Crăciun în Poiana Muierii

Această poiană se află oarecum la o „intersecție” de munți: Lotrului, Parâng, Șureanu și cam la confluența județelor Hunedoara, Gorj, Vâlcea, Alba și Sibiu,. Dar  ea se află și la o „cumpănă de ape”: Jiul de Est, râul Sebeș și râul Lotru. Acolo, avea loc anual una dintre cele mai mari serbări pastorale din țară, cunoscută sub numele de „nedeie”, similară cu cea numită Târgul de pe Muntele Găina, mult mai renumită. Eu, pasionat de păstoritul în Carpați și de transhumanță,  am căutat și am citit cam tot ce am putut găsi despre acest subiect. Un fel de ”biblie” despre ciobanii, stânele, oile din munți și despre transhumanță, este monumentala carte „Oierii mărgineni” a lui  Nicolae Dragomir,  o adevărată capodoperă! Eu știam deja multe, dar ea m-a uluit prin bogăția informației, prin faptul că autorul a scris-o nu doar cu probitate  ca  om de știință, ci și „cu sufletul”, ca un om pasionat, îndrăgostit de problema abordată.  O altă carte similară și la fel de valoroasă a scris  Radu Totoianu: „Păstoritul în Mărginimea Sebeșului”. Dar până de curând, despre marile și secularele nedei din poiana asta, găsisem doar scurte referiri. Am aflat apoi mai multe din cartea numită chiar așa. „Nedeia din Poiana Muierii” apărută în 2021, 216 pagini cu text și  multe fotografii.  E a 30-a carte dintre cele 38 cărți scrise (până acum!) de Dumitru Gălățan-Jieț despre momârlanii din Valea Jiului de Est.  Carte care a fost onorată  de  Asociația Jurnaliștilor și scriitorilor de Turism din România –  la ediția 2022  a „Premiilor AJTR” desfășurată la Muzeul Satului  din București cu premiul „Cartea care zidește”. De fapt despre acele nedei, dânsul  „vorbește” în mai multe dintre cărțile lui anterioare, care – cum am văzut într-o fotografie postată de dânsul pe FB – formează un teanc, care ținut cu palmele și brațele întinse,  îi ajunge la bărbie! Sunt foarte mândru de marea lui pasiune de etnolog și folclorist și deoarece  mi-a fost coleg de facultate și a profesat ca medic stomatolog în Petrila, oraș vecin cu dragul său sat natal – Jieț.  Dar, mai ales după pensionare, s-a reprofilat din dorința de a contribui ca multele tradiții ale satului său și ale celor vecine, să rămână măcar ”pe hârtie”. Așa că a scris  extrem de mult în publicații de specialitate, apoi în cărți, despre momârlani, scrieri pentru care a fost și este apreciat și premiat deseori de către specialiști și autorități. Și apropo de locuitorii  din satele jiene, domnul Gălățan s-a luptat „ca un leu” ca în DEX să nu figureze doar varianta peiorativă a cuvântului momârlan = om prost, necioplit, bădăran. Ci  că momârlanii sunt în primul rând o comunitate istoric constituită, deci adevărul despre originea, vechimea, tradițiile, omenia, hărnicia, mândria acestor urmași ai dacilor.  Știam toate astea, așa că ele ne-au îndemnat  să fim de Crăciun 2013 în acel loc „special” – Poiana Muierii.

   Când eu am trecut prima dată prin acea poiană, singur, prin anii ’80, am avut ocazia să stau de vorbă cu un cioban,  care era trist că muriseră nedeile, că se pustiiseră munții, că se prăbușeau stânele.   Iar la o altă trecere, prin anii 2000, un alt cioban de acolo, care era un fel de „ultim mohican”,  era  revoltat că în zilele anterioare trecuseră pe acolo sute de „călăreți” pe motoare zgomotoase și puturoase, care au arat iarba, i-au speriat oile, au stresat animalele pădurii, deci au pângărit Sfânta Natură. Eu, mergând atunci spre Vârful lui Pătru, am strâns un snop de panglici de marcaj cu care organizatorii acelui „concurs  sportiv” murdăriseră și mai mult peisajul. Culmea obrăzniciei erau  anunțurile  care avertizau cu amenzi pe cei care sustrag acele „marcaje oficiale.” Dar  în iarna anului 2022, când am făcut pe acolo o tură cu schiurile, la intrarea în Poiană dinspre Transalpina era o stână relativ nouă,  funcțională, de care ne spusese și prietenul meu.  Am aflat mai apoi că e stâna cunoscută  ca „ a lui Tismănaru” din Novaci, numele lui real fiind Ion Brotea. Stână ridicată în 2001-2002. „Tatăl meu a privit stâna asta ca pe o casă,a pus suflet și daruire în ea și ne-a lasat-o noua mostenire” cum am aflat în vara următoare de la fiica sa, Marina Motoluță . Ca pasionat montaniard am trecut pe acolo de mai multe ori și vara, dar  câteva ori și iarna, pe schiuri.  O tură mai lungă a fost cea de șase zile pe schiuri între Păltinișul Sibiului și Luncile Prigoanei din Munții Șureanu. Cu patru nopți în cort, inclusiv cea de Revelion 2005, petrecut  la Gura Potecului, nu departe de Poiana Muierii. E relatată la pagina 160 a primei mele cărți „Chemarea muntelui”, apărută în 2016 tot în Colecția verde a editurii „România pitorească”.  Dar  n-am dormit niciodată în cort în Poiana Muierii!  Eu, citind cartea fostului meu coleg și alte cărți  amintite mai sus, am îndrăgit și mai mult acele locuri.  Și amintindu-mi de alte treceri prin Poiana Muierii și de multe Crăciunuri și revelioane ale noastre pe munte (dar nu în stațiuni sau cabane), mi-a venit ideea – „îmbrățișată” și de Marlene – să sărbătorim un Crăciun în acea poiană.  Un fel de gest-simbol al admirației noastre  pentru ce s-a întâmplat acolo din vremuri imemoriale.  Iarna Transalpina era și este curățată dinspre Sebeș doar până la Gura Curpătului, mai sus cu șase km de Cabana Oașa. Doar în ultimele trei ierni  era accesibilă  și iarna, peste Pasul Tărtărău,  până la Obârșia Lotrului. Așa  că,  la vreo 15 metri de  acea curbă, unde munciserăm cu lopata din greu pentru a-l putea parca pe ALP,  Duster-ul nostru,  în afara carosabilului, dormiserăm în cort în martie 2020. De acolo  fără bagaj am făcut câte o  tură pe schiuri, dus- întors spre est, prin munții Lotrului  până la stâna Larga de pe muntele Tâmpa și spre vest prin Poiana Muierii și spre pasul Groapa Seacă, dar numai până pe vârful  Pravăț/Cotu Ursului.  Dar, pentru a nu avea surprize de Crăciunul dorit de noi acolo, în 15 decembrie 2023 am dat un telefon la cabana Obârșia Lotrului și… am aflat că în iarna asta va fi din nou nepracticabil drumul de la Gura Curpătului până la  intersecția cu șoseaua Petroșani – Voineasa- Brezoi- Valea Oltului.

        Am așteptat să vedem cât va fi stratul de zăpadă la  final de decembrie 2023,  dacă vom putea face tura cu schiuri sau nu. Amintindu-ne că alte ture similare sau mai lungi de Crăciun sau de Revelion le-am făcut pe bocanci, nu pe schiuri; unele le știți din cărțile anterioare sau din capitolul 07 al blogului www.dinumititeanu.ro    În plan era să plecăm din Cluj în dimineața de 24  decembrie  spre Petroșani – Obârșia Lotrului și de acolo pe schiuri spre Poiana Muierii. Dar previziunile meteo n-au îndemnat să mergem mai întâi pe Valea Oltului la Slatina la părinții Marlenei. Și de acolo, în 26 decembrie, ALP – Dusterul nostru – ne-a dus prin Rm. Vâlcea- Brezoi – Voineasa la Obârșia Lotrului. De acolo am urcat  pe Transalpina spre nord, spre Pasul Tărtărău – Oașa, pe schiuri 4,6 km, apoi, dintr-o curbă strânsă spre dreapta încă  2 km spre stânga cum scrie pe două  indicatoare.  Drumul dintre Obârșia Lotrului și Poiana Muierii, cu un strat nou de zăpadă din ultimele două zile, era „deschis”  de snow-mobile. De lângă stâna  novăcenilor – „veche cunoștință” a noastră-  aflată  la intrarea  în marea poiană, am cotit în urcare spre dreapta, unde, la limita pădurii  se află o troiță – „Altarul de Vară” – și, în amurg ne-am montat cortul la 6-8 m de el.  Acest altar a fost ridicat în 2017,   pentru slujbele religioase din fiecare an din ziua de Sf. Ilie, de când – din anul 2012 – s-au reluat „în variantă modernă” Nedeile din Poiana Muierii. Ne pregătiserăm frontalele, dar o imensă și rotundă Lună Plină, ne-a  decis să le aprindem doar după ce vom intra în cort. Temperatura ambiantă era de doar -3-5 gr. C, așa că – sistemul nostru de „încălzire centrală” cu două lumânări   a ridicat rapid temperatura din cortul nostru – izoterm desigur – la + 16 gr. C. În timp ce se topea zăpada pe primusul din absida Marlenei, ne aminteam  de alte Crăciunuri  în care ne montaserăm cortul lângă o bisericuță dintr-un sătuc de munte,  unul fiind Costești, din Țara Moților, aflat nu departe de Fericet-ul lui Horea. Eram  deciși ca în următoarele două zile să facem două ture pe culmile din jur, dar de data asta să cutreierăm și toată poiana, nu doar colțul unde intră drumul amintit în ea, ci să ajungem mai ales în colțul unde intră în Poiană vechiul plai dinspre muntele Sterminosul, pe care circulau momârlanii  din Cimpa,  Tirici și Răscoala,  sate de lângă Petrila.  Acum  vin și ei cu mijloare auto pe drumul mai lung, dar asfaltat, prin Cheile Jiețului – pasul Groapa Seacă – Obârșia Lotrului. Aflasem din cartea lui Mitu că Poiana Muierii e mare, are vreo zece hectare, că în ea fuseseră cinci stâne, desigur nu una lângă alta.  Luaserăm  cu noi și cartea mai sus amintită a lui, bogat ilustrată cu fotografii „de epocă”,  în care, bazat pe documente și mai ales pe interviuri cu bătrânii satelor de momârlani, prietenul meu Mitu Gălățan a încercat să redea „atmosfera” acelor mari întâlniri pastorale. Acum aveam altfel de atmosferă. Una „romantică”, oferită de lumânările care produceau  și o căldură plăcută și de „soarele nopții” – luna plină. Nopțile de iarnă fiind lungi, am avut timp încă din prima seară, ca la lumina frontalei  să-i citesc  Marlenei fragmente din cartea despre nedeile ce se țineau aici.  Și cartea, dar și imaginația, ne-au ajutat ca  în  acele două nopți lungi de iarnă,  în cort, dar și plimbându-ne ziua ziua, „să vedem” cu ochii minții  cum arăta o nedeie din acea poiană,  mulțimea în costume populare,  tarabele comercianților, căruțele, caii, „rastelele” cu boate. Să „auzim” cântecele, strigăturile, chiuiturile, muzica fluierelor, nechezatul  cailor, toată hărmălaia de care  le era dor acelor oameni care trăiau  vara împrăștiați prin munții din jur.  Să ne simțim părtași  la acea Mare Sărbătoare Pastorală de Sânziene (24 iunie), unde veneau mii de ciobani, ciorângi, baci și băcițe, călări sau per pedes,  de la stânele din munții Cindrel, Lotrului, Șureanu, Parâng – care erau „gazde” și oameni din satele de la poalele acestora și chiar mai de departe, care erau „musafiri”.   Chiar autorul ne îndeamnă: „dacă veți ajunge în Poiana Muierii, puneți urechea pe glia străbună și veți auzi tălăngile mioarelor, tropotul cailor, chiuitul ciobanilor și al băcițelor. O întoarcere în timp, chiar dacă doar imaginară”.  Să fim martori imaginari  la o  „scrimă cu boatele”,  dar la una ca demonstrație sportivă, de  bărbăție, măiestrie și agilitate, nu ca răzbunare. Deoarece din cartea ce o aveam în față,  am aflat și anul ultimei nedei autentice:  de aici: 1947 și cauza interzicerii lor. Vom reveni.

     În dimineața celei de a 3-a zi de Crăciun, am plecat cu un singur rucsac mai ușor spre nord, spre Vârful  lui Pătru – 2.130 m, „top”-ul masivului Șureanu, dar numai până în Poiana Sălanele – știută de unii din Poveștile de la Bradul Strâmb  ale lui Mihail Sadoveanu.  Pe traseu ne aminteam, desigur, că pe aici am mai alunecat pe schiuri – atunci cu rucsaci mai mari și mai grei – în ultima zi a anului 2004.  A fost o faină și lungă tură:  șase zile pe schiuri, cu patru nopți în cort (inclusiv cea de Revelion 2005) și una în cabana Șureanu,  pe traseul Păltiniș – vf. Cindrel – Șaua Șteflești- zona vestică a munților Lotrului – Pasul Tărtărău- Poiana Muierii – Vf. lui Pătru – cabana Șureanu – Poarta Raiului – Luncile Prigoanei. Acum dorisem  inițial să ajungem până în poiana Gura Potecului, la baza „piramidei” Vf. lui Pătru” unde ne-am petrecut Revelionul 2005.  Dar soarele din poiana Sălanele ne-a îndemnat să nu mai intrăm în pădure, ci să lenevim  lângă stâna din poiană, stână ce arăta a fi funcțională.  Reveniți „acasă”, în Poiana Muierii,  am citit numele a cinci  poienari din Mărginimea Sibiului  decedați aici, nume scrise pe Crucea In Memoriam de marmură,  sfințită în 20 iulie 2013 lângă Altarul de Vară. Apoi ne-am sorit pe treptele Altarului, citind Marlenei alte fragmente din cartea amintită. În dimineața de 28 decembrie, am plecat pe schiuri în direcție inversă, spre sud. Dar mai întâi am dat roată Poienii, pe la limita ei vestică, pe la Crucea Jienilor- cu un lung pomelnic de nume  (14) ale celor din satele Cimpa, Răscoala și Tirici  care urcă aici cu vitele și oile. (Cei din satul Jieț aveau stâna în muntele Slima din Parâng). Cruce din 1973, renovată și actualizată de nea Tiric, sfințită de Sf. Ilie în 2012. Apoi, la limita pădurii, unde intră în Poiană vechiul drum al jienilor care urcă pe Sterminosu, am admirat noua stână a jienilor, ridicată de nea Tiric în 2012  Așa cum aflăm din cartea d-lui Dumitru Gălățan-Jieț (din care am extras multe alte date concrete): „Acordarea fondurilor APIA pentru crescătorii de animale, a dus la creșterea din nou a numărului oilor și oierilor. În 2011, oierii care pășunau câte 300 de sterpe pe muntele Sterminosu, au hotărât să construiască o stână nouă, modernă în Poiana Muierii, unde să urce nu doar  sterpe, ci și cu oi cu lapte. Noua stână a fost construită jos, în satul Tirici și apoi adusă și montată aici în primăvara 2012. Cel cu ideea a fost inimosul șef de strungă  Petru Tiric , născut în 1973,  care împreună cu părinții aveau cam 40 de oi. Tot el a avut ideea dotării stânei  cu panouri solare”.  Am continuat urcând  pe schiuri spre sud, unde pe primul vârf cu gol alpin numit Vf. Poiana Muierii – 1.756 m, în vara 2019 s-a montat o mare și frumoasă cruce de lemn de către Composesoratul „Obștea Jiană” din Petrila, care în acea vară a mai montat câte o cruce similară în alți șapte  munți  ce aparțin de acest composesorat.  Dacă eram mai tineri și mai ambițioși, am fi continuat culmea până în Pasul Groapa Seacă. Dar și ziua fiind mai scurtă decât într-un martie  când am mai fost pe schiuri pe aici, ne-am oprit pe Vârful Pravăț -1.894 m, numit și Cotu Ursului, care oferă o panoramă impresionantă. Ne-a îndemnat deci și el la o  pauză ca și stâna Sălanele de ieri. Dar nu așa lungă, vântul rece ne îndemna să pornim înapoi. Zăpada fiind înghețată, ne-a permis viraje fără emoții. Doar pe culoarul din pădure, unde trebuia folosită „tehnica plugului” și câte un schiu se  scufunda brusc,  eu am luat vreo trei trânte.

     Reveniți la Altar/Troiță încă pe soare, am recitit din carte despre ultima nedeie de aici din 1947. La mai toate nedeile  – din cauza spiritelor încinse de băutură – aveau loc mai în joacă, mai în serios încăierări între diferite grupuri pe motive reale sau inventate, mai vechi sau spontane, provocate. Dar, în 1947,   tradiționala bătaie cu „boatele”, un fel de „scrimă pastorală”,   a atins apogeul. Cu excepția desigur a femeilor, copiilor și bătrânilor, „toată lumea  se bătea cu toată lumea” , cum i-a declarat d-lui Gălățan  cineva care avea zece  ani atunci când a fost martor la acea mare încăierare, care  putea avea un final nedorit.  Așa că autoritățile comuniste au avut motiv să interzică  nedeile din Poiana Muierii.  Interzicere acceptată de momârlani, poienari, novăceni, sugăgeni, mâhniți ei înșiși de cele întâmplate la nedeia din 1947. Autoritățile comuniste de atunci se temeau de astfel de adunări mari de oameni nemobilizați și neorganizați de partid.  Doriseră  să împiedice  chiar și Târgul de pe Muntele Găina, dar de teama reacției moților, „în  ceasul al 12-lea” renunțaseră. Chiar și înainte de 1918, când  granița trecea fix prin Poiana Muierii, nici autoritățile maghiare nu încercaseră  a interzice nedeia , numită și „târg de două țări”.  Dar multe alte nedei au fost întrerupte de autorități în anii ‘50. Tot prietenul Mitu Gălățan îmi scrisese  că din anul 2012 s-au  reluat nedeile de acolo,  dar nu de Sânziene, ci de Sfântul Ilie. Citez: „Poiana a duduit din nou sub povara cailor, dar de data asta sub povara „cailor putere”. Au parcat la periferia poienii în jur de 100 mașini de toate mărcile și culorile.” Deci  nedeie  în variantă modernă,  un fel de surogat: drumul de macadam de doi  km dintre o curbă a șoselei  Transalpina și Poiana Muierii, pe care noi ne-am deplasat acum pe schiuri, permite  ca  sătenii să urce (nu iarna) motorizat acolo. Să facă o petrecere în aer liber,  în mijlocul poienii, cu o slujbă la  Altarul de Vară și la crucile In Memoriam (a poienarilor și a jienilor) .  Adică un picnic, un fel de festival folcloric ca cele de la căminele  culturale, cu echipe de cântece și dansuri, cu doar unii săteni îmbrăcați în costume populare.  E bine și așa, un fel de aducere aminte, de piedică în calea uitării  autenticelor și impresionantelor întâlniri pastorale de altă dată!  Apropo, acum vine mereu globalizarea și modernizarea peste noi, apare asfaltul și în unele cătune de munte, am văzut asta cu mirare în Țara Moților.  Recent, de la dragul meu prieten din Jieț, am aflat că va ajunge asfaltul până  în Poiana Muierii, unde se pare că se va construi o mânăstire și se întreba: „Nu știu, o fi bine, o fi  rău…” 

       La revenirea spre ALP care ne aștepta cuminte la Obârșia Lotrului, am coborât pe urmele de snow-mobile, eu cu câteva trânte provocate de „brazdele”  înghețate ale zăpezii. Dar mai jos, am dat de urmele unui „război” cu zăpada  a două mașini  4×4,  care în ciuda avertismentelor date de cabanier – cum ne relatase mai apoi acesta – au plecat spre Oașa  cu optimismul ce li-l ofereau bolizii lor pe care îi credeau „dumnezei”. Nu știm dacă aveau lanțuri,  pufoaice, bocanci, dar știm  că acel cabanier solicitat noaptea să-i scoată din necaz , le-a oferit doar o lopată  și că doar pe la ora 3 au ajuns înapoi…

  Noi, ajunși acasă, după prima postare pe FB despre Crăciunul Nostru, dl. Marian Miron din Ploiești, pasionat montaniard și el,  s-a dus  în prima zi a anului 2024 să vadă Poiana Muierii în haine albe și a postat câteva imagini și un text din care redau parțial: „𝗜̂𝗻 𝗺𝗶𝗲𝘇 𝗱𝗲 𝗶𝗮𝗿𝗻𝗮̆, 𝗹𝗮 „𝗔𝗹𝘁𝗮𝗿𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝗩𝗮𝗿𝗮̆: … Oricum Transalpina n-o poți parcurge integral la pas,. Asta  nu numai că nu va fi un dezastru, dar va fi chiar şi un mare câștig,  desigur dacă vei avea inspirația să te abați  spre un loc nu doar fascinant prin cadrul natural încă împodobit de un strat gros de zăpadă, dar şi o locație încărcată de istorie şi tradiție, numită 𝐏𝐨𝐢𝐚𝐧𝐚 𝐌𝐮𝐢𝐞𝐫𝐢𝐢, cea considerată de către venerabilul alpinist 𝐃𝐢𝐧𝐮 𝐌𝐢𝐭𝐢𝐭𝐞𝐚𝐧𝐮, pe drept cuvânt, un ”𝑙𝑜𝑐 𝑑𝑒 𝑠𝑢𝑓𝑙𝑒𝑡”. Dacă însă pe lângă privilegiul descoperirii acestui loc spectaculos în care pășești cu mare emoție pentru prima dată, vei avea șansa de a cunoaște și doi localnici cu suflet mare, care să te însoțească preț de câteva ore în acest pelerinaj montan şi care să-ți povestească cu lux de amănunte istoria fabuloasă a acestor tărâmuri, probabil îți va fi destul de greu să pui în contul hazardului aceasta palpitantă aventură, cu atât mai mult cu cȃt unul dintre aceștia este tocmai omul care a construit aici, în urmă cu 11 ani, o nouă stână faină și a lucrat la  „𝑨𝒍𝒕𝒂𝒓ul 𝒅𝒆 𝑽𝒂𝒓𝒂̆”,  în locul unde de sute de ani avea loc cea mai mare nedeie din Romania, Acum, anual   se desfăşoară aici un eveniment dedicat memoriei acelor vremuri și  a celor cinci ciobani decedați în zonă… 𝘌𝘴𝘵𝘦 𝘷𝘰𝘳𝘣𝘢 𝘥𝘦 𝘥𝘰𝘮𝘯𝘶𝘭  𝐏𝐞𝐭𝐫𝐮 𝐓𝐢𝐫𝐢𝐜, 𝘯𝘶 𝘥𝘰𝘢𝘳 𝘶𝘯 𝘰𝘮 𝘢𝘭 𝘮𝘶𝘯𝘵𝘦𝘭𝘶𝘪 𝘤𝘶 𝘴𝘶𝘧𝘭𝘦𝘵 𝘮𝘢𝘳𝘦, 𝘥𝘢𝘳 𝘴̧𝘪 𝘶𝘯 𝘪𝘴𝘤𝘶𝘴𝘪𝘵 𝘱𝘰𝘷𝘦𝘴𝘵𝘪𝘵𝘰𝘳, 𝘥𝘦 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘤𝘶 𝘨𝘳𝘦𝘶 𝘮-𝘢𝘮 𝘥𝘦𝘴𝘱𝘢̆𝘳𝘵̦𝘪𝘵, 𝘤𝘰𝘯𝘷𝘪𝘯𝘴 𝘤𝘢̆ 𝘥𝘦𝘫𝘢 𝘢𝘮 𝘢𝘥𝘶𝘯𝘢𝘵 𝘪𝘯𝘧𝘰𝘳𝘮𝘢𝘵̦𝘪𝘪 𝘷𝘢𝘭𝘰𝘳𝘰𝘢𝘴𝘦 𝘴̧𝘪 𝘪𝘮𝘱𝘳𝘦𝘴𝘪𝘪 𝘤𝘢̑𝘵 𝘱𝘦𝘯𝘵𝘳𝘶 𝘢 𝘴𝘤𝘳𝘪𝘦 𝘰 𝘤𝘢𝘳𝘵𝘦.”.  Între-un schimb ulterior de mesaje, domnul  Marian Miron a adăugat: „A fost o reală și profundă delectare să cunosc astfel, prin viu grai, un crâmpei din istoria tumultoasă a acestor tărâmuri și să fiu astfel suficient de provocat în a căuta și cărțile menționate de dumneavoastră. În ceea ce-l privește pe domnul Petru Tiric, chiar dorește să vă cunoască, transmițându-vă prin mine ca sunteți invitat și la evenimentul de comemorare pe care îl organizează anual la 20 iulie, la care sperăm să ajungem și noi”. Apoi, eu  am avut plăcerea  unei lungi discuții telefonice cu domnul Tiric, căruia i-am promis că în 20 iulie 2024 vom fi prezenți și noi în Poiana Muierii.

      Și da, am sosit și noi doi acolo în sâmbăta de 20 iulie 2024 și l-am cunoscut pe „primarul” Poienii Muierii – Petru Tiric și apoi, la stâna novăcenilor pe urmașii lui „Tismănaru”, numele lui real fiind Ion Brotea. Aș putea spune că nedeea a avut două părți: 

1. Una religioasă până la prânz, lângă ”Altarul de Vară” (care astă iarnă era un fel de pridvor, acum e închis), unde se va construi o mânăstire. Desigur  drumul de 2 km de la Transalpina până acolo va fi asfaltat și mare parte din pajiste cam la fel, parcare asfaltată sau pietruită pentru sute de mașini,

2. Una turistică, un fel de ieșire în grup mare „la iarbă verde”, dar cu mese și mâncare pregătite de organizatori. Și cu cântece și dansuri pe scenă, susținute de formații folclorice din satele cu amintiri despre celebrele nedei de aici. Eu aș dori ca la fiecare „nedeie”  să existe și un moment festiv – istoric – omagial:  prin  microfon, marea  mulțime  să afle și unele detalii   depre cea mai mare nedeie din Carpați care avea loc aici din vremuri imemoriale.