Amintiri din Pirinei

          Scrisesem în capitolul anterior că el era un fel de „amintiri din viitor” și justificam de ce. Acum, după ce am încheiat o superbă vacanță de patru săptămâni pe poteci din acești munți fascinanți, vă relatăm o parte din acele impresii care ne-au umplut sufletele de bucurii, suflete mereu flămânde de Frumos. E greu de făcut o relatare nu prea amplă, dar nici prea „seacă”. Începem cu finalul, cu „concluziile”. Apoi vom relata tura pe etape, dar nu cu multe amănunte, relatare pe care, desigur, o vor citi doar cei cu mult timp liber și „curioși”, sau cei care poate vor dori „să ne calce pe urme”, cum au făcut unii după alte relatări ale noastre.
Opinii generale: Ne-am respectat planul făcut acasă, despre care sperăm că ați citit în articolul precedent: am petrecut 21 zile de vis dintre cele 24 planificate a fi pe munte. Ne bucurăm că – la fel ca în cele mai multe planuri ale noastre de munte din cei 25 de ani de când suntem împreună – ne-a reușit și acesta cum ni l-am dorit. Cu doar două amendamente:

       1. Că n-am făcut trei pauze de câte o zi după 5-6 zile de mers; era păcat de vremea faină. Dar am făcut după 19 zile o pauză de trei zile și patru  nopți în cort !!!, din motive de ploaie ce părea interminabilă, într-un  camping pustiu din  sătucul/orășelul Escarrilla. Apoi, din nou pe vreme bună, în încă două zile am terminat planul de munte la Candanchu și apoi la Canfranc Estacion.

     2. Că deși în plan era să dormim și în cabane, (dintre care multe erau deja închise, dar cu acces în ”camera de iarnă”) sau în refugii/adăposturi, am dormit toate nopțile în cort, adică 22! Îl luasem pentru cazul că noi – mergând zi-lumină, dar mai lent (mai ales că zilele erau acum scurte) – să-l folosim dacă ne prinde seara între două cabane. Ceea ce este permis în mod tacit, mai ales că multe din refugiile (”abri”-uri) de pe traseu sunt din piatră sau din beton, deci „frigidere”! Pusesem într-o seară cortul lângă „o cutie de beton” în care se pregătea de somn un tânăr din Germania. Care ne-a confirmat dimineața că, din lene de a-și monta cortul ca în alte seri, ”a bătut cuie” toată noaptea!

      Dormitul în cort ne-a creat zilnic două probleme: de unde și cu cât timp înainte de a veni seara să ne umplem bidoanele cu apă și dacă vom găsi la ora înserării un loc plat pentru montat cortul.  Căci nu toate pâraiele ce figurau pe harta din telefon și poteca le intersecta, aveau apă în această toamnă secetoasă. Iar  pe traseu sunt mai ales zone cu lungi pante de urcat sau de coborât unde nu există locuri de montat cortul! Și nu doream să dormim ca alpiniștii în regrupări, în poziții incomode. Culmea era că găseam zeci de locuri faine de montat cortul în timpul zilei, la ore când n-aveam nevoie de ele, Dar, cu ceva emoții, am găsit de fiecare dată  locul potrivit, uneori „în ceasul al 12-lea”, la lumina frontalelor.

      Bilanț: 21 de zile de mers efectiv, 255 km, 14.000 m D+.  Cam puțin în comparație cu ture din urmă cu 5-7  ani, când eu eram mai tânăr (doar mă apropiam de a 80-a aniversare!)  și mergeam cam 25 km/zi, uneori 30-35 ! De exemplu în 2017, pe Creasta  Carpaților Meridionali între Herculane – Valea Prahovei am parcurs 365 km în 19 zile cu cca 20.000 m D+.  Merg și acum zi lumină, dar „trag de mine”, merg mult mai încet și la urcări și la coborâri, cam cu jumătate din viteza cu care se merge/mergeam  în mod curent. Așadar cam 12-15 km/zi, mai ales că erau multe zone fără potecă, unde se înainta încet „din bolovan în bolovan”, înspecial pe Carros de Foc. În plus, Cronos nu doarme, mereu îmi amintește că mă aflu în deceniul 9 al vieții ! Motiv  pentru care nu prea mai participăm la ture în grup, ci mai ales „în doi” !

    Relatarea: N-o vom face cu lux de amănunte, nu vom enumera toate șeile/ferestrele/col-urile prin care am trecut dintr-o căldare în alta și nici toate lacurile văzute. De vârfuri nici vorbă, nu ne interesau, nu era în plan urcarea nici unuia, doar să le vedem/recunoaștem pe cele mai înalte. Urcușul spre ele nu e marcat și nu pe toate e simplu, așa că nici drumeții din Spania și Franța nu prea urcă vârfuri. Dar relatarea va fi totuși destul de lungă, deoarece și tura de-a lungul Pirineilor a fost lungă! Călătoria noastră spre Spania și înapoi a fost cu avionul. La ducere Cluj Napoca- Barcelona în 28 septembrie 2023. Revenirea în 25 octombrie cu cursa Zaragoza – Cluj Napoca, după ce am vizitat în două zile majoritatea obiectivelor trecute în ”Top 15” ale frumoasei capitale a provinciei Aragon! Ne gândiserăm ca după aterizare să hoinărim mai întâi vreo 3-4 zile prin Barcelona, superba capitală a Cataloniei. Dar – mai ales dacă vremea era bună (și a fost!) – am fi fost mereu cu gândul la munte. În plus, n-ar fi fost plăcut să umblăm câteva zile pe asfalt încălțați cu bocanci. Cândva, vom dedica doar Barcelonei o mini-vacanță, cum am făcut cândva cu Parisul și Roma. Așa că de la aeroport, unde am aterizat la 8.30, ne-am deplasat la autogara Estacion de Autobuses Norte, aflată nu departe de Arcul de Triumf. Telefonul ne-a îndrumat cu care autobuze și metrou să facem asta. Eu am rămas la bagaje într-un părculeț, până ce Marlene – dirijată tot de telefon – a făcut cumpărături pentru primele 3-4 etape de munte, cel mai important lucru fiind o butelie de gaz, pe care nu era voie s-o luăm în avion! La 14.15 ne-am îmbarcat în autobuzul de Lleida, de unde, după o pauză de schimbat șoferul, autobuzul a continuat o vreme tot pe autostradă, dar apoi prin și printre tot felul de sătuce pitorești din zona premontană spre orășelul Pont de Suert (are vreo 2.300 locuitori), unde noi am coborât. Am avut norocul ca peste 30 minute să ne ducă și mai spre munte un autobuz al Parcului Național care, ce noroc!, mai circula doar în acele ultime două zile din septembrie. Ni s-a spus să nu mergem până în satul Boi, unde era ”cap de linie”, căci nu are camping și vom avea mai puține șanse de taxi a doua zi. Așa că am coborât după 16 km în „satul” Barruera, care aparține de comuna Vall de Boi. Regretăm că nici seara și nici dimineața n-am putut vedea și admira biserica Sant Feliu, o adevărată bijuterie a stilului lombard-romanic, declarată Patrimoniu Mondial de către UNESCO în anul 2000. Am coborât din autobuz chiar lângă campingul Bonetta, al cărui proprietar și recepționer ne aștepta.

     Și apoi, la rugămintea Marlenei și probabil impresionat că ea i s-a adresat în spaniolă, nu în engleză, a vorbit cu un prieten șofer să vină a doua zi la ora 8.00 să ne ducă cu 40 Euro încă vreo 13-15 km. Până unde putea urca o mașină 4×4, la capătul drumului, la Presa de Cavalles, barajul unui lac trist, golit pentru decolmatare, cum am mai găsit pe traseu unul și lângă cabana Restanca. De acolo am început lungul drum pe poteci de munte ce-l aveam stabilit cu amănunte. În primele șase zile vom face un circuit-perlă ”Carros de Foc” prin Parcul Național Aigüestortes. Nu știm cum se traduce Carros de Foc, e denumire catalană, la fel ca a parcului amintit, căci în spaniolă foc = fuego. Apropo, Marlene care învățase spaniola, avea probleme când i se răspundea în catalană și repede! Dar din relatarea unei românce stabilită în Spania am aflat că Aigüestortes s-ar prea traduce prin ”Ape Învolburate”.

      Despre traseul din plan: imaginați-vă traseul de drumeție Grande Route 11 (Senda Pireneica) de la Atlantic la Mediterana, lung de 840 km, ca fiind o creangă orizontală de măr. Undeva, pe această ”creangă” este un ”măr”, acest superb circuit pe care sunt înșirate opt cabane, care e agățat de ”creangă” cu trei codițe. Deci trei etape din Carros de Foc: 24 – Restanca 25 – Colomèrs 26 – Mallafré, sunt comune cu trei etape din Senda Pireneica. Noi, în a 6-a zi (zilele noastre nu au coincis cu etapele din ghidul oficial) cum veți citi mai încolo, n-am închis circuitul, ci am continuat pe GR 11 spre vest, etapele 24-12 din cele 47 numerotate de la vest la est: 12 – Candanchú, 13 – Sallent de Gállego, 14 – Refugio Respomuso 15 – Balneario de Panticosa, 16 – Refugio de Bujaruelo, 17 – Refugio Góriz, 18 – Refugio de Pineta, 19 – Parzán, 20 – Refugio de Biadós, 21 – Refugio Angel Orús, 22 – Refugio Cap de Llauset, 23 – Refugi Conangles, 24 – Refugi dera Restanca. În prima zi de munte – vineri 29 septembrie – am urcat prin pășune cu multe vaci libere, cum vom vedea în mai toate zilele următoare prin căldările nu toate foarte pietroase. Probabil la prima ninsoare vin stăpânii să le adune și să le ducă ”acasă”. Am ajuns la prânz la prima cabană -Ventosa y Calvell, unde am băut o cafea, apoi am continuat ghidați de marcajul cu stâlpișori de lemn de cam 1 m înălțime, înfipți în găuri făcute special în blocuri de stâncă și cu momâi ( hyto/hytos) plasate pe pietre mai mari din grohotișurile lungi formate din bolovani cât niște dulăpioare! Zone multe de acest gen, prin care înaintam lent, cu dificultate și desigur cu mare atenție. O entorsă sau o fractură ar fi devenit o catastrofă. Chiar și alegătorii (am întâlnit destul de mulți, dar câte 2-3 sau chiar singuri!) care aveau doar acel „ghiozdănel” în spinare și veneau din sens invers sau ne depășeau, prin astfel de zone înaintau mai „cuminți”.

       Am urcat lung prin astfel de „grohotiș” din blocuri, iar la final abrupt, dar pe un grohotiș mărunt, până în șaua Collet de Contraix, aflată la 2.748 m. Venea seara, panta spre lacul Estany de Contraix era abruptă și cu greu am găsit un loc ierbos relativ plat pentru montarea cortului, pe un promontoriu din apropierea lacului. Era lună plină și Marlene s-a cam chinuit să facă o poză de noapte din cauză că aparatul Canon („cărămida” – cum îi spun eu când vreau s-o tachinez) nu reușea să focalizeze. I-a ieșit mai bine poza cu telefonul, eu doar luminând cortul cu frontala din interior! Cam așa a durat toată tura, căutând pe înserat – și din fericire găsind – locuri de cort între două cabane, căci conform obiceiului mergeam zi-lumină. Ne suna ”deșteptătorul” la ora 5.45-6.00, afară nu era lumină suficientă când demontam cortul, de aceea avem puține imagini cu el! Doar mai spre final ne trezeam la 6.15, deoarece se micșorase deja ziua.

      Pe traseele GR 11 din Spania și GR 10 din Franța nu se merge din cabană în cabana pe creastă cum e pe creasta făgărășeană. Doar Haute Randonnée Pyrénéenne e pe creastă, cam pe granița Spania-Franța. Așa că în unele locuri, din GR 11 ( probabil și din GR 10) se coboară după 3-4 etape într-un sat de munte, unele chiar stațiuni balneare sau dedicate sporturilor de iarnă. Pentru noi acele localități erau utile pentru aprovizionare și pentru a profita de dormitul într-un camping cu apă caldă pentru spălat haine și pentru duș. Dar drumurile lungi de 6-8 km de coborât spre acele localități sau de urcat o vreme din ele, erau monotone și fie închise circulației publice, fie nu aveai semnal pentru a solicita un taxi, fie nu găseai taxi decât la 15-25 km într-o localitate mai măricică, ceea ce nu era rentabil. Noi, ne-mergând din cabană în cabană, am trecut ziua pe lângă multe dintre ele. Ne opream să mâncăm ceva și să beau o cola la cele încă deschise. Dar fiind final de sezon, la o cabană nu aveau decât „ boccadillos”. Nu știam ce este, așa că am comandat doar „o porție”. Am aflat imediat ce este: o bucata de cașcaval peste o bucata de pâine pe post de sanviș, ceea ce ne-a determinat să le refuzăm la alte cabane. Așa ceva aveam și noi în rucsac și nu costa 7 euro ”porția”. În a 2-a zi (30 septembrie) la ora 12 am ajuns la cabana Estany Llong, care e într-o vale, se ajunge și cu mașina. Avea deci clienți. Ne-am tratat cu câte o ”tortilla”, tot un fel de sanviș: omletă caldă între două felii de pâine (să nu folosească farfurii și tacâmuri) și o cola rece. Apoi am făcut în 15+15 minute un dus-întors fără bagaj să admirăm și să fotografiem frumosul lac ce a dat numele cabanei. În a treia zi, am trecut pe lângă multe lacuri cu baraje și o linie ferată îngustă care probabil a folosit la ridicarea unora dintre ele. La ora 11 am ajuns la Rifugio Colomina, care avea deschisă doar o faină cameră de iarnă cu saltele și pături. În aceeași zi, pe la ora 16 am ajuns la cabana Josep Maria Blanc, de unde nu am continuat spre stânga pe Carros de Foc spre cabana Ernest Mallafré, ci am coborât înainte-dreapta spre orășelul Espot unde am ajuns în a 4-a zi la ora 10.30. Ne-am cazat în cortul nostru montat în campingul Solao, aproape pustiu, aflat lângă „podul roman”. Centrul orășelului era ”la doi pași”. Am găsit un mic magazin numit pompos „Supermercado”, de unde ne vom cumpăra cele necesare, inclusiv o cutie cu lapte condensat, nu aveau lapte-praf. Dar mai întâi la un mic și plăcut restaurant din „buricul” târgului, ne-am oferit un prânz aniversar: în urmă cu fix 25 de ani ne-am cunoscut „face to face” în gara Brașov și am plecat spre fascinanta Piatra Craiului, care peste patru ani a devenit „nașa” noastră. La campingul amintit am profitat de mașina de spălat (se putea porni cu 4 fise de 1 euro) și de duș, eu m-am ras comod. Căldura/soarele din acea zi ne-a uscat hăinuțele întinse pe o sfoară. Fiind deja final de sezon, în acea zi mai erau doar două corturi montate, iar la birou nu a fost nimeni întreaga zi și nici în dimineața următoare, când am lăsat banii unui vecin care ne-a văzut învârtindu-ne pe lângă recepție. De fapt primul fain camping de la întrarea în localitate, avea un afiș ”Cerrado/Închis”, dar la nevoie ne puteam monta cortul, cum veți vedea că am făcut într-o altă localitate, unde doar am dormit, dar gratis!

          În acest simpatic orășel, e principiul „cerere și ofertă”, era o stație de taxi-uri 4×4, care, începând doar de la ora 9 făceau curse pe cei 9 km (aveau mulți clienți, inclusiv „pantofari”) până la barajul lacului Estany de Sant Maurici, unii chiar mai sus. Am profitat de asta. Eu am rămas cu rucsacii până ce Marlene s-a dus până la Cabana Malafré, aflată la cam 20 minute, s-o pozeze și să-și aplice ștampila în „jurnalul de bord”, dar era închisă. Așa că am luat-o la deal „per pedes turistorum”, dar nu pe GR 11, direct spre Cabana Colomers, ci pe Carros de Foc, un ocol pe la frumoasa Cabana d’Amitges unde Marlene mă tratează cu o cola, obicei ce ne va însoți până la finalul turei. Am continuat apoi tot pe Carros de Foc pe la cabana Saboredo, unde cabanierii pregăteau cabana s-o închidă. Erau din zona Occitania și s-au bucurat că știam de această minoritate (mai numeroasă în Franța). Le-am spus că la un Film Festival văzusem o peliculă realizată într-un sat de pe Val d’Aran, din provincia Lleida a Spaniei. (Capitala Occitaniei catalane este orășelul Vielha). Sat în care doar bătrânii mai cunoșteau o modalitate de comunicare la distanță, nu cu tulnice ca moții noștri, ci prin fluierături cu degetele în gură. Și care se străduiau ca tinerii să nu uite nici obiceiul ăsta și nici limba occitană, care de fapt se preda la școală. De la ei am aflat că momâile de numesc hytos, momâi care ne-au ghidat spre cabana următoare – Colomers, care era închisă cum ni se spusese. Dar avea și ea deschisă o plăcută cameră de iarnă cu vreo 14 locuri. Dar mai dormiserăm o noapte înainte cu o oră de ea, în singurul loc plat și cu apă de care „occitanii noștri” ne spuseseră, loc unde am ajuns coborând abrupt „la frontale”. În a 6-a zi, la Rifugio Colomers am intrat iarăși pe traseul GR 11, marcat și cu vopsea pe pietre și copaci sub formă de două benzi scurte paralele cu alb și roșu, traseu pe care nu-l vom mai părăsi până la final, la Candanchu-Canfranc, unde ar trebui să ajungem în duminica de 20 octombrie, deci peste șapte zile. Ar trebui să reproduc impresii despre peisaj din jurnalul Marlenei, dar spațiul tipografic nu permite. Dar celor care vă veți simți îndemnați să ne călcați pe urme, vă promitem că nu veți regreta. Și despre peisaj vă vor „vorbi” imaginile ce le găsiți pe

www.foto.dinumititeanu.ro

        Undeva, în urcarea spre Port de Caldes (port= poartă, șa) am avut o surpriză: ne-au ajuns și ne-au depășit cinci olandezi care împingeau de biciclete, unii chiar le cărau în spate o vreme! Noi, ca nepricepuți în domeniu, am apreciat că nici poteca de coborâre, cu multe pietre și bolovani pe ea, nu le oferea o plăcere. Apoi, cam la jumătatea distanței dintre cabanele Colomers de care am trecut și Restanca spre care mergem, a apărut o ramificație cu stâlp și săgeți. Pe una spre stânga scria: „Spre Rifugio Ventosa i Calvell- 1 h”. Deci într-o oră am fi putut închide „cercul” Carros de Foc. Dar asta o vor face cei care nu au planificat a hălădui 24 de zile prin fascinanții Pirinei. Noi vom continua spre… Atlantic, dar nu până la el! Cabana Restanca era închisă, Marlene a ratat astfel încă o ștampilă. Lacul de lângă ea era trist, secat, iar muncitorii care lucrau la decolmatare tocmai plecau pe rând cu un elicopter, deși nu era sfârșit de săptămână, era zi de miercuri. Era ora 17.30 așa că am continuat, am mai traversat două crestulițe și apoi am găsit un excelent loc de cort lângă firul văii Rius și lângă un bolovan gen Bordul Tomii. Deși nu mai era soare, am făcut totuși o poză cu cortul montat. A fost ultima noapte în Parcul Național Aigüestortes și în Catalonia. Joi, 5 octombrie, după ce am trecut de ultima șa – Port de Rius – am coborât la șoseaua ce urcă spre tunelul Vielha și Franța, unde se află și cabana Conangle (cu acces auto) oficial deschisă, unde Marlene a reușit să-și aplice ștampila, dar cabanierul tocmai pleca grăbit ( am ratat deci mult dorita cola) și lăsase afișat un număr de telefon.

      Am intrat în provincia Huesca/Aragon și în Parcul Natural Posets – Maladeta, după ce o vreme am mers pe un drum fain prin pădure paralel cu firul văii și cu șoseaua, apoi le-am traversat. În acest parc se află primele două vârfuri mai înalte din Pirinei – Aneto – 3.404 m și Posets – 3.375 m. Începuserăm un urcuș lung, dar eu eram foarte obosit, posibil și hipoglicemiat, nu puteam urca mai repede. Ne-a prins noaptea urcând, am aprins frontalele și abia la 20.40 Marlene a depistat lângă potecă un locșor plat pentru cort cu un pârâu alături. Asta e! Meritam o zi „mai altfel”, măcar la prânz sau seara, căci era o nouă Zi Aniversară: Fix în urmă cu 21 de ani, în frumoasa bisericuță-„bijuterie” din lemn din Fildu de Sus/Sălaj, promiteam Cerului, preoților și nouă înșine să rămânem mereu împreună și la bine și la rău și cât mai des pe munte! După vreo oră, am ajuns la un refugiu din lemn – Anglios- fain, primitor, fără igrasie, cum ar trebui să fie toate. Apoi prin locuri faine, am sosit la prânz la cabana Cap de Llauset, ultramodernă, ridicată în 2016. Doream să mâncăm, dar a trebuit să așteptăm cam 45 de minute, și noi și încă vreo zece drumeți, căci personalul tocmai intra în ”pauza de masă”! Dar cele două ochiuri și o pizza ce le comandaserăm și le-am împărțit cum ne e obiceiul, au fost bune și cu preț rezonabil, iar cola rece ca peste tot. Din nou ritmul meu a fost foarte lent și din cauza oboselii, dar mai ales a câmpurilor de bolovani și la urcarea de 300 m spre Collado de Ballibierna și la coborârea ce a urmat. Am întâlnit o pereche de vârstă mijlocie, de loc din Insulele Canare, care începuseră GR 11 de la… Atlantic! Dar mergeau după ghid, din cabană în cabană și cu bagaj relativ mic! Pe traseu vom mai întâlni un ceh cu rucsac mare, care venea tot dinspre acolo.

              Seara, am pus cortul pe o terasă faină lângă lacul Ballibierna „de Jos”. Dimineața, prima brumă pe cort, dar cer senin. Coborâre destul de lejeră până la o parcare de la capătului drumului. Plin de mașini, dar goale, oare unde erau turiștii, căci noi întâlniserăm doar vreo 10-15. Probabil mulți urcaseră pe alt traseu, spre Pic d’Aneto – top-ul Pirineilor, căci pe un panou erau instrucțiuni de abordare și prudență a zonei finale înzăpezite și vara. Nicio mașină nu cobora la acea oră, doar mai sosea câte una de jos. Era un număr de telefon de taxi afișat, dar nu era semnal! Aveam de mărșăluit 9 km pe macadam și o luaserăm din loc. Dar cineva, acolo sus, ne iubește! După doi km, o mașină cu două persoane care fuseseră după ciuperci și coborau, a oprit la semnul nostru și ne-a dus până în vale, la poarta campingului Aneto. Ne-am instalat cortul, singurul printre bungalow-uri, unele (puține) cu clienți. Doi bătrânei ne-au obligat să ne mutăm cortul mai departe, să nu le stricăm „intimitatea”! Eu am rămas să folosesc mașina de spălat, să fac duș, să mă rad, în timp ce Marlene a făcut „o plimbare”, un dus-întors de 4+4 km până în orășelul Benasque de unde s-a întors cu cumpărăturile dorite, cu o impresie faină și cu poze ca din Evul Mediu. Ca și la Espot, unde ajunseserăm în a 4-a zi, am decis să nu facem aici pauză cu dormit două nopți, așa că în dimineața următoare, duminică 8 octombrie, am plecat pe asfalt, apoi pe macadam. La un moment dat a apărut spre stânga o ramificație care urca spre  cabana Angel Orus, prin locuri mai faine, pe lângă lacuri mari. Ne tenta, dar era o variantă mai solicitantă și mai lungă. Așa că am continuat pe vale și pe poteci-scurtături pe la belvederi spre cascadele spectaculoaselor chei Gorgas de los Galantes. La Refugio de Estos, dorind să mâncăm ceva, ”luăm țeapă” cu acel „boccadillos”, amintit mai sus, un sanviș de 7 euro. L-am împărțit, iar eu l-am udat cu tradiționala cola. Apoi priveliști superbe pe măsură ce câștigam altitudine, bănuiam – și harta din telefon ne-a confirmat – care e Pic de Posets. La 17.30 am ajuns în șaua Puerta de Chistau – 2,592 m, diferită de cele văzute până acum, largă și mai puțin pietruasă, cu un loc de cort împrejmuit cu pietre. În coborâre am avut tot timpul spre dreapta vârfuri impresionate de pe granița cu Franța, dincolo de care harta ne arăta multe lacuri. În prag de seară, lângă firul văii, la confluența numită Añes Cruces am găsit un fain loc de cort, înierbat, ”protejat” de bolovani, așa că ne-am montat cortul fără a mai urca pe ”moțoțoiul” pe care era amplasat un adăpost ce părea primitor.

       Luni, 9 octombrie, am coborât bucuroși că nu mai continuaserăm aseară, nu mai erau locuri de cort. Înainte de a ajunge la Rifugio Viados, am dat de vechi gospodării, majoritatea din piatră, răsfirate prin pășune, un fost sat cândva permanent apoi folosit doar vara (și acum erau vaci prin zonă), cum am aflat de pe un panou de lângă cabana unde eu mi-am băut premiul zilnic, o cola rece. Am ajuns apoi în vale, unde ambele campinguri erau închise, unde era și o bisericuță. Pe acolo trece o variantă a celebrei rute El Camino de Santiago. Apoi am urcat oblic spre dreapta prin pădure, pe un drum de macadam care ne-a dus până la adăpostul Sallena, așezat într-o poiană foarte pitorească, într-un decor fantastic. Am continuat urcând până în Collado de Urdiceto, de unde am coborât spre lacul și centrala electrică, unde am montat cortul; nu departe era acel buncăr de beton unde -cum scrisesem mai înainte – un tânăr german care l-a folosit, a dârdâit toată noaptea. În ziua următoare, la prânz, am ajuns în satul Parzan, unde am făcut cumpărături și am mâncat „ca oamenii” la un mic și fain restaurant. Dar n-am găsit un taxi, așa că în miezul zilei am mărșăluit pe asfalt 4 km pe o căldură cumplită până în sătucul Chisagüés, de unde – ce noroc și ce amabilitate! – ne-a luat în dubița lui unul „de-al nostru”, un montaniard care ne-a dus vreo 5-6 km. El avea în plan ca în zilele următoare să urce câteva vârfuri din zonă. La 17.50 am ajuns în Collado di Pietramula – 2.170 m. În partea opusă, mai jos, ne aștepta o surpriză, o ”câmpie” verde, un fel de Poiana Beletina, vecina celebrelor crovuri din zona văii Cernei.

            Am pus cortul mai jos, pe o faină terasă, de unde am văzut ceva deosebit: pe drumul ce urcă spre stâna La Estiva, trecută și în ghid, un cioban, la volanul unei mașini 4×4 „împingea” la deal turma de oi care erau pe drum și nu ieșeau din el! În dimineața următoare aveam în față imensul și spectaculosul Cirque Pineta. La coborârea ce a urmat, am avut bucuria să vedem un mare ciopor de capre negre (gamuza), cam vreo 30! Până atunci văzusem doar ici-colo câte 2-4. Apropo de animale: am văzut – chiar în căldări superioare – multe râmături de mistreți! Pe la 11.30 am ajuns la o „câmpie”- La Larri – cu o cascadă aflată nu departe, până unde – de la o mare parcare din vale, urcă amatori de o plimbare, mulți cu copii. La prânz am ajuns la Cabana Pineta de pe acea vale, cu același nume, unde, la o masă în aer liber am mâncat ”din traistă”, iar eu am băut deja tradiționala cola. Apoi am plecat în urcuș, să avem siguranța că în seara următoare vom ajunge la următoarea cabană: Goriz, lângă ea știm că se pot monta corturi. Marlene aflase din Ghidul Cicerone că pe această urcare există undeva, după ieșirea din pădure doar un singur loc unde se pot monta două corturi. Și așa a fost: la 18.45 ajungem în acel loc, unde – culmea! – la un metru de cortul montat peste potecă – era un izvoraș captat pe o țeavă, ceea ce nu era scris în ghid. Motiv pentru care noi cărasem 3,5 litri de apă de la un torent traversat la urcare! Am decis ca dimineața să așteptăm lumina favorabilă să facem poze cu cortul. Între timp, am avut surpriza să fim salutați cu ”Hola, Buenos Dias” de către o pereche de tineri alergători care plecaseră de la Pineta „la frontale”. Apropo: în Pirinei, la fel ca în Patagonia, drumeții se salută cu ”Hola!” (h nu se pronunță!).

           Joi 12 octombrie. Am urcat până în Colado di Anisclo – 2.453 m, unde am ajuns la 11.30. Deși mai scurtă și cu mai puțină diferență de nivel, am decis să nu urmăm vechea variantă a GR 11, care e mai tehnică, cu cățărare și descățărare, din cauza rucsacilor cam mari ce-i aveam fiecare în spinare. Și n-am regretat, varianta nouă e foarte variată și faină, cu o lungă coborâre pe valea râului Bellos până în zona numită Fuen Blanca și urcare apoi în Collado Arrablo. Am ajuns pe înserat la Cabana Goriz, unde ni se spusese că vom găsi mare aglomerație; era o mini-vacanță – ”Zilele Hispanității”. Așa era, cabana plină, vreo 30-40 de corturi pe lângă ea. Marlene s-a dus să achite taxa de cort (ceea ce cred că mulți nu făcuseră) și a avut supriza ca prețul să fie 32 euro, aproape cât ar fi costat dormitul în cabană! În plan era ca de acolo să facem un mic ocol spre cabana următoare – Bujaruelo. Să trecem în Franța prin Breșa lui Roland, să dormim la/pe lângă Cabana Sarradets și apoi, pe alt traseu la Bujaruelo. Dar am decis să facă doar Marlene, fără bagaj și în ritm mai rapid ca al meu un dus-întors de 14 km (ca și alții) până în celebra ”spintecătură”. Pe care a găsit-o „full” de francezi, care de acolo au urcat (și Marlene cu ei) mai sus, la următoarea fereastră – Breche de Taillon – de unde francezii au continuat spre Pic du Taillon – 3.144 m.

                Pe la ora 14 am plecat în coborâre pe valea Ordesa, care mai jos în pădure are un canion cu superbe cascade, până la o parcare în care nu urcă mașini particulare. Dar transportul multor drumeți, întârziați ca și noi, era extrem de bine organizat, iar ei foarte disciplinați așezați „la coadă”: erau vreo șase autobuze mari (ziua circulă la 15 minute), ne-au coborât pe toți în centrul orășelului Torla – Ordesa. De acolo, noi am mărșăluit 1,7 km până la camping unde am ajuns după ora 22. Zona din dreapta de corturi era „închisă”, la fel și recepția pentru zona din stânga cu bungalow-uri. Așa că am trecut „românește” pe lângă bariera primei zone, am găsit și robinetul cu apă și am dormit bine și gratis, cu plecare devreme! Înapoi în centru, unde am stat o oră să se deschidă un magazin alimentar. La Oficiul de Turism, un funcționar foarte amabil a încercat să ne găsească un taxi care să ne ducă la Bujaruelo ( 9,6 km, șosea o parte asfaltată, apoi macadam), dar toate erau „pe trasee”. Așa că am mers per pedes, lejer, prin pădure, pe o potecă faină, paralelă cu șoseaua și râul. La 14.30 eram la destinație, un fel de „Bâlea de Vale”. Aici era planificată a 3-a zi de pauză; va fi doar o jumătate de zi cum au fost cele de la Espot și camping Aneto. Am spălat, ne-am spălat și am mâncat „omenește”. Pe un panou era anunțul că în zona franceză (spre cabana Sarradets)) nu e voie cu câini, nu văzusem, dar probabil era un anunț similar și la cabana Goriz.

              Duminică 15 octombrie. Meteo ne anunță că mai avem 3-4 zile de vreme bună. Le vom folosi. Trebuia să ajungem în acea zi în stațiunea Balneario di Panticosa, dar telefonul Marlenei, cu minunata aplicație cehească mapy.cz deschisă, ne-a „sfătuit” ca după ce vom coborî o vreme din șaua Collado Viejo de Brazato, de la limita pădurii unde am montat cortul în acea seară, să nu coborâm până la stațiunea aflată în vale. Era mai logic să mergem spre dreapta pe curbă de nivel pe o potecă recent marcată cu buline roșii, însoțită pe o bună bucată de o țeavă groasă cu apă captată din lacul cu baraj de sub șaua amintită. Excelentă soluție. Am pozat stațiunea de sus și am ajuns la Cabane de Bachimaña aflată la 2.280 m. (stațiunea e la 1.640 m!). Cabanierul era singur și nu prea vorbăreț. Ne-a făcut câte o porție de ochiuri cu șuncă, eu mi-am băut porția zilnică de cola (în Cluj beau 1-2 pe lună!). A urmat un urcuș lung spre două șei vecine, prima – Collado del Infierno (2.721 m), unde am ajuns la 16.30. A doua – Cuello de Tebarray -2.765 m fiind cea mai dificilă de pe traseu (și se pare că și cea mai înaltă), era amenajată cu lungi cabluri verticale, alunecoase; ar fi mai utile lanțuri!. Și ar fi mai logică inversarea numele lor, e mai „infernală” a doua în sensul nostru de mers! Dar poate în Collado del Infierno vremea nefavorabilă din acel loc probabil că vântos, a contribuit la a fi botezată așa. După o vreme, compensator, poteca devenise „mai prietenoasă”. Am mers cu spor, cu gândul de a ajunge și a dormi în cabana Respomuso, dar care părea că se tot depărta de noi. Așa că am decis totuși să montăm cortul pe semi – întuneric, cu cam o oră înainte de ea. Marți 16 octombrie se anunța a fi ultima zi cu vreme bună. Așa că am făcut doar o scurtă oprire la cabană, cabanierul era singur și urma să plece și el. Marlene și-a primit ștampila, eu cola „mea” și ne-am grăbit la vale spre fainul orășel Sallent de Gallego de pe Valle de Tena. Dar, decepție: nu mai avea camping, iar celelalte cazări aveau prețuri „piperate”. Autobuzul local tocmai plecase, taxiuri ioc! Stam îmbufnați pe o bancă de lângă parcarea din centru, nu ne surâdea a merge încă șase km pe asfalt pe jos, până în Escarrilla, unde telefonul ne spunea că era un camping deschis! Speram într-o minune și… a apărut: au parcat trei mașini și dintr-una a venit șoferul radios spre Marlene! Era din grupul din Segovia întâlnit de noi pe traseu în urmă cu o zi sub Colle del Infierno, care se oprise și povestise puțin cu Marlene. Ne-a promis să ne ducă peste vreo oră, probabil aveau cazare aici și doreau mai întâi să mânânce. Și se va ține de cuvânt.

         Campingul Escarra avea recepționer deși era pustiu, dar are și hotel și restaurant. Marlene a primit cadou de la recepție o butelie de gaz, cvasi-plină, lăsată de un turist care probabil pleca de acolo spre avion. A fost venită „la fix”, a noastră era pe terminate și ne mai trebuia gaz pentru 5-6 zile. Așa că acolo am dormit patru nopți și am vegetat trei zile, cu plimbări în scurtele pauze de ploaie, dar care avea perioade de furie, când ploua torențial. Însă cortul a rezistat. Norocul era că restaurantul se afla la 3-4 minute și mergeam la el pe la orele 16 din acele zile. De sâmbătă era anunțată din nou vreme bună. Doamna de la recepție a rezolvat ca un șofer de taxi să ne ia dimineața la ora 8 și să ne ducă vreo 15 km, până în stațiunea de schi Anayet aflată amonte de Sallent de Gallego și de Formigal. Am urcat apoi per pedes pe valea Anayet, faină, încă pudrată cu zăpadă în zonele umbrite. La ora 11.30 am ajuns sus, în culme, unde nu era o șa, ci un întins platou în care sunt lacurile Anayet și unde sosise primul strat de zăpadă. Apropo: în multe relatări de ture din Pirinei era scris de lungi zonei cu zăpadă și la sfârșit de iulie, periculoase pe pante mai abrupte. Pauză scurtă, apoi am coborât abrupt spre valea Canal Roya, mai jos cu aspect „prietenos”, cu mult verde și multe vaci, până la ramificația la dreapta spre Candanchu și la stânga spre Canfranc. Pe o pajiște faină cu niște amenajări pentru un camp de cercetași – acum pustiu – am montat la ora 18 cortul pentru ultima dată, a 22-a oară în această tură.

            Duminică 22 octombrie: Am plecat în urcare cam două ore până în Candanchu- „cap de linie”pentru noi. Dacă nu erau zilele ploioase care ne-au ținut trei zile pe loc, poate ne ofeream un bonus continuând încă o etapă spre… Atlantic., deci până la Refugio de Lizara , de unde am fi putut coborî tot spre Canfranc, pe care doream neapărat să-l vedem. Dar interesant ar fi fost să facem două etape în plus, până la Aguas Tuertas, unde am fi admirat ”Ape Șerpuite” (le puteți vedea cu Google Search). Dar de unde am fi coborât spre Zaragoza pe altă vale, „pierzând” Canfranc-ul! Ne-a cam dezamăgit Candanchu, căci fiind stațiune de schi, avea acum, în extrasezon, aspect de orășel pustiu, mort. N-am văzut oameni, ci doar case/bloculețe, mașini parcate și câteva în mers. N-am găsit niciun local deschis! Am plecat repede înapoi, dar nu pe faina potecă prin pădure pe care urcaserăm cu șoseaua în stânga noastră, ci pe o altă faină potecă marcată cu semnele renumitului El Camino de Santiago, cu șoseaua acum tot în stânga. De la ramificația unde dormiserăm, am coborât pe GR 11.1, pe o potecă prin pădure și după cam 3,5 km am ajuns în Canfranc Estacion.

              Primul obiectiv ce ne-a ieșit în cale a fost gura tunelului feroviar Somport, care a funcționat între 1928 și 1970, cu linia ferată demontată între tunel și gară. Am admirat apoi ”centrul”, curat și frumos amenajat, cu o gară modernă (circulă trenuri spre și dinspre Zaragoza) și cu impresionantul fost cazinou, acum hotel de lux. Am mâncat celebrele empanadas, delicioase mici plăcinte umplute, știute din Patagonia. La 16.30 am urcat în autobuzul spre Zaragoza, condus de un român originar din Rm. Vâlcea. Am dormit trei nopți într-un motel din centrul Zaragozei și timp de două zile am vizitat mai toate obiectivele din Top 15 ale acestui frumos, curat și bogat oraș european. Noi ne-am bucurat de cele văzute, spatele și umerii noștri s-au bucurat de lipsa rucsacilor.

          PS. Găsiți 10  albume foto din „Pirineii noștri” pe  www.foto.dinumititeanu.ro