Beţe sau piolet

Răspunsul este „Și beţe, şi piolet”! Exemple de imprudenţe şi accidente, unele mult discutate şi răstălmăcite.

Iarna, pe munte, e nevoie de piolet sau, şi mai bine, de piolet şi beţe. Vom vedea mai jos de ce. Nu se merge cu tradiţionala bâtă culeasă din pădure, sau „cu mâinile în cur”, cum venise unul la Bârcaciu. De fapt, el recunoştea că venise „la munte”, (avea, de fapt, bocanci de vară) nu să urce „pe munte”. Dar, prietenul său avea piolet şi colţari. Ce ture comune puteau face? A urcat un timp cu noi spre Vf. Scara, apoi, unde zăpada a devenit „beton”, cu risc de a aluneca şi a nu se mai opri curând, s-a întors cu amicul sau şi cu amicul nostru. Acesta avea toate cele necesare, dar nu se simţea în apele lui în zone dificile, îi era teamă; în plus, n-avea condiţie fizică pentru ture lungi.

PIOLETUL a apărut în alpinismul de iarnă cam prin 1875, cu coada mult mai lungă ca a celor de azi. Era utilizat atunci de ghizi pentru a tăia sute sau mii de trepte în zăpada îngheţată pentru clienţii lor. Căci, COLŢARII, atunci doar cu 10 „colţi”, au fost introduşi de Eckenstein abia în 1910, un progres fantastic, o economie uriaşă de timp şi energie pentru ascensiunile de iarnă. În ascensiunile pe zăpadă, pioletul era şi este utilizat în mai multe poziţii, în funcţie de înclinarea pantei, consistenţa zăpezii, deplasare, urcare, traversare, coborâre, asigurare, autoasigurare etc. Piolet-baston, piolet-sprijin, piolet-traversare, piolet-frână, piolet-ancoră, piolet-tracţiune, tehnici combinate. Există şi o tehnică de rapel după piolet, desigur cu recuperarea acestuia. Mai de curând se fac escalade pe pereţi sau cascade de gheaţă şi pe structuri artificiale tapetate cu gheaţă sau uscate, Dry tooling, care au impus mari modificări ale design-ului pioleţilor; cozile sunt mai scurte, ciocul mai curbat. Au apărut şi pioleţi multifuncţionali, cu piese interşanjabile, unele utilizate şi la pregătirea bivuacului în cort sau iglu. Dar, aceşti pioleţi cu cozi scurte nu-mi plac în ascensiuni clasice pe zăpadă. Probabil şi altora. În turele din Alpi, cei mai mulţi foloseau pioleţi cu coadă lungă. Recent, în 2 aprilie 2022, Horia Colibăşanu a scris pe Facebook: „Trei zile până la plecarea spre Nepal. Îmi ajung ultimele piese de echipament lipsă. Un piolet tehnic cu coadă lungă, leash-uri pentru pioleţi şi…”

Utilizarea pioletului trebuie învăţată de la un bun cunoscător al ei şi exersată pe pante scurte cu loc plat de oprire în caz de nereuşită a manevrei.

E necesar să ştii în deplasare, care tehnică s-o utilizezi, care e cea mai adecvată zăpezii şi momentului, scopului, când s-o schimbi. Dar, cel mai important este să ştii să utilizezi prompt şi corect tehnica de frânare şi oprire în caz de alunecare pe o pantă de zăpadă îngheţată. Trebuie acţionat rapid şi corect, cu calm, stăpânire de sine, nu în panică. În 3 ianuarie 2000, pe Gălășescu Mic, tânăra Anamaria a alunecat (nu avea colţari pe bocanci, dar avea pioletul în mână), a căzut pe spate şi a alunecat 15-20 m pe o pantă nu foarte înclinată, înainte de „prăpastie”. Așa au declarat sibienii care erau lângă ea. Sigur ca ea nu-şi aminteşte cum a ajuns „pe marginea prăpastiei”. Dar afirmaţia ei din Monitorul de Braşov: „De fapt, nu pot spune dacă am alunecat sau dacă au fost altele cauzele accidentului”, m-a dezamăgit. E absurdă, tendenţioasă şi preia una dintre insinuările unor ziarişti. Chiar crede ca sibienii (prietenul ei era mai în faţă să caute „drumul” prin ceaţă) au împins-o în prăpastie? De ce ar fi făcut-o? În momentul alunecării, băieţii i-au strigat să folosească pioletul, dar ea n-a schiţat nici un gest de a se întoarce „pe burtă” şi a executa manevra salvatoare! De fapt, trebuia să facă manevra fără să-i strige ei asta. De ce n-a făcut-o? N-o ştia? Am întâlnit, nu o data, tineri cu pioleţi, dar care nu ştiau manevra nici măcar teoretic! N-o exersase? S-a „blocat” psihic? Dacă ştii că ai psihic labil, cum ştia amicul nostru cu care am fost recent la Bârcaciu, te limitezi la ture uşoare până ţi-l „educi”. Toată lumea, chiar şi cei „de specialitate”, au analizat şi amplificat vina băieţilor; Vina Anamariei, nimeni! Era simplu: dacă ea ar fi ştiut şi ar fi executat manevra de oprire, nu ar fi curs râuri de cerneală şi avalanşe de acuzaţii.

La şcolile de alpinism „elevii” execută manevra de oprire de zeci de ori, de obicei din diverse poziţii, inclusiv de pe spate sau cu capul în jos, inclusiv cu rucsac. Uneori, doar în momentul când instructorul dă comanda: „acum!”, să îşi dea seama ce dificil sau chiar imposibil este să te opreşti dacă nu ai făcut prompt manevra, dacă deja ai viteză prea mare de alunecare-cădere pe pantă. E lăudabil ce declara Anamaria, după ieşirea din spital: că vrea să facă un revelion pe Moldoveanu. Fără a vrea nu poţi face nimic. Dar nu e destul să vrei! Trebuie să fii pregătit fizic, tehnic şi psihic pentru asta. Nu-i destul să cumperi sau să împrumuţi piolet, colţari, coardă, trebuie să fi învăţat de la cineva cum se utilizează şi să fi exersat manevrele în zone uşoare, nepericuloase. Atunci, când au plecat de la cabana Podragu spre Moldoveanu, erau acolo şi alpinişti cu experienţă. Unul dintre ei, tot timişorean, „tăt Banatu-i fruncea!”, tot coleg de listă, fusese în Tian Shan pe Khan Tengri (6995 m). De la Sâmbăta au plecat atunci şi Doru Iuga şi un coleg al sau, şeful uneia dintre echipele Salvamont ale judeţului Cluj, cu multă experienţă în munţii noştri şi în Caucaz dar, analizând condiţiile meteo şi zăpada, au apreciat după două zile de aşteptare în Fereastra Mică, că e mai bine să renunţe. De ce n-au renunţat şi Daniel şi Anamaria? Asta e cea mai gravă greşeală a lor, mai ales că ştiau că cei trei sibieni erau novici în domeniu. Da, cu puţin noroc în plus, puteau termina tura cu bine şi s-ar fi considerat eroi, alpinişti cu experienţă! Ştiu alpinişti care s-au întors cu bine de pe un vârf cu zăpadă veşnică de peste hotare, dar şi poza pe care au publicat-o într-un ziar îi trăda că nu ştiu ţine corect un piolet în mână! Dar muntele nu iartă la infinit! Nu se merge pe munte „la noroc”! Nu se urcă doar cu picioarele ci şi cu capul!

NOTĂ: În ultimele cam trei decenii, la toate şcolile de alpinism de iarna, se predă şi exersează frânarea numai cu ciocul pioletului. Am aflat cu greu, în Alpi, de la un veteran, explicaţia: noul design, curbura accentuata a ciocului, a cauzat accidente prin înfigerea acestuia în gâtul alpinistului dacă a frânat cu metoda veche „cu spatula/ lopăţica”, metodă ce se preda şi exersa în tinereţea mea, pe zăpadă nu prea îngheţată căci, ciocul ar fi „tăiat-o”. Doar pe zăpadă îngheţată „bocnă” se folosea frânarea cu ciocul! Dar, în acea vreme existau doar pioleţi clasici, cu coadă lungă şi curbura mică a ciocului, nu ca cei tehnici de azi. Recunosc faptul că şi acum, cu pioletul clasic, pe zăpadă „normală” merg mereu cu pioletul pregătit pentru ca în caz de… să frânez cu spatula, cu tehnica veche „frânare progresivă”, nu bruscă, dar începută rapid! Mi-a fost utilă de multe ori şi nu mi-am băgat ciocul în carotidă sau jugulară!

DAR. Am primit în 2021, excelentul manual UIAA tradus în limba română, care arată superb, e tipărit pe hârtie de o foarte bună calitate. M-am bucurat ca la pag. 356 să găsesc textul şi schema de frânare cu lopăţica pioletului în zăpadă moale şi cu ciocul (în carte e folosit greşit, ”vârful”) doar în zăpadă tare, dură. Logic, nu? Iar la mers pante am ţinut şi ţin pioletul cu ciocul spre înainte sau cu lopăţica spre înainte gândind cu care dintre ele voi frâna în caz că voi aluneca: Nu ţin seama de ce scrie în unele cărţi! Ci doar să prind rapid coada lui şi cu cealaltă mână și să mă arunc instantaneu pe piolet, deci cu ciocul spre zăpada când e îngheţată sau cu lopăţica atunci când e mai moale! Când folosim lopăţica, ne aruncăm cu pieptul/ umărul pe piolet ţinând coada lui la orizontală, lopăţica va tăia zăpada câţiva metri ca un cuţit, apoi ducem progresiv mâna ce ţine coada spre coapsă, în acest fel efectuând o frânare progresivă şi apoi oprirea! Dacă am frâna brusc, riscăm să se smulgă lopăţica din zăpadă sau să ne accidentăm umărul respectiv! E simplu cu pioleţii clasici de zăpadă, care nu au ciocul curbat, dar mai periculos pentru gât cu cei moderni cum am văzut mai sus!

BEȚELE DE SCHI/ TREKKING sunt utilizate în ultima vreme şi vara. Citiţi despre ele şi în articolul „Sfaturi pentru mersul pe munte” aflat tot în capitolul 05. Beţele contribuie mult la echilibru, reduc efortul picioarelor, mai ales la coborâre, protejând genunchii (meniscul). Împiedică parţial edemul mâinilor, „umflarea” din cauza presiunii curelelor rucsacului pe vasele sanguine ale brațelor şi a poziţiei „atârnând pe lângă corp” când mergem fără beţe. De dorit e ca beţele să fie telescopice, ca să le putem scurta când n-avem nevoie de ele: în tren, autobuz, în locuri dificile, de exemplu, Strunga Dracului, Creasta Pietrei Craiului. E adevărat că cele telescopice sunt cam scumpe şi se defectează adesea.

Iarna, sunt mult mai bune ca pioletul în zone cu pantă cu inclinaţie mică sau medie. Ele nu se scufundă ca pioletul, ne ajută la urcare şi coborâre. Se înaintează excelent cu beţe şi colţari. Dar, în zone mai abrupte unde exista riscul să ne dezechilibrăm (vânt, rucsac mare, un pas greşit sau un pas în care colţarul derapează sau ni se agaţă de pantalon sau parazăpadă), nu ne vom putea opri din alunecare-cădere cu ajutorul beţelor clasice. Uneori, nici cu pioletul, cum vom vedea mai jos. În plus, ne-ar putea produce o luxaţie de umăr dacă alunecam având mâinile în cureluşe. În astfel de zone DACĂ nu avem piolet, oarecare şanse de a ne opri din alunecare avem DACĂ suntem pregătiţi pentru o aşa eventualitate nedorită: se scot mâinile din culelușe, beţele se ţin lipite unul de altul, cu mâna dinspre deal de lângă rondele, cu cealaltă de pe la mijlocul lor şi înaintăm sprijinindu-ne cu vârfurile beţelor de panta de zăpadă, ca şi cu pioletul în poziţia de traversare a pantelor. În momentul alunecării ne aruncăm „pe burtă” şi înfigem/ menţinem energic vârful beţelor în zăpada îngheţată, ţinând aceste vârfuri sub piept sau sub/ lângă umărul respectiv. Deci, să nu rămânem cu mâinile întinse, căci nu vom mai avea forţa de a înfige eficient vârfurile beţelor în zăpadă, aşadar, asemănător cu utilizarea opririi cu pioletul. Desigur, dacă avem colţari pe bocanci, dacă am căzut prin împiedicare/ dezechilibrare, în momentul încercării de oprire cu tehnica de mai sus se ridica bocancii îndoind genunchii, ca şi la tehnica de oprire cu pioletul. Altfel, riscăm „să fim daţi peste cap” la propriu! Înfigem în zăpadă vârfurile colţarilor sau ale bocancilor abia după ce ne-am oprit din alunecare. Dar cel mai „sănătos” este ca înainte de a intra in zone cu risc de alunecare/ cădere pe panta de zăpadă să schimbăm beţele cu pioletul şi… să ştim tehnica de oprire cu el. Există acum şi beţe speciale cu mânerul curbat şi din materiale foarte rezistente, cu aspect de cioc de piolet, cu care ne putem opri ca şi cu pioletul (Self-Arrest Pole).

E de dorit să nu cădem/ alunecăm pe pantă, uneori nu ne putem opri nici cu pioletul, fie că nu putem frâna destul de rapid, fie că zăpada n-are consistenţa necesară. Redau şi aici un moment de ghinion, cu sfârşit tragic, decesul lui Tavi Topai pe Muchia Albotei în 2 martie 2014, într-o zonă unde se cam terminaseră dificultăţile şi se dezlegaseră din coardă:

„Mâncăm şi apoi continuăm drumul pe o zonă uşoară. Aici nu suntem legaţi în coardă. Pe la orele 16 (mai târziu, după poze, am văzut că era trecut de 17) ajungem la un punct în care o luam prin dreapta crestei în direcţia de mers (spre est). Ajungem la un jgheab cu zăpadă, lat de circa 6-7 m. Tavi trece primul, eu aştept pe partea înierbată. Piciorul intră circa 30 cm în zăpadă. La ultimul pas dinspre zăpadă pe iarbă, piciorul lui drept se agaţă de pantalon sau parazăpadă, se dezechilibrează, cade în fund pe zăpadă şi începe să alunece uşor pe jgheab. Panta e de circa 30-40 de grade. Reuşeşte să se întoarcă pe burtă, încearcă să înfigă pioletul din mâna dreapta dar frânează prea puţin în zăpada nu foarte consistentă. Avea la piept şi un aparat DSLR într-o husă care l-a împiedicat să apese cu ambele mâini. După circa 30-40 m, jgheabul face o curbă către dreapta mea care sunt orientat către est, cu faţa la vale. Nici aici nu reuşeşte să se oprească. Îl pierd din vedere. După circa o secundă aud un pocnet uşor…”

REȚINEȚI: de cele mai multe ori, culoarele au zăpadă buna de urcat făcând urme eficiente cu bocancii, cu excepţia zonei de sus, dinspre ieşirea în șa/ creastă. De exemplu, urcuşul spre Şaua Capra, spre Fereastra Mare a Sâmbetei, spre Curmătura Bucurei etc. Cine porneşte pe bocanci, fără colţari, are surpriza să vadă ca pe măsură ce urcă, bocancii se înfig tot mai greu şi mai puţin, uneori doar 1-2 cm. Ştiu oameni care şi-au spart clăparii izbind zdravăn în zăpada îngheţată. Atunci e risc mare de a nu te putea opri cu beţele. E obligatoriu să ai piolet, dacă n-ai colţarii montaţi pe bocanci. Unii prieteni, excelenţi monitori de schi, ne ironizau la Bâlea că urcam cu pioleţi şi colţari „ca să vadă lumea ca suntem alpinişti”. Ei urcau cu schiurile pe umăr şi beţele într-o mână, spre Şaua Capra, de unde coborau ca-n filme, „să vadă lumea ce schiori excelenţi sunt ei”. Suntem chit! Într-o zi, unul dintre ei a alunecat de sus, a aruncat schiurile de pe umăr, a încercat zadarnic să se oprească cu bețele şi… s-a oprit doar pe malul lacului! Câteva stânci ce-i apăruseră pe „traseu”, le-a evitat, rostogolindu-se lateral. Un altul, tot schior, a păţit ceva similar când se întorcea în clăpari şi cu beţe de schi, de pe/ de sub Vânătoarea lui Buteanu. A alunecat înainte cu puţin de a se urca pe schiuri. S-a oprit doar jos, pe lacul îngheţat Capra şi îşi plângea costumul de schi făcut ferfeniţă. De atunci nu ne-au mai ironizat că „facem pe alpinişti”! Când începi o coborâre, prima data întâlneşti zona îngheţată.

Primul trebuie, de obicei, să plece asigurat în coardă/ cordelină. Așa am procedat cu Doru Oros şi Roli Omer la intrarea în Strunga Dracului, la coborârea din Fereastra Mică a Sâmbetei. Aici, cornişa e mai mica, de obicei, decât în Fereastra Mare, dar tot de obicei, culoarul e mai periculos. Atunci am apreciat ca nu era. Din Fereastra Podragului, cu Mişi Szalma am făcut în iarna lui 1972 rapel după stâlpul de marcaj şi am spart cornişa. Pe pante înclinate şi îngheţate, la coborâre, e mai bine să folosim poziţia de urcare, cu faţa la pantă. Colţarii prind mai bine, mai ales vârfurile din faţă. Acum se folosesc colţarii cu 12 „puncte”, două „puncte”/ colţi sunt spre înainte (frontali). În caz de alunecare suntem în cea mai favorabila poziţie de a utiliza frâna de piolet. Desigur, când n-avem încredere deplină în coechipieri, îi asigurăm cu coarda, atât la urcare, cât şi la coborâre. Dar trebuie ştiut, luat în calcul, că asta răpeşte foarte mult timp. Așa au păţit Daniel cu Anamaria şi sibienii, când au încercat să coboare pe Valea Viştei când s-au întors că îi prindea noaptea înainte de a ajunge la baza pantei! Și, la fel, la coborârea din Fereastra Mare a Sâmbetei, după noaptea „când au dormit liniştiţi” (afirmaţia ziariştilor necunoscători în ale muntelui!), după căderea Anamariei. Și noi, patru clujeni, când ne-am retras în 28 martie 2000 din Fereastra Mare, după două zile de aşteptare, n-am putut coborî prea repede. Și nu eram novici, şi nu eram terminaţi fizic şi psihic ca nefericitul grup al lui Dan. „Din Fereastra Sâmbetei e o aruncătură de băţ până la cabană”, cum s-a afirmat într-un comentariu. Autorul acestuia, în mod sigur „n-a aruncat băţul iarna”!

Au fost şi cazuri de accidente grave sau chiar mortale din cauza lipsei pioletului, a utilizării doar a băţului de schi. În revista „România pitorească” nr. 6/83, este relatat cazul lui Dan D. care, alunecând din zona Colţilor Pelegii, „a încercat să înfigă un băţ de schi în zăpadă, dar degeaba, căderea n-a putut fi evitată. S-a lovit la cap de o stâncă. A scapăt cu viaţă datorita unui grup de inimoşi care au stat toată noaptea lângă el, făcând un foc cu jnepeni. L-au salvat astfel de la moartea prin hipotermie, până când, a doua zi, elicopterul l-a dus la spital”. Într-una dintre zilele de început de martie ’98, trei studenţi coborau de la Bâlea Lac. Mai jos de Cascada Bâlea, fata a alunecat dar a fost oprită ca prin minune de o stâncă. Băieţii au vrut să coboare la ea, dar alunecarea lor a fost mortala! Nu e suficient să ai intenţii generoase ca să salvezi pe cineva. Trebuie să ai şi echipament, şi cunoştinţe! Dacă băieţii care au vrut să facă revelionul pe Moldoveanu ar fi încercat să coboare la Anamaria, ar fi fost sinucigaşi! Cum să facă „n” rapeluri cei trei sibieni care nu erau alpinişti? Iar Dan avea pitoanele necesare? Și dacă le-ar fi avut, ce se făcea cu ceilalţi? O salvare nu se face doar cu inima ci, mai ales, cu raţiunea.

Pe un schior clujean, accidentat grav prin alunecare-cădere, tot la Bâlea, l-am întrebat la spital: „Ce aveai în mână în momentul căderii: piolet sau beţe?” Răspunsul a fost: „aparatul de fotografiat”! Multe dintre crucile şi plăcuţele de pe Valea Jepilor şi de pe Drumul Schiel din Bucegi, sunt datorate alunecărilor pe limbile de zăpadă, în aprilie şi chiar iunie, ale unor tineri care se duc pe Valea Prahovei „la munte” şi apoi se hotărăsc, atunci când jos e primăvară, să urce „pe munte”, ceea ce e altceva. Sus, iarna şi „aia cu coasa” pândesc pe imprudenţi… Va imaginaţi că aceştia nu aveau nici beţe de schi, nici colţari, nici piolet. Aveau doar dorinţa de a urca, orgoliul tinereţii şi curajul inconştienţei. Le lipsea puterea de a se întoarce, de a renunţa la timp.

Adina Moşincat a murit în 18 martie 2011, urcând iarna fără colţari spre Vf. Peleaga din Retezat. Zăpada era îngheţată, căci soarele nu răsărise, dorea să aştepte răsăritul pe vârf, cum mai făcuse! Nu ştiu dacă avea piolet sau beţe! Ştiu doar că mama ei nu a acceptat lipsa colţarilor drept cauză a tragicului accident, ea afirma cu tărie că i se făcuseră…farmece! Sărmana femeie!

Ture faine dragi prieteni, cu BEŢE, PIOLET, COLŢARI şi… CUNOSTINŢE!