Despre cartea ”Cuceritorii inutilului” a lui Lionel Terray

Câteva gânduri scrise cu ani în urmă, găsite recent prin ”arhivele mele”, căci  în 19 sept. mi-am amintit de Lionel Terray:  25 iulie 1921-19 septembrie 1965

Dacă iubim Muntele, citim cu plăcere cărți  scrise de alpiniști și montaniarzi, mai ales cele despre care am aflat că  sunt foarte  apreciate și îndrăgite. Una dintre acestea este  ”Cuceritorii inutilului” a lui Lionel Terray – care împreună cu Louis Lachenal și Gaston Rebuffat au fost  tripleta de aur a alpinismului francez și european  din anil 50-60. Am avut marea bucurie s-o citesc mai intâi prin 1970, în franceză (prima ediție: „Les conquerants de l’inutile”, Ed. Gallimard, 1961)- cadou de la bunul meu prieten Ghiţă Racoviţă, speolog clujean, nepotul marelui Emil Racoviţă. Un alt speolog clujean, Corneliu Pleşa, coleg cu Ghiţă, a avut apoi initiativa de a face demersurile necesare pentru a o putea traduce pentru Ed. Științifică București, obtinând amabilul acord al doamnei Marianne Terray și al editurii Gallimard.

În 1972, în luna februarie, la câteva săptămâni de la aparitia cărții în librăriile noastre,  la cabana Plaiul Foii  eram toți alpiniștii seniori care participam la „Campionatul Național”. Dan Vasilescu, Cezar Manea, „Pif” si alți veterani își amintesc desigur. Ninsese masiv, asa că dupa ce în prima zi, organizatorii au decis  ”program de voie” Unii dintre noi (cine a dorit) am dat tone de zăpadă in capul secunzilor noștri, făcând câte o „tranșee la verticală” prin Peretele Padinei Popii, apoi -noi clujenii- am plecat acasă.  S-a redus concursul la o manșă în peretele de deasupra izvorului  Orlovschi. Seara, la Plaiul Foii  printre altele se vorbea despre cartea „Cuceritorii…” , atunci ”caldă”..” Nu mai știu cine a avut ideea, (cred ca „Nea Milică”, el avea legături mai vechi de colaborare si prietenie cu speologii clujeni) de a se  scrie d-lui Pleșa- traducătorul- o scrisoare, semnată de toți, scrisoare de mulțumire pentru acest superb cadou oferit alpiniștilor și celorlalti iubitori de munte din România. Dl. Pleşa mi-a mărturisit apoi cat de mult l-a bucurat acel gest… Și cât de dezamăgit a fost de refuzul fostului alpinist, acum doar om politic -senatorul Maurice Herzog- de a-i scrie o scurtă prefață la cartea lui Lionel Terray (gelozie?)  ce urma să apară și în limba română. (refuz scris de un secretar al acestuia, dar pe o coală cu antetul ”omului super-ocupat cu probleme de stat”, dar care era foarte mândru de imensul succes al cărții sale și avea un raft cu câte un exemplar din toate edițiile și limbile în care apăruse ! ).

    Cartea se găsește acum cu greu, dar căutați-o, citiți-o și vă asigur că nu veți regreta. Cine o dorește cu adevărat, o va găsi, așa cum și eu am găsit multe Cărti Mult Dorite. Le-am citit de la prieteni sau în bibliotecă, deoarece unele nu se împrumutau acasă. Iar anii trec si unii alpiniști urca definitiv spre albastrul cerului, undeva și mai sus de o  Fisură Albastră, iar urmașii le pun cărțile în anticariate.  Unde -în tinerețe- eu lăsam o carte de vizită și ”o atenție”  și eram sunat când mai primeau ”o comoară”. Mă și bucuram , dar mă și întristam când cumpăram cărți în acest fel… 

    Cartea lui Lionel este un CV montan  captivant, deși nu-mi dau seama dacă e talent sau doar o exteriorizare fericită a pasiunii pentru munte. Poate ca ambele, căci cartea o citești „pe nerăsuflate”, chiar dacă nu ai fi/nu ești alpinist. Lansaseră unii cârcotași ipoteza că  probabil cineva i-a stilizat manuscrisul, căci el nu era omul literelor ! Însă  în  cartea americanului David Roberts: ”Annapurna – un affaire de cordee”, Ed.Guerin 2012, aflăm ce uimiți au fost cei doi (el și Michel Guerin) când, cu aprobarea doamnei Marianne Terray au răscolit  prin  casa părăsită în care copilărise  Lionel la Grenoble și –  printre alte multe obiecte prăfuite-  i-au descoperit manuscrisul (pe coperta acelui caiet scria altceva !) și apoi au constatat că el corespunde aproape cuvânt cu cuvânt cu ce s-a tipărit ! Citind cartea, te simți undeva la o cabană din munte,  ascultând „povești adevărate” ale unui camarad întru pasiune, un camarad care are ce povesti, iar tu (și ceilalti) îl asculți în tăcere, parcă temător sa nu rupi vraja.

Incepe cu „Chemarea Muntelui”, în care îți regăsești temerile,  emoțiile, primele bucurii, convingerea ca „asta căutam”, cum a scris mai târziu Jerzy Kukuczka.  Continuă  cu „Primele victorii”, apoi cu „Bătălia Alpilor” – perioada războiului.

Apropo de ”victorii” și de ”cuceriri”.  Din termenii folosiți în cartea sa, ar reieși  că el, ca și Herzog, Lucien Davis și alții, privea muntele ca pe un adversar, ascensiunile ca o ”bătălie”, succesele ca niște ”victorii”. Însă aceste câteva cuvinte, nu deranjează,  nu scad valoarea, frumusețea cărții. Carte din care reiese puternica lui dragoste de munte, similară de ex. cu a lui Gaston Rebuffat, care a scris multe cărți devenite și ele foarte dragi cititorilor.  Rebuffat  însă declară că  el nu abordează muntele  ca pe un inamic sau adversar, ci  ca pe un prieten de care îți e mereu dor:

”Acolo sus, în verticalitatea peretelui, participăm la cele mai frumoase momente ale vieții Muntelui. În munți răbdăm deseori sete fizică, dar ne astâmpărăm setea morală”.

În colecția mea http://www.dinumititeanu.ro/222-de-ganduri-despre-alpinism   veți găsi foarte multe citate extrase și din ”Cuceritorii” și din cărți ale lui Rebuffat: Étoiles et tempêtes, Entre Terre et Ciel, La Montagne est mon domaine…   ( a scris peste 15 cărți !)

 Tot din acea colecție,  mai adaug trei care coincid cu opiniile lui Rebuffat: Heinrich Harrer a scris că :

 ”Munții nu pot fi cuceriți ci doar urcați”

iar Reinhold Messner e de părere că: 

”Un munte nu poate fi învins. El a fost și rămâne la fel chiar și după ce „victorioșii” au coborât și l-au părăsit. Oamenii nu au învins Muntele; ei au învins cel mult slăbiciunea din ei, ridicându-se pentru o clipă la înălțimea munților.”

Și Marcian Bleahu al nostru afirmă că:

”Atingerea unui vârf nu este o cucerire, căci nu poți cuceri ceva sau pe cineva care nu-ți e dușman. Da, ai dus pentru asta o luptă fizică, dar și morală, dar o luptă cu tine însuți.”

Un capitol al cărții lui Lionel e intitulat „Întâlnirea cu Lachenal”, devenit un cvasi- permanent camarad de coarda, un prieten despre care scrie cuvinte emoționante. În „Peretele nordic al Eigerului” tensiunea celei de a doua ascensiuni a acestuia e urmată de participarea la o dificilă acțiune de salvare din acest perete cunoscut ca „ucigaș”. Ne impresionează apoi cu felul în care scrie despre frumusețea meseriei de ghid alpin („Ghid de mari ascensiuni)”. Ultimele doua capitole sunt „Annapurna” și „Pe piscurile lumii”:  Makalu, Jannu, Fitz Roy, Huantsan, Chacraraju, Taulliraju….

Nu dau un palmares complet al său; vă las să-l descoperiți singuri. În mai puțin de șapte ani, participase la 7 expediții, petrecuse 27 de luni pe alte continente, realizase 180 de ascensiuni în Alpi, ținuse 700 de conferințe. Ceea ce vă recomand este să gândiți că tot ce a realizat s-a făcut cu decenii în urmă, cu echipamentul de atunci, fără căşti, fără hamuri, cu coarda legată direct peste piept, cu bocanci nepotriviţi pentru  gerurile cumplite din munţii mari..

Cartea este o caldă pledoarie pentru munte, pentru a trăi intens viața, pentru prietenie.  Din păcate nu mai există prin arhive filmul „Stele în plină zi” (titlu românesc pentru „Les etoiles du Midi” în care el era „actor” și nici filmul „Cuceritorii inutilului” realizat In Memoriam, cu secvențe filmate în expedițiile la care a participat și interviuri cu camarazi ai săi. Dar acum se găsesc pe internet – deși calitatea lasă mult de dorit ! Auzisem atâtea despre primul mai ales, de la alpiniștii care erau veterani când eu eram începător într-ale cățărării, încât am fost nespus de fericit când în fine am avut șansa să le vad. Despre „Stele…” îmi vorbise atât de cald, mi-l povestise scena cu scenă „Nea Tomiţă” (Toma Boerescu); îl vizitam des și-i sorbeam spusele, la patul său de suferință dintr-un spital clujean…

Va doresc șansa să găsiți/citiți minunata carte a celui care a scris:

„Ceea ce ne plăcea în escaladă, era senzația de a domina forța gravitației, de a dansa în vid, de a alerga pe verticală. Întocmai ca aviatorul în văzduh, ca schiorul pe zăpadă, omul se simte atunci descătușat și devine pentru scurt timp un semen al caprei negre, al veveriței și poate chiar al păsării”.

Din pacate „aripile” lui de Icar s-au topit la 4 ani după scrierea cărții, la 19 sept. 1965, la vârsta de 43 de ani. De data asta zborul a fost in direcție inversă: din traseul ”Fissure en Arc de Cercle ” din peretele Gerbier al masivului  Vercors, a plutit prin aer spre grohotișul de la baza peretelui, timp de 11 secunde, împreună cu tânărul său camarad Marc Martinetti. Pe coardă nu s-a găsit nici o asigurare, căzuseră după terminarea traseului, dintr-un pasaj ușor, o traversare,  dar unde nu se dezlegaseră din coardă, poate gândindu-se că se vor mai asigura ici și colo. N-a ajuns la finalul ce și-l imagina în ultima frază a cărții:

„Dacă nici o piatră, nici un serac, nici o crevasă… nu-mi va zădărnici tura, va veni o zi când, bătrân și obosit, îmi voi găsi pacea printre animale și flori. Cercul se va închide, iar eu voi rămâne un simplu păstor, ca-n visurile copilăriei mele…”

PS:  La începutul anului  2023  s-a reeditat această superbă care la Editura Polirom din Iași unde lucrează și câțiva pasionați alpiniști-cățărători. Le mulțumim și lor și șefilor lor ! Încercase cândva și  Editura România pitorească, dar fără succes !   Cu d-na Adina- fiica lui Corneliu Pleșa  (cu care am fost prieten),  traducătorul primei ediții din 1971 a cărții, am discutat și  a fost de acord ! 

                                                              ******