Ascensiune / urcare sau „cucerire” ?

Știm că mai toţi optmiarii din Himalaya au fost „cuceriţi” în urma unei organizări cvasi militare a „asaltului”. „Asaltul” din 1953 al britanicilor care a dus pe Everest pe Edmund Hillary şi pe Tensing Norgay a fost condus de colonelul John Hunt, avansat apoi general şi Sir! Iar multe relatări din reviste şi cărţi folosesc termeni „războinici”: de exemplu, cărţi ale lui Lionel Terray: Cuceritorii inutilului sau Bătălia pentru muntele Jannu! Găsiţi, ştiţi şi alte astfel de exemple.

Opinii similare cu ale lui Lionel Terray au avut Maurice Herzog, Lucien Davis şi alţi alpinişti francezi. Ei, aşa cum reiese din cărţile lui Terray, priveau muntele ca pe un adversar, ascensiunile ca o „bătălie”, succesele ca nişte „victorii”. În anii ’50-’60 erau un fel de bătălii”/ concursuri între naţiuni: alpinişti din multe țări doreau să urce în premieră măcar un optmiar sau chiar mai mulţi. Sau de a face o a 2-a sau a 3-a ascensiune a unuia. Am aflat că în acei ani o delegaţie de alpinişti români din care a făcut parte Marcian Bleahu (nu-i ştiu pe ceilalţi!) a fost în audienţă la Gheorghiu-Dej să-i ceară să aprobe şi să finanţeze o expediţie românească în Himalaya. Li s-a pus întrebarea: „Garantaţi că nu vor fi victime umane?” Neputând da această garanţie au fost refuzaţi foarte „diplomatic”. Nici eu nu garantez cele scrise de mine aici pe bază de zvonuri! Dar zvonul e că fumul nu există fără foc!

Însă, acele câteva cuvinte: bătălie, asalt, cucerire, victorie din cartea lui Terray, nu deranjează, nu scad valoarea, frumuseţea cărţilor lui sau ale altora! Cărţi din care reiese o puternică dragoste de munte.

Dragoste similară, de exemplu, cu a lui Gaston Rébuffat, care a scris multe cărţi (15!) devenite şi ele foarte dragi cititorilor. Rébuffat însă declară că el nu abordează muntele ca pe un inamic sau adversar, ci ca pe un prieten de care îţi e mereu dor: „Acolo sus, în verticalitatea peretelui, participăm la cele mai frumoase momente ale vieţii Muntelui. În munţi răbdăm deseori sete fizică, dar ne astâmpărăm setea morală”.

În colecția mea (http://www.dinumititeanu.ro/222-de-ganduri-despre-alpinism) veţi găsi foarte multe citate extrase şi din cartea Cuceritorii inutilului a lui Lionel Terray şi din cărţi ale lui Rébuffat: Étoiles et tempêtes, Entre Terre et Ciel, La Montagne est mon domaine… şi din multe altele din bogatul sector „Munte” al bibliotecii mele.

Tot din acea colecţie de citate, mai adaug trei ale altora, care coincid cu opiniile lui Rébuffat: Heinrich Harrer a scris că „Munţii nu pot fi cuceriţi ci doar urcaţi!”; Reinhold Messner e de părere că „Un munte nu poate fi învins. El a fost şi rămâne la fel chiar şi după ce „victorioşii” au coborât şi l-au părăsit. Oamenii nu au învins Muntele; ei au învins cel mult slăbiciunea din ei, ridicându-se, pentru o clipă, la înălţimea munţilor.”; Marcian Bleahu al nostru afirmă că: „Atingerea unui vârf nu este o cucerire, căci nu poţi cuceri ceva sau pe cineva care nu-ţi e duşman. Da, ai dus pentru asta o luptă fizică, dar şi morală, dar o luptă cu tine însuţi.”.

Termenul „cucerire” l-am accepta doar cu o altă semnificaţie, din alt domeniu: „a cuceri o femeie”! A-i demonstra că o iubeşti, nu că doar o doreşti! A o convinge că meriţi o relaţie „în oglindă” – fiecare să iubească pentru că e iubit!

Apropo de asta, adaug un banc pe care poate nu toţi îl ştiţi: Diriginta clasei în care era şi Bulă le cere elevilor să relateze câte o faptă bună. Bulă ridică mâna spunând că a scăpat o fată de viol! „Cum?”, întreabă profesoara. „Am convins-o!” a răspuns Bulă cu mândrie!

Revenind la seriozitate, mai adaug câteva gânduri. Cei care nu iubesc muntele nu-i înţeleg pe alpinişti, aşa cum relevă cu mâhnire regretatul Răzvan Petcu, în nr. 8 al revistei Munţii Carpaţi. Eu spun că n-au cum să înţeleagă că alpinistul, urcând muntele, urcă şi muntele din el. Și urcă muntele pe căi diferite, de dificultăţi diferite, din ce în ce mai mari, fără să aştepte recompense materiale, dimpotrivă, de cele mai multe ori făcând mari sacrificii. Și urcă muntele cu bucurie, cu o imensă bucurie, ”because it,s there” (pentru că există), aşa cum a răspuns George Mallory când a fost întrebat de ce vrea să urce Everestul. Fiecare montaniard, fiecare alpinist urcă Everestul pe care-l are în faţă şi Everestul din el, cu o mare bucurie a trupului şi mai ales a spiritului.

„După câţiva ani de alpinism mi-am dat seama că nu mă luptam cu alte echipe, cu muntele, cu condiţiile meteo, ci doar cu mine însumi. Mă cuceream, mă învingeam nu ca persoană ci psihic, îmi depăşeam propriile temeri şi posibilităţi, deschizând drum altora mai înalte”, a afirmat Tavi Bortoș într-un interviu despre prietenia lui cu cel care a fost impetuosul Cuxi.

Închei afirmând că „Muntele nu trebuie asaltat ca o cetate inamică, el îşi deschide singur porţile pentru prieteni!”.  Dinu Mititeanu