălbatică şi undeva, departe, Măreaţa Creastă Făgărăşeană! Sufletele noastre roagă precum Poetul „Opreşte Doamne clipa cu care măsori nemărginirea!” Am tot sta! Vedem capre, mai sus vom vedea şi un ursac. Vedem Arpăşelul care ne cheamă, aşa că… pornim. Albota Sălbatică ne pare mai primitoare ca cea „Domoală”. E mai uşor de înaintat pe stâncă şi pe iarbă, decât prin „jungla domoală” ce ne aminteşte unora de Răutăţile Gârdomanului! Silvia, pe care eu n-o ştiam şi de pe munte, a mers şi merge excelent, așa cum garantaseră Adi şi Sergjhei. Nu mai am emoţii pentru ea. Grupul e omogen.

Mereu pauze: pe Sgaucu de Sus (2.150 m), unele amintiri şi sălbăticia vârfului ce pare o cetate, ne îndeamnă să ne punem căştile pe capete. Curmătura Afundă (2.115 m), numită şi Şaua lui Gavrilă, e chiar adâncă. Apoi, avem ce urca până pe Vârful lui Gavrilă (2.238 m), care are două ţancuri. De pe el, Vf. Podragu, Arpaşu Mare şi căldările Podrăgelului şi Arpașului, par mai aproape. S-a apropiat de noi şi Creasta Arpășelului cu ale sale inconfundabile Urechi de Iepure şi Marele „V”. Coborâm în Şaua lui Toader şi urcăm pe Vârful lui Toader (2.262 m), care are şi el doua ţancuri despărţite printr-o spintecătură. Acum vedem oameni pe Arpășel. Or fi ai noştri sau alţii? Pe aici am mai fost. Nu e greu, dar orice pas necesită atenţie. Și la urcări, dar mai ales la coborâri, care uneori se fac prin descățărare. Eu şi Marlene ne întrebăm: „Oare am fost noi pe aici cu rucsaci mari şi grei?”. Atunci, din Portiţa din Muchie, am „fentat” vârfurile Prelucii. Acum vrem să urcăm şi să coborâm cele trei turnuri ale ei. La nevoie, vom scoate echipamentul de alpinism din rucsaci. Dar n-o vom face. Primele două turnuri – Vârful Portiţei (2.242 m) şi Vârful din Mijloc (2.270 m) – se pot urca. Însă la coborârea în şaua următoare ar trebui câte un mic rapel, cam 8 m de pe primul turn, circa 4 m de pe al doilea. Nu sunt pitoane şi nici colţi de stâncă adecvaţi. Pentru economie de timp, ne întoarcem puţin şi apoi căutam şi găsim posibilităţi de descățărare pe versantul dinspre Valea Arpășelului.

Vedem apoi patru oameni care fac rapel de pe Turnul de Sus al Vf. Preluca, cel care privit din direcţia asta îşi merită numele de Acul Prelucii, fiind şi cel mai înalt dintre cele trei: 2.380 m. Oare, noi cum îl vom urca? Ne salutăm. Doi sunt sibieni, doi turdeni: Nicolae Giurgiu „Nixon” şi Ovidiu Cățănaș. Vor să mai urmeze o vreme creasta, apoi să coboare spre dreapta şi să urce spre Portiţa Arpașului. Au ”base camp” la refugiul de sub Fereastra Zmeilor.

Cineva propune să ocolim Acul Prelucii. Marlene se opune! Cu atenţie, urcăm „la liber”. Sus, pe vârf, constatăm ca am terminat traseul: coborârea de pe „ac” e banală, de aici nu mai pare „ac”, până lângă Vf. Fântâna e „bulevard”! Vedem alţi oameni care merg spre Urechile de Iepure ale Crestei Arpășelului. Pe aici făceau bivuac confraţii întru pasiune care, în urmă cu trei decenii, parcurgeau iarna Muchia Albotei, plecând de la fosta cabană Arpaș si care continuau în ziua următoare pe Creasta Arpășelului. Din motive independente de voinţa mea, am ratat această tură hivernala… Dar îmi amintesc de faptul că un bun prieten a făcut iarna aici bivuac bazat mai mult pe tinereţea sa şi mai puţin pe echipament. A cam umblat mai apoi prin spitale cu complicaţii pulmonare: pleurita, pleurezie…

E ora 14. Facem o pauză mai lungă pentru relaxare, admirat şi fotografiat peisajul şi pentru masă. Ne echipăm aici cu hamurile și cu celelalte materiale de căţărare.

ARPĂȘELUL. Pornim apoi pe culmea înierbată a Vârfului lui Adam, marcat cu acele „mustăţi” de metal, o borna neterminată de la „graniţa pusa de dracu’ în mijlocul tării” – Badea Cârțan dixit! Continuam pe versantul sudic, pe lângă Santinela Arpăşelului, un fotogenic ac de piatra ce se poate depăşi pe oricare parte şi ajungem curând la baza Urechii Estice unde ne legăm în coardă, doua echipe de trei. Plec primul; placa de stâncă uscată dintre primul şi al doilea piton oferă acum o excelentă aderenţă. Când e udă, sau mai ales cu polei sau zăpadă, e puţin altfel. Ancorele cu lanţ de la rapeluri nu mai dau emoţii!

Din Spintecătura Iepurelui, urcarea pe Urechea Vestică n-a avut şi nu are pitoane. Se urcă pe plăci ca ţiglele de pe un acoperiş, cu atenţie la aderenţă şi mai ales la bolovanii instabili. Unii folosesc acel inestetic cablu aflat mai spre dreapta, montat acolo după ce ieşise un piton de rapel cu un neamţ care, din fericire, a scapăt cu viaţă. O echipă vine din sens invers. Unul e Țuri Boncea din Tulcea, care se antrenează pentru… Vf. Kazbek. Baftă de vreme bună! Urmează doua mici rapeluri de pe Urechea Vestică, apoi strângem corzile, căci ce urmează ştim că e mult mai uşor şi mai sigur decât ce făcusem pe Albota. Din Fereastra Mică a Arpășelului până la Vârful Portiţei urmăm creasta îngustă, ale cărei „ace” le folosim ca prize sau le mai ocolim uneori pe potecuţa înierbată de pe versantul sudic. În dreapta se afla Găvanu, căldăruşa sălbatică şi pietroasă din partea superioară a văii glaciare a Arpășelului. Punctul cel mai „adânc” al crestei este în Şaua din Mijloc (2.330 m).

Pe Vf. Portiţei, îi găsim pe patru dintre cei şapte colegi, stând „la coada” la marele rapel spre Fereastra Mare a Arpășelului. Le relatez situaţii ştiute de mine în care alpiniştii au aruncat corzile în direcţie greşită sau le-a dus vântul şi capetele nu ajunseseră jos, în îngusta fereastră, ci atârnau pe perete. Iarna, unii au sărit în zăpadă şi au rămas corzile acolo să le recuperez cineva în ziua următoare. Alţii au urcat înapoi cu prusice… Ştiu situaţii când aruncaseră bine corzile, dar cel care a coborât ultimul nu a mutat nodurile peste „buza” de stâncă sau n-a fost atent să nu intre corzile în vreo fisură în care să se înţepenească şi să nu le poată recupera din cauza asta. Reveniţi după o săptămână, nu le-au mai găsit! Probabil că actuala lungime a corzilor de 50 sau 60 m, mai reduce numărul unor astfel de incidente.

Tibi ne oferă cu amabilitate să coborâm şi noi pe corzile lor şi, desigur, nu refuzăm. Ca un adevărat „căpitan de vas” el părăseşte ultimul „corabia”. Pentru a uşura recuperarea corzilor, va desface nodul şi apoi va coborî doar cu o coardă, cu doua rapeluri mai scurte. Există ancore cu lanţ şi la jumătatea peretelui.

Urcăm agale spre Vf. Capra, unde ajungem la ora 18. Altă lungă pauză în acest punct în care, ca și în altele similare din Carpaţi, în unele momente ale vieţii dintre betoane, ne „teleportăm” pe aripi de gand. Apoi, unii se duc şi pe Vânătoarea, de unde, spre a ajunge în Şaua Netedu, vor continua în coborâre pe Muchia Buteanului, care de fapt e o faina custură ce oferă posibilitatea de a admira de aproape fotogenicul Turn Plecat. Da, aşa e botezat, nu „Aplecat ” sau „Înclinat”, nu e Turnul din Pisa! Alţii coborâm prin Căldarea Văiuga spre viermuiala de la Bâlea. Toţi obosiţi, dar toţi fericiţi…A fost o zi lunga, dar superba pentru toţi.

Epilog: Duminică, 1 iulie. Anunţasem aseară „program de voie”. Au plecat mai toţi între 7.30 şi 8 spre vest: unii au ajuns pe Negoiu, alţii pe Lespezi. Doar Oti, care sâmbăta fusese cu Graţiela pe Negoiu, va urca singur până pe Capra şi Buteanu. Spre mirarea tuturor, exprimată cu voce tare de Andrei, eu şi Marlene am mai rămas în cort o vreme. Am plecat şi noi pe la ora 9, spre Curmătura Bâlii, căreia cei mai mulţi îi spun Șaua Doamnei. Prin Căldarea Doamnei ne-au ajuns din urmă Sașa Halibei din Piteşti, care împreună cu un băiat şi o fată aveau în plan să urce pe faţa cea mai înaltă a Turnului Paltinului, unde i-am şi urmărit o vreme. Noi nu aveam ca ţintă un vârf „mare” ci doream doar să revedem, acum vara, dar „cu ochi de iarna” nişte locuri prin care am lăsat cândva demult, urme în zăpadă. Ne-am reîntors de sub Lăiţel. Din Poiana Soarelui i-am văzut pe amicii din Piteşti în ultimele lungimi de coardă. Urcaseră cu mobile, dar am auzit şi ciocanul în acţiune. „Cântecul” pitonului care intra tot mai adânc în fisură mi-a trezit dragi amintiri din urma cu decenii. Urcăm până pe cupola Paltinu şi coborâm pe traseul de iarnă, care îmi trezeşte alte amintiri din numeroase plimbări hivernale: Bâlea – Şaua Capra – Vânătoarea cu întoarcere pe „lungitură” – peste Vf. Iezerul Caprei – prin Fereastra Bâlii – Vf. Paltinu – traseul de iarna spre Curmătura Doamnei – Bâlea.

Gândurile ne ajută să retrăim sentimente din traseul nostru din ultima sâmbăta a lunii iunie 2012. Traseu despre care prietenul Andrei Beleaua scrie: „Parcurgerea consecutiva a Muchiei Albota şi a Crestei Arpășelului reprezintă una dintre cele mai spectaculoase şi mai dificile ture de creastă din întregul masiv Făgărăşan”. Tură spectaculoasă da, dificilă spun că nu, din moment ce tot el dă gradele 1B (Albota) şi 3A (Arpășelul). Aş putea spune „periculoasă”, căci şi dacă s-ar parcurge în întregime „în coardă”, posibilităţile de asigurare sunt reduse, iar riscurile de accidentare în caz de alunecare/ cădere de pe îngusta creasta sunt destul e mari.

Și pentru „a închide cercul” , revin la motto-ul relatării: timp de o lungă „zi de vară până-n seară” ne-am simţit „plutind în văzduh”, am savurat din plin „bucuria de a trăi”.