Alexandru Floricioiu

Alexandru  Floricioiu  ( 28 apr.1932- 1 oct. 2019) a fost un foarte  cunoscut și apreciat  alpinist-cățărător din România, Maestru Emerit al Sportului ramura alpinism, antrenor al Secției de Alpinism a Clubului Dinamo, director și coordonator al Școlilor Naționale de Alpinism și Salvamont, de vară și de iarnă.  A absolvit Institutul de Educația Fizică și Sport-IEFS din București unde a devenit șeful noii Catedre  de Alpinism. Era un excelent cățărător, foarte talentat, agil, suplu dar și un excelent schior.  Dar cu aceste calități din tinerețe ar fi putut face mult mai mult în deceniile următoare, măcar pe stâncă și pe munți înzăpeziți, dacă nu prin scris și conferințe.

Da, a realizat câteva trasee de excepție pe stâncă, cu puține pitoane, cu lungi pasaje de ”liber”: Fisura Artei din Cheile Bicazului, Fisura Mare din Bucegi, Lespezile Lirei din Piatra Craiului și renumita Fisura Albastră -varianta directă din Bucegi, ca să mă limitez la cele mai lungi. E adevărat că în acele vremuri, alpiniștii români nu puteau merge în Alpi sau Himalaya, dar -el și alpiniștii săi- s-ar fi putut foarte bine afirma în Caucaz și în Pamir, cum au făcut alpiniștii polonezi și iugoslavi.  Împreună cu Adrian Tănase,  a deținut  timp de decenii recordul de altitudine atins de alpiniști români în 1972: vf. Comunismului din fosta URSS (fost vf. Stalin, în prezent vf. Ismail Somoni!) –  7.495 m,  aflat în Pamir, în prezent  în Tadjikistan. De ce s-a mulțumit doar cu atât? Era talentat, avea vârsta și experiența potrivită pentru a face în deceniile următoare  zeci de ascensiuni pe muchii și  pereți, vârfuri de 6.000-7.000 m, cum  au făcut polonezii Krzysztof Wielicki,  Jerzy Kukuczka, Wojtek Kurtyka  și mulți alții, admirați și de marele Reinhold Messner!  De ce nu s-a zbătut pentru ieșiri în Pamir? Eu -și nu doar eu- cred că din auto-suficiență, din comoditate!

 Ar  fi trebuit să scriu doar de bine despre Alexandru Floricioiu. Dar iubesc prea mult adevărul, nu-mi plac neadevărurile prin omisiune. Opinia mea și nu doar a mea, este  că a fost UN FOARTE TALENTAT CĂȚĂRĂTOR ȘI ATÂT!

În revista România pitorească  2/2022  e publicat  un nou articol/interviu dedicat memoriei lui Alexandru Floricioiu. Un fel de compensație că la înmormântarea Sa -în afara preotului-  nu a rostit nimeni câteva cuvinte ! Și mie și multor altora nu ne-a venit să credem! Ce a publicat în Rp d-na Liliana Becea care l-a intervievat pe Florin Vasluianu, discipol al Maestrului,  nu conține nimic inexact. Doar că articolul se referă la un singur aspect cum am scris și mai sus: Floricioiu a fost un foarte talentat cățărător și s-a ocupat de 8-12 tineri, scoțându-i campioni și ATÂT! N-a vrut sau  n-a putut fi un adevărat mare alpinist-montaniard de genul lui Niculae Baticu, Ionel Coman, Emilian Cristea, Eugen Seracin, Puiu Dimache, Dinu Boghez….  Și nu cred că  doar dintr-o mare modestie!

Ionel Coman -care a fost inginer cu o funcție de răspundere într-o mare uzină brașoveană a scris 8 (OPT) cărți?  Cum oare maestrul Floricioiu n-a avut timp de așa ceva , mai ales că toată viața a avut ca job ”mersul pe munte”? Cum de -la pensie fiind- n-a scris măcar o carte, de ex. despre  cele două expediții românești pe optmiari din Himalaya pe care le-a condus  în anii ’90? A prezentat imagini/a vorbit ceva despre astea la vreuna din Galele Alpinismului Românesc ? Apropo, acele gale  de la Bușteni ar fi putut să le  organizeze dânsul. Dar le organiza an de an Zsolt Török, care avea un altfel de ”a fi”. A fost primul alpinist din Ro care – fiind absolvent al IEFS București- a devenit cadru didactic universitar, șeful disciplinei de alpinism! Mi se părea asta incredibil: alpinismul materie de studiu în învățământul universitar!  A pregătit și lăsat vreun succesor? Eu știu că nu!

Ar fi trebuit să fie și altruist, nu doar un mare egoist. Să dea și altora din știința și experiența sa, nu doar celor câțiva tineri alpinișți de la Dinamo.  Nu doar că n-a scris cărți, articole, n-a avut emisiuni la Radio, TV, n-a ținut conferințe ca mulți alții.  Să spunem că ”n-a avut talent” pentru asta”! Dar alpiniștii Ionel Coman, Mircea Noaghiu, Nelu Secărea, Puiu Dimache, Nelu Pivodă, Petre Suciu , Viorel Nicolaescu și alții – care n-au absolvit Filologia și n-au fost cadre didactice universitare-  de unde au avut ”talent”?  Da, a scris o cărțulie despre masivul montan Piatra Mare, dar e cam puțin pentru o așa mare personalitate a Muntelui !

Și -dacă nu avea talent la vorbit și scris-  de ce măcar n-a dat ”dovezi practice” ca  intensitate și timp de mare pasiune pentru cățărare și munte? Era încântat cu ce făcuse în tinerețe, că era considerat cel mai bun și atât!  Nici când avea 40-50 de ani nu era pe munte cot la cot cu ceilalți: le spunea unde să meargă, ce să facă și mergea doar uneori să-i controleze. La școlile de alpinism nu prea ieșea din cabană, decât cu binoclul în pragul ei.  Dacă un instructor devenea o zi indisponibil, nu îl înlocuia el , ci decidea care alt instructor să îi preia și pe ”elevii” celui indisponibilizat. ce mult s-ar fi bucurat o grupă de tineri să îl aibă măcar o zi ca instructor pe Marele Maestru!

Eu -nici când nu era de 60-70 de ani- nu l-am văzut și nu am aflat să se cațere de plăcere, cum de ex. au făcut Dinu Dinulescu sau cum face și acum -incredibil- Nelu Secărea la  70 de ani! Sau să facă ture pe munte, de vară și de iarnă din plăcere, cum făcuse până la adânci bătrânețe Carol Lehmann. Aflasem doar de vizite LA munte, la refugii din Piatra Craiului, la a pândi, admira (și vâna!) animale sălbatice. Da, a parcurs creasta Meridionalilor de două ori în anii ’50, îi trebuiau  pentru titlul de ”Maestru al Sportului”. Dar n-am aflat să fi făcut mai apoi alte ture de acest gen de 3-5 zile, cum fac de decenii eu cu Marlene în fiecare iarnă.   Își făcea doar meseria de antrenor, de director de tabără., deci ”job”-ul și atât ! Nu a făcut nimic din pasiune ! Să stea iarna  la Bâlea sau Podragu 10-12 zile și să nu facă măcar 3-4 coborâri din creastă? Sau făcea doar una cu care să rupă ”gura târgului” și atât! Mie -și nu doar mie- mi se părea un om și comod și egoist ! Era plin de sine că toți aflaseră ce poate, dar nu se obosea să arate mereu că poate!

În plus, alpiniștii acum veterani,  îl știu bine ca ”sforar”, trăgea sforile la campionate și alpiniade pentru a fi sigur că vor câștiga ai lui. Care de fapt puteau câștiga ”pe bune” erau semi-profesioniști, deci mereu pe munte și erau cățărători talentați ca și el.  Unul dintre veterani  chiar mi-a scris că el și amici ai lui îl numeau Sforicioiu. Iar în romanul ”Competiția” al Ioanei Orlea în personajul-sforar  Gemănoiu toți îl recunosc pe Marele Maestru !  Ioana  nu putea ”inventa” un astfel de personaj dacă n-ar fi avut  un ”model”! 

Mă puteți contrazice ? Am spus ceva neadevărat ?  Aveți dovezi că din mare modestie a făcut mari ascensiuni ”în secret”, știute doar de puțini?

Pentru astfel de oameni, românii au o expresie adecvată. Mă jenez s-o scriu ! Și știu expresia ”Despre morți numai de bine”.  Dar știu și expresia ”Despre oameni numai adevărul”! 

Poate unii mă acuzați că bârfesc !  Asta ar fi valabil dacă aș atribui cuiva niste defecte pe care nu le are, niște neadevăruri și le-aș răspândi . Nu cred că îmi puteți reproșa asta. Ce scriu aici este un fel de ”a gândi cu degetele pe taste”- destinat doar câtorva buni prieteni și unor interesați de blogul meu. Nu va ajunge la marele public. deci nu va dăuna cu nimic imensului prestigiu de care se bucură fostul mare maestru Floricioiu, frază care am scris-o și despre Everestul lui Ticu!

Vă rog pe cei care citiți acest articol, să nu-l repostați public , ci doar să-l indicați unor buni prieteni. Mulțumesc!