Căţărarea pe gheaţă – Ice Climbing

Căţărarea pe gheaţă, ca şi escalada, e o ramură recentă a alpinismului. Se bazează pe pioleţi, doi de fiecare căţărător, şi pe colţari.

Desigur ca pioleţii folosiţi la Ice Climbing au alt design decât cei clasici. Primii pioleţi cu forma cunoscută din cărţi şi albume de alpinism clasic de iarna, au apărut prin 1875, ca o combinaţie dintre o secure şi un alpenştoc şi se foloseau mai ales de către ghizii din Alpi, plătiţi de alpiniştii englezi pentru săpat mii de trepte pe pantele cu zăpadă îngheţată. În 1860, William Mathews, Michel Croz,și Étienne Favre, pentru a urca vârful Grande Casse din masivul Vanoise (3855 m), au tăiat cu o secure 800 de trepte în zăpada îngheţată! Colţarii au fost inventaţi/ introduşi în alpinism de Eckenstein în 1908, inspirat de scule asemănătoare folosite de munteni şi au reprezentat un progres uriaş; trepte se mai săpau de acum doar în gheaţă. Primii erau cu 10 „colţi”/ puncte. Abia în 1929, Laurent Grivel a inventat colțarii cu 12 puncte. Cei doi „colţi” frontali, erau/ sunt foarte utili pe pante abrupte. Doi dintre cei 4 alpinişti care au urcat prima dată integral Eigernordwand-ului au folosit colţari cu 12 puncte. Desigur ca de necesitate, în ascensiunile de iarnă s-au mai abordat zone de gheaţă cu pioleţi şi colţari. Dar, abia în ultimii circa 20 de ani, Ice Climbing a devenit o ramură aparte a alpinismului.

Unor căţărători care s-au profilat vara pe escalada de mare dificultate, adevăraţi atleţi şi acrobaţi pe stâncă, le-a venit ideea de a face şi iarna căţărare pe… cascade de gheaţă. Au redus lungimile cozilor pioleţilor, au modificat geometria lor, atât a cozilor cât şi a ciocului şi lamelor, le-au făcut părţile active mai ascuţite, din oţeluri speciale, unele chiar interşanjabile. Colţarii nu mai sunt nici ei identici cu cei clasici. Nu mai sunt articulaţi, sunt deci mai rigizi, se utilizează mai ales (dar nu numai) cei doi colţi frontali. Dar exista şi variante ”monopoint”, cu unul, ca un colt de rinocer şi chiar cu colţi la călcâi, dar ultimii amintiţi nu mai sunt admişi în concursuri. Pereţii mai mici de gheaţă sunt urcaţi in general în „top – rope” = tip manşă, cu asigurare de sus. Dar pe cascadele îngheţate mai înalte se urcă la fel ca şi pe stâncă, din mai multe lungimi de coarda, cu regrupări. În acest caz, ca şi în cazul instalării unor manşe, când nu e sau nu se vrea acces la top pe o brână, capul de coardă se asigura din loc în loc în pitoane speciale pe care le înşurubează în gheaţă şi pe care le recuperează secundul.

A apărut şi aici încălţămintea specială, ghete mai uşoare (inclusiv cu colţari/ crampoane încorporaţi/ încorporate), folosite mai ales în concursuri. Dar în general bocanci de iarnă cu talpa rigidă sau – în ture mixte – chiar clăpari! Din când în când, căţărătorii se opreau/ se opresc atârnaţi cu încheietura mâinilor de „dragoane” (chingile pioleţilor), pentru a-şi odihni flexorii degetelor, bicepşii şi alţi muşchi. Dar în concursuri aceste pauze erau consemnate și căţărătorul depunctat corespunzător. Așa ca la concursuri cu asigurare de sus sistem ”top-rope” s-a ajuns la căţărare fără dragoane.

Dar când se face Ice Climbing de plăcere, cei doi pioleţi au dragoane de chingă legate de ham sau dragoane elastice, numite în engleză ”leash” – lesă, ca la câinii plimbaţi de stăpâni. Când are nevoie de o mână liberă pentru a înşuruba un piton de gheaţă, fie lasă unul dintre pioleţii tehnici să atârne, (de unul bine înfipt se ţine!) fie îl înfige în gheaţă fără riscul de a rămâne fără el. Dar, dacă el cade şi este oprit din cădere de primul şurub (ice screw) de sub el, înfipt în gheaţă „sănătoasă”, îl pot accidenta pioleţii legaţi de el!

Caţăratorii pe gheaţă trebuie să ştie a aprecia calitatea gheţii, după culoare, duritate, grosime, dacă are sau nu apă sub ea, fapt foarte important în siguranţa ascensiunii.

Caţărătorii din România au căutat şi găsit multe locuri în care, în funcţie de temperatură, îşi pot satisface plăcerea căţărării pe gheaţă. Locuri mai îndrăgite, mai uşor accesibile, deci mai frecventate, sunt lângă lacul Bâlea şi lângă Refugiul Genţiana din Retezat, în Cheile Lotrişorului, la Cascada Cailor din Munții Rodnei. Exista însă multe altele.

Clujenii şi multi alţii, chiar dacă nu au echipament personal, pot încerca/ exersa căţărare pe gheaţă la Cascada Răchiţele, unde în fiecare lună februarie, se organizează concursuri. Inaugurarea lor a făcut-o în urmă cu mai multi ani dl Motica din Baia Mare, apoi a fost organizată de formaţia Salvamont Vlădeasa/ Mărgău.

Luand o dezvoltare rapida, Ice Climbing-ul a fost luat în discuţie la Adunarea Generala a UIAA care a avut loc în toamna anului 2002, la Flagstaff (SUA) şi acceptat ca ramură sportivă în cadrul UIAA Informaţia e din revista Alpin info nr.1/2003.

Ca şi concursurile de escaladă care au trecut de pe stâncă în sală, s-a întâmplat asta şi în căţărarea pe gheaţă, gheaţă aplicată pe structuri metalice în săli sau în aer liber.

Începând din anul 2006, Clubul Alpin Român şi primăria Buşteni, a organizat vreo 5-6 etape ale Cupei Mondiale de Căţărare pe Gheaţă (UIAA Ice World Cup), unde cine dorea, putea vedea „la lucru”, în poziţii incredibile, pe marii aşi în domeniu din lume, adevăraţi atleţi şi acrobaţi.

La ediţia Buşteni 2011, Cristina Pogăcean din Secţia Universitară Cluj a CAR s-a situat pe un onorabil loc 6 la proba de viteză. Felicitări Cristina şi succese în continuare!