Despre ”Cartea înălțimilor”

Gânduri despre ”Cartea înălțimilor. Povestea unei vieți de explorator” a lui David Neacșu

De câteva minute am terminat de citit fascinantul ”manuscris” al cărții pe care o aveți în mână. Mă simt ca după o ascensiune mult dorită: obosit, dar mai ales fericit. În plus mă simt speriat că nu voi fi la înălțimea rugăminții autorului de a-i scrie o prefață. E un haos de gânduri în capul meu pe care nu știu dacă și cum voi reuși să le ordonez. Probabil m-a ales pe mine -ceea ce mă surprinde și mă onorează- știind că și pentru mine și pentru draga mea Marlene, muntele a fost și este un mod de viață. Că, la fel ca el, am trăit intens toată viața, nu doar am vegetat. Dar nivelul meu e foarte departe, foarte ”jos” ca obiective, ca altitudini, ca riscuri, față de încredibilele sale expediții. Într-una din primele pagini, David mărturisește: ”La Revoluția din iarna lui 89, noi alpiniștii strigam pe străzi și numele munților la care visam: Everest! Mont Blanc! Kilimanjaro!”. Dar la fel ca mine, n-a putut pleca spre ei imediat după căderea odioasei Cortine de Fier, căci mai rămăseseră o vreme alte două ”cortine”: una economică – lipsa banilor, a valutei necesare și una diplomatică, mai ales pentru Alpi -necesitatea și dificultatea obținerii vizelor și imensele cozi la ambasade. Îi știam pe David și îi urmăream multe dintre expedițiile sale, dar ce am aflat din carte m-a uluit! Și ca număr, ca varietate, ca originalitate, ca îndrăzneală și curaj. Mi-a amintit de proverbul german” Acolo unde există o voinţă, există şi un drum” și de opinia lui Plutarh: „Curajul este începutul biruinței”. Și apropo de curaj, când în 1994 s-a decis să plece în Africa, a scris: ”Tot ce știam noi despre Africa, era ce citisem în biblioteca profesorului Marcian Bleahu. Nu exista internet, nu aveam filme sau reviste din străinătate. Abia se dezghețase lumea noastră, eram încă buimaci și foarte însetați să recuperăm timpul pierdut”. După prima expediție dincolo de fosta Cortină de Fier, pe Kilimanjaro a scris: ”Aici și acum, realizez că muntele este scopul vieții mele, că de acum încolo voi escalada munți și ăsta va fi sensul meu de a exista” ! Și, cum veți afla, și-a dus gândul până la capăt, asta a făcut toată viața și asta va mai face!

Vă veți da seama că n-a fost deloc simplu ca povestirile -câte au încăput într-o singură carte- să fie sistematizate, repartizate pe capitole. Dar și asta are farmecul său: citind cartea ne simțim undeva la o cabană sau la un foc de tabără și îl ascultăm pe cel care ne povestește despre una din expedițiile sale, dar mai face și ”paranteze”. Cartea e scrisă într-un stil plăcut, parcă auzim vocea caldă și molcomă a lui David. Citind cartea, ne simțim la un moment dat acolo, un însoțitor nevăzut, un părtaș la toate emoțiile, incertitudinile, eforturile. ”Tremurăm” când se află în situații dificile, mai ales în acele ascensiuni în care coechipierii nu mai aveau forța fizică sau mai ales forța morală de a-l însoți în ultima etapă a ascensiunii (care de obicei era cea mai dificilă, cu riscuri mai multe și mai mari). În care pleca singur pe baza a ceea ce am scris și eu de mai multe ori: ”fizicul trebuie să fie sclavul psihicului”. Dar ne simțim desigur părtași mai ales la bucuriile acelei călătorii. Bucurii care sunt cu atât mai mari, cu cât ele nu sunt ”servite pe tavă”, ci obținute cu multe căutări, eforturi, riscuri. Citind povestirile sale captivante, simțim uneori și nevoia de a-i pune întrebări, dar n-o facem de teamă de a nu ”rupe vraja” și firul povestirii. Și simțim nevoia ca în ”pauzele lui de respirație”, să-l felicităm pentru … pentru multe !

La întoarcerea din expedițiile sale, majoritatea prin locuri abordate de puțini compatrioți, a făcut de multe ori expuneri și a prezentat imagini ”dintr-o altă lume”. Dar eu mă miram că nu scrie o carte. De fapt putea scrie mai multe cărți, cum a făcut cel care a fost pasionatul alpinist brașovean Ionel Coman -opt cărți, câte o carte după mai fiecare expediție. Dar și una sintetică- ”Am îndrăgit munții”, apărută în 1963, reeditată în Colecția verde a Editurii ”România pitorească”. Un proverb ne spune ”Mai bine mai târziu, decât niciodată”. Cartea de față e tot o sinteză, dar nu după primii ani de mers pe munte ca a lui Coman, ci după o viață de mers pe munte, dar nu numai, ci și prin alte fascinante și îndepărtate locuri ale Terrei: ”Tanzania, Kenya, Antarctica, Papua Noua Guinee, Everest, Alaska, Noua Zelandă, Tasmania, Vietnam, Kamceatka, Peru, Bolivia, Chile, Galapagos, Insula Paștelui, Țara de Foc și altele. Acele multe și fascinante locuri vizitate relatate pe scurt, dar captivant în carte, m-au trimis cu gândul la o carte oarecum similară ”Spovedania unui neînvins” a lui Marcian Bleahu, om de care David amintește cu admirație și recunoștință. David ne vorbește și de locurile văzute, dar și ”cum” le-a parcurs, cu mari și uneori riscante eforturi, prin mers pe zăpadă și gheață, pe stâncă de multe ori friabilă, prin jungle, prin deșerturi, prin mlaștini, prin locuri în care unii oameni trăiesc ca în urmă cu sute de ani.

David -care acumulase în suflet o mare cantitate de frumoase și emoționante amintiri, și-a dat la un moment dat seama că ”nimic nu are rost dacă nu e împărtășit” cum mărturisește undeva. L-aș contrazice/completa: are rost pentru sine, dar ar fi păcat să nu împărtășească și altora din vasta sa experiență. Să trezească la unii cititori gândul ”Dacă David a reușit toate astea, fără să aibă o tradiție de acest gen din familie, fără a proveni din părinți intelectuali și care nu aveau călătorii la activ și nici o bogată bibliotecă, oare eu n-aș putea?”. Eu, pasionat de mersul pe munte și de a citi cât mai multe cărți scrise de confrați întru pasiune, mă mir acum că nu l-am îndemnat mai de mult să scrie o carte, cărți, cum i-am îndemnat pe alți prieteni. Dar mă bucur că și-a dat singur seama că trebuie să scrie măcar o carte. Cum, după ce am scris multe articole prin reviste de munte, mi-am dat și eu seama că trebuie să scriu măcar o carte. De fapt, el ne relatează că o doamnă din Germania, pe un vas de croazieră spre Capul Horn, ascultându-i o parte din povestea despre atunci recenta lui tură în Antarctica, i-a spus: ”trebuie să scrii o carte!”.

Am remarcat că David, deși avea o mare dorința de a urca munți, nu a fost un ”colecționar” de vârfuri urcate și de locuri vizitate. Deși mai avea desigur multe ”obiective”, el revenea deseori la unele dintre cele ”atinse” deja, din dorința de a le revedea și de a cunoaște alte detalii din acea zonă fascinantă, locuri care îi intraseră definitiv în suflet. În plus revenea și din altruism, din dorința de o oferi bucurie din bucurie, de a le arăta și altor confrați întru pasiune sau unor persoane dragi. Primul capitol al cărții este dedicat primei sale expediții post-decembriste: ascensiunea celor două mari vârfuri africane. Veți afla ce curaj a avut în 1994, ce mari dificultăți în documentare, obținere de echipament, de valută, dovedind în final că ”dacă vrei neapărat, poți! ” Dintre vârfurile africane urcate, cel mai drag i-a devenit Ruwenzori, (pe care l-a urcat prima dată abia în 2004) dovada e că l-a urcat de șapte ori!. Undeva scrie mai apoi: ”De atunci (după prima ascensiune din 2004) am dus poate 50 de oameni pe Ruwenzori”. O altă mare dragoste i-a devenit mai apoi America de Sud. Citez: ”Dacă ar fi femei, Africa mi-ar deveni soție, iar America de Sud – amantă!”. Veți afla de ce!

Veți remarca și dumneavoastră că David avea în permanență nu doar dorința de a urca vârfuri, ci și o puternică dorință de a cunoaște, de a descoperi el însuși zone noi, mai puțin cunoscute, oameni noi, de a trăi emoții noi, experiențe noi… Undeva scrie: ” fac aceste expediții în primul rând să cunosc lumea, să o văd cu ochii mei, să o simt și să o adaug mie. Să o adaug vieții mele. Muntele este motivul, dar să cunosc lumea e scopul vieții mele”. Am aflat cu mirare de modul în care lucrează la carte și am avut dorința și norocul să fiu prezent și eu la o secvență din ”laboratorul de elaborare a cărții”. David nu doar povestea pentru reportofon și pentru cei doi ascultători, ci și retrăia evenimentele. Și o făcea ca un actor: și cu vocea și cu mimica, mai ales cu ochii. Erau momente de vrajă…

Citind cartea vom avea și noi multe surprize, cum a avut mereu și autorul. De exemplu să audă câteva cuvinte în limba română sau chiar să i se vorbească în dulcea limbă maternă și în orașe sau țări îndepărtate de Europa: Nairobi, La Paz, Arequipa, Noua Zeelandă. dar și în alte locuri incredibile: Kamceatka, Antarctica, Insula Paștelui. Tasmania. Nu mai fac referiri la fragmente din carte, vă las să le descoperiți însoțindu-l pas cu pas pe David și spunându-vă la final: ”Ce păcat că s-a terminat!”

Cluj Napoca 2023 Dinu Mititeanu