Văi făgărășene

Motto: Între doi munţi este o vale.
           Proverb

         Între muchiile nordice făgărășene (ele sunt muchii, cele sudice sunt culmi) există desigur văi, e logic. Deși proverbul de mai sus nu are o simplă semnificație geografică, ci una mai „profundă”. Drumeții – deoarece scriu acest articol pentru ei – urcă spre creasta principală pe unele văi, mai ales pe cele mai accesibile, cu drumuri forestiere, existente mai ales în zona dinspre câmpie și care au marcaje turistice. Alte marcaje turistice duc spre creasta principală pe unele muchii dintre văi. Și pe văi și pe muchii, zonele cele mai faine sunt cele mai depărtate de câmpie, mai apropiate de Creastă, doar așa – nu „creasta principală” – îi spuneau consătenii mei din Țara Făgărașului. Și tot ei spuneau doar ”Munții” – nu Munții Făgărașului… Zonele cele mai faine nu sunt cele dinspre câmpie, prin pădure – deși mersul pe poteci prin umbra pădurii are farmecul său, mai ales vara pe călduri toride. Dar mersul prin gol alpin – unde există măcar o ”briză de munte”, dacă nu „ventilator-vânt” – e mai plăcut ochilor, sufletelor și… aparatelor foto. Am copilărit în Țara Făgărașului, numită și Țara Oltului o câmpie în formă de franzelă, limitată la nord de râul Olt și Colinele Transilvane, iar la sud de Munte. Înclinată puțin spre Olt, dar câmpie. Satul Dejani de lângă munte se află la altitudinea de 590 m, municipiul Făgăraș de lângă Olt se află la 435 m. Apropo, când eram student, unii colegi care aflaseră că sunt făgărășean, credeau că satul meu e sat de munte! Probabil în școală nu i-a interesat geografia și nu trecuseră niciodată cu trenul sau cu autobuzul prin Țara Făgărașului. Doar satele din dreapta Oltului dintre care unele, în perioada interbelică făceau parte din fostul județ Făgăraș erau/sunt pe dealuri, numite Colinele Transilvane. Acelor sate, multe săsești, consătenii mei și din alte sate vecine le spuneau ”de pe Ardeal”. Toate satele din stânga Oltului, sunt pe câmpie cu o singură excepție: satul Poiana Mărului, din extrema sud-estică, mai apropiat de fapt de Țara Bârsei, care are și un nucleu cu casă lângă casă în vale, dar și multe case risipite pe dealuri de genul celor din Țara Moților. Râurile care curg din munți spre Olt, sunt cvasi-paralele. Unele, au izvoarele sub creasta principală – ele îi interesează pe drumeți – altele izvorăsc mai spre câmpie. În copilăria mea în satul Recea, pentru scaldă nu foloseam apa mai rece a râului Dejanilor care izvorăște de sub Curmătura Brătilei și trece prin mijlocul satului, ci preferam „bulboane” ale râului Racovița, aflat mai la est cu 1 km, pe granița cu terenurile satului Berivoi. Sat în care a copilărit Andrei Beleaua – care știm că ”a bătut” și vara și iarna văile și mai ales muchiile „munților săi”. „Racoghița” are izvorul în zona de pădure, are debit mai mic și apă mai călduță. Apropo, râului ce trece prin satul meu, în fiecare sat prin care trece, poartă numele satului din amonte: cei din Recea îi spun Râul Dejanilor (primul sat prin care trece), cei din Săvăstreni, sat aflat mai aval, îl numesc Râul Recii, iar cei din Beclean, unde se varsă în Olt, îi spun Râul Săvăstreni !

Studiind o hartă, constatăm că satele din Țara Oltului sunt înșirate pe râuri ca mărgelele pe ață, prin fiecare sat trece unul dintre râurile ce coboară din munte. Făgărășeanul Ilie Frate scrie: „Aici se găseşte cea mai densă reţea hidrografică din ţară (peste 0,8 km/km2). Apele au săpat văi adânci și înguste, creînd acele muchii nordice făgărăşene, de o măreţie neegalată în Carpaţi. Deşi nu sînt mari, localnicii au dat acestor ape denumirea de rîuri”. Și vedem că unele dintre sate situate pe același râu poartă același nume: Sebeșu, Porumbacu, Arpașu, Ucea, Viștea, Sâmbăta cu un adaos: ”de Jos” sau ”de Sus”. Ceea ce mai găsim și în alte zone ale țării, de ex în Țara Hațegului: Sălașu de Jos și Sălașu de Sus. Nume pe care unii foști funcționari din unele zone le-au considerat prea arhaice și s-au gândit „să le domnească”. Am văzut în tinerețea mea și la intrarea în acele sate și pe unele hărți ”Sălașul Inferior” și ”Sălașul Superior”! Să zâmbim sau să ne întristăm? Dar să revenim „la oile noastre”, la văile de pe versantul nordic al crestei făgărășene (poate vom scrie și un articol despre „Muchiile nordice făgărășene”, pe toate le-am parcurs, zona lor de gol alpin!). Văile au un curs continuu, liniar, cu vărsare în Olt, fără afluenți importanți cum are de ex. Someșul sau Mureșul. Mai întâi să le enumerăm de la vest spre est pe cele cu izvoare „sub Creastă”: Moașa Sebeșului, Avrigu, Porumbacu, Laita (nu Laița!), Doamnei, Bâlea, Arpășel, Arpașu, Podragu, Ucea, Ucișoara, Viștișoara, Sâmbăta, Brezicioara, Pojorta, Râul Dejanilor, Berivoiu, Sebeș, care despart muchii nordice făgărășene. Dar nu toate se varsă în Olt, unele se întâlnesc mai înainte. Pe noi, drumeții, ne interesează accesibilitatea acestor văi ! Sunt accesibile pe tot parcursul ? Au drumuri sau poteci de la poale până la izvoare? Unele da, de ex. Râul Dejanilor care n-are terase glaciare și drumul forestier duce în urcuș continuu până „sub creastă” în căldarea „Valea Radului” de unde începe urcușul pe potecă spre Curmătura Brătilei. Oarecum similar este și drumul de pe Râul Mare al Porumbacului, dar mai dificil în zona dinaintea parcării unde rămân mașinile celor care urcă la Cabana Negoiu. La fel, pe Valea Viștișoara, unde marcajul turistic PA (punct albastru) ne conduce pe drum, apoi pe potecă, iar de la Lacul Viștișoara urcă spre stânga în Curmătura Răcorele de unde coboară în Valea Sâmbetei.

Se știe că Transfăgărășanul urmează valea Bâlii doar în zona sa inferioară și în cea superioară. La fel Valea Arpașului, accesibilă doar spre câmpie iar mai sus pe izvorul ei Podragu. Doar cei dornici de explorări și văi sălbatice, de la confluența cu izvorul Podragu continuă pe izvorul Arpașu Mare (cândva era marcaj și era și un refugiu de vânătoare) sau chiar la lacul Podrăgel. Nu ușor e accesul din câmpie pe Valea Laita; noi am ajuns de două ori la ea prin coborâre din Strunga Ciobanului pe Muchia Tunsu până la limita pădurii. De unde am prins (mai ușor de pe „cornul” vestic al Furcii Tunsului) o faină potecă ciobănească spre dreapta, ce ne-a coborât în vale, de unde am urcat pe firul sec al Văii Laita. Apoi, mai înainte de marele perete, am cotit la dreapta spre o faină terasă cu izvoare (unde am avut corturile de câteva ori). Terasă aflată mai jos de traseul marcat cu CR ce duce din Portița Călțunului pe sub hornul Strunga Dracului la Strunga Ciobanului. Terasă unde în anii ’70 sibienii propuseseră a fi ridicat refugiul, nu la Călțun. Ar fi fost pe teritoriul județului Sibiu cum insistau funcționarii, dar era cam departe de traseul turistic. Unele văi sunt accesibile numai în zona dinspre câmpie: Moașa Sebeșului, Avrig, Berivoi- apoi drumeții urcă pe poteca pe versant sau pe culme spre cabanele respective: Suru, Bârcaciu, refugiul Scoarța, Altele dimpotrivă, au zona dinspre câmpie sălbatică, fără drum, fără potecă: Valea Ucea, Valea Ucișoara. Despre ele vom scrie în continuare.
Ambele văi sunt nemarcate, cum nemarcate și mai „alpine” sunt majoritatea muchiilor nordice făgărășene. Unor astfel le trasee , Dinu Boghez le spunea „trasee de maturitate”. Deci trasee parcurse mai ales de drumeți veterani, după ce au parcurs mai toate traseele marcate din masivul respectiv și au câștigat experiența necesară. Ca Dinu Boghez am procedat și Noi Doi de prin 2002-2003 încoace: am parcurs spre amonte sau spre aval mai toate muchiile nordice făgărășene (dar și din alți munți -Rodnei de ex.), mai exact zona lor de la limita pădurii până la acele V-uri de sub creasta principală, numite spintecături, porțițe, curmături, ferestre, șeuțe. De unde, spre creasta principală, muchiile devin și mai „alpine”- necesitând coardă, asigurări, căști – cum scrie în cărțile sale expertul în Făgărași – Andrei Beleaua – care le-a studiat și parcurs și vara și iarna! Dar ne rămăseseră neparcurse unele văi nemarcate sau parcurse doar parțial, adică zona lor din amonte, căldările glaciare admirate din Creastă și prin care trecuserăm în 2015 dintr-una în alta, de la Podragu la Valea Sâmbetei, tură relatată cu foto aici: O traversare mult visată și publicată în revista România pitorească nr.486/3/2016 și în cartea mea „Hoinari prin munți”.

Așa că în ultimul week-end din iulie și în al al 2-lea din august 2023, „am luat taurul de coarne”. Am încercat desigur să ne documentăm, căci știam că zona dinspre câmpie a ambelor văi e inaccesibilă, că se urcă mai întâi pe o muchie împădurită și apoi se coboară „la firul apei”, la poteca ciobănească ce duce la căldările glaciare respective. Unde, mai aproape de limita pădurii, înainte de 1989 erau stâne de mânzări ale sătenilor, acum inexistente. Turme cu mânzări – mai ales ale unor patroni – am mai întâlnit în ultimii ani în munții Rodnei, Godeanu, poate mai sunt și în alți munți. Dar în general stânele de mânzări sunt acum în câmpie, pe foste fânațe abandonate. Locul fostelor stâne de mânzări se ghicește doar urma târlei, după ”„insulele” de ștevie, iar mai sus găsim bordeie improvizate ale ciobanilor care păzesc turme de sterpe.

1. Valea Ucea. Am abordat-o de sus în jos. În sâmbăta de 29 iulie 2023 am parcat mașina mai sus de Orașul Victoria, după ultimele case din cătunul Sumerna și am pornit per pedes pe drumul de tractor și apoi pe poteca marcată cu BA ce duce pe Muchia Târâța și în final coboară la Lacul și Cabana Podragu. Dar noi nu aveam ca țintă lacul și cabana. Așa că am continuat, urcând spre stânga în Curmătura Iezerului/Fereastra Răsăritului de unde am coborât spre obârșia Văii Ucea, în frumoasa căldărușă Hârtopu Ucii. Loc tare drag și nouă și altor colegi de club, unde am mai pus corturile și de unde am pornit spre și pe muchii nordice: Tărâța (zona nemarcată) și Gârdomanu. Zona superioară a muchiei Gârdomanu, aval de Portița din Muchie, ușor de parcurs, noi, în 2008 am numit-o ”Bunătățile”. În contrast cu zona dinspre pădure numită în descrieri ”Răutățile Gârdomanului”. În ”Răutăți” a fost ”recoltat” în 1934 trofeul de țap de capră neagră declarat record mondial în 1937, cu 141,10 p CIC! Record ce dăinuie şi azi! În zona superioară a văii Ucea, pe penultima terasă găsim vara un bordei și o mare turmă de oi. De acolo, sunt trei posibilități:
-se poate traversa spre vest în Căldarea Podragu prin Curmătura Iezerului, traseu folosit mai frecvent în ambele direcții. Pe acolo veniserăm noi acum,
-se poate ieși (cu atenție!) în Șaua Corabia a crestei principale, după ce am trecut prin superba căldărușe „finală”- Hârtopu Ucii,
-se poate urca spre est în Portița de Sus Muchiei Gârdomanu și coborî în Căldarea Ucișoara.
Acolo, mai sus de bordei (dar ”ascunși” după un dâmb) și mai jos de cascadele ce se prăvălesc din Hârtopu Ucii, am montat cortul. Duminică dimineața am povestit cu unul dintre cei doi ciobani. Era din Ucea, turma număra 1200 de oi. I-am spus că în 2015, în Valea Viștea, era o turmă și mai mare -1.400 de oi, păzite doar de ciobanul Ghiţă din satul Sălătruc de pe Topolog și de doar cinci câini. Ursul îi luase opt oi în vara aceea, câteva i-au murit „sinucise”, căzând de la înălţime! Am coborât pe poteca pe care oile și măgarii trec doar la urcare și la coborâre, dar pe care mai trec la cam 10 zile „ortacii” cu măgarii încărcați cu provizii. Erau locuri unde poteca nu era clară, o mai pierdeam, dar ne consolau numeroasele și frumoasele cascade. După o vreme prin pădure, am ajuns la un mic refugiu din bârne, încă „funcțional” unde am făcut o pauză. După câteva minute, aveam halucinații auditive: multe voci în surdină, apoi tot mai clare! Apar dinspre amonte opt tineri conduși de un tânăr dar serios ghid montan Jonathan Beck din Râșnov. Coborâseră seara din creastă direct în căldărușa Hârtopu Ucii, desigur nu cu mult timp după trecerea noastră și dormiseră acolo. Am scris „ghid serios” deoarece ne-a explicat și el (știam și de la doi colegi de club) pe unde să ajungem „la destinație”, căci mai înainte cu vreo două săptămâni fusese singur „în explorare” de jos în sus și constatase că într-adevăr pe firul apei nu se poate! Aveau desigur un ritm tineresc de mers. Poteca era acum clară. După cam un km, ea părăsește valea în urcuș abrupt spre dreapta și ne-a scos aproape de culme într-o „poiană”/tăietură unde se pare că vântul făcuse cândva ravagii. Acasă, pe Google Earth văzusem o rețea de drumuri de tractoare forestiere care au ajutat la salvarea și transportarea copacilor dărâmați. La cam 50 m după ieșirea din pădure, am dat de unul din acele drumuri care ne-a dus în coborâre spre stânga până jos în Valea Ucea, la capătul drumului de camioane forestiere. Pe care am mai mers 4 km până la mașină. Undeva, din dreapta ”venea” drumul forestier de pe Valea Ucișoara despre care am fi dorit să știm mai multe și despre care vom scrie mai jos.

2. Valea Ucișoara. Era o „terra incognita”, nu găsisem în reviste sau pe net relatări despre ea și nici în ghiduri turistice. Am primit doar o informație mai veche de la un veteran, că nu se abordează direct, ci din valea Viștei, similar cu abordarea „peste deal” a văii Ucea . Se știa că în zona alpină are și a avut stâne, dar nu știam de accesul la ele. Doi colegi de club care coborâseră pe ea cu peripeții, ne-au relatat: „Noi am coborât pe acel drum de TAF relativ recent, pe care nu prea doresc sa mai merg vreodată, se trece des prin apă, mult noroi, e departe de a fi o potecă plăcută.” Noi am planificat Valea Ucișoara în urcare, vale spre care am plecat sâmbătă 12 august 2023. la ora 7.30 din valea Viștea, de unde se pleacă spre spre „acoperișul României” – custura Viștea-Moldoveanu. De la ultima casă, unde se parcau mașini pe marginea drumului (care urcă încă vreo 4 km) am cotit în urcare spre dreapta pe drum de TAF prin zona împădurită a Culmii Viștea și o vreme pe culme. Apoi am părăsit drumul bun ce ni s-a părut că o ia prea repede în coborâre spre dreapta, spre Valea Ucișoara ( pe el ar fi trebuit să coborâm) și am continuat pe culme pe un vechi drum „suspect”- cu iarbă cât grâul. Nedorind a ne întoarce, am coborât ,„haiducește” spre dreapta, prin pădure, dar panta a devenit tot mai abruptă, pe care o alunecare-cădere n-am fi putut-o opri decât cu… pioletul! În lipsa lui, am folosit canturile bocancilor, bețele și atenția!

Ajunși jos în valea Ucișoara, la poteca cu urme de oi și de măgari, ne-am bucurat că vom afla de la ciobani ce doream. Așa că am urcat liniștiți pe poteca acceptabilă. Deși nu peste tot clară, n-am greșit-o nicăieri. Valea nu e așa de frumoasă ca vecina ei Ucea, dar are câteva cascade faine. Și evoluezi în urcare printre două renumite muchii nordice făgărășene: Gârdomanu în dreapta și Viștea în stânga pe care le parcurseserăm cândva (zona lor alpină). La bordeiul de pe penultima terasă glaciară decepție cruntă: era un nene cam oligofren din județul Gorj, care abandonase bordeiul mizerabil aflat pe treapta de deasupra cascadei („unde venea des ursul”) și l-a mutat mai sus- un bordei la fel de improvizat, de mizerabil. Ne-a spus că urcase cu oile „pe plai”, n-am putut scoate mai multe de le el, nu știa numele culmilor vecine, decât al văii, și că oile sunt din Viștișoara (și acest nume îl pronunțase greșit). Și că pe el (și câinii), periodic îl aprovizionează oameni din Viștișoara cu măgarii. Drum mai logic, mai scurt dacă vii dinspre satul Viștișoara, pe care am fi ajuns și noi în valea Ucișoara dacă îl urmam. Probabil acela e vechiul plai ciobănesc de ajuns în Valea Ucișoara, devenit drum de tractoare. Dar noi – după informațiile nu prea clare primite – credeam că mai trebuie să urcăm pe drumul de pe culme , existent dar năpădit de iarbă și buruieni cât grâul și apoi să coborâm spre dreapta. În căldarea superioară Văii Ucișoara am montat cortul pe ultima terasă, mai sus de cea unde era bordeiul și târla celor cam 200 de oi.

De reținut: la urcarea pe Valea Ucișoara, aceasta devine seacă pe o lungă porțiune. Nu vă speriați, pe ultima terasă glaciară (unde noi am montat cortul) este apă! Din acest loc e cam riscant a ieși direct în creastă. Rămân trei posibilități:
-de traversat spre vest în Căldarea Ucea prin Portița de Sus a Muchiei Gârdomanu,
-de coborât înapoi pe valea Ucișoara,
– de traversat spre est în căldarea Viștea prin Spintecătura Viștei ce urma ca noi să facem a doua zi.
Așadar duminică am urcat vâlcelul abrupt ce ne-a dus în Spintecătura Viștei, (a nu se confunda cu mică strungă numită Spintecătura Viștea- Moldoveanu***) de unde am coborât cu mari emoții spre Căldarea Viștea, Cauza: exista o surprinzătoare limbă de zăpadă „din perete în perete” care tot la mijloc de august 2015 nu exista! Și n-aveam nici colțari și nici pioleți! Și nici gândul de a ne retrage spre vest, spre lacul Podragu. Vâlcelul era plin din perete în perete cu zăpadă tare în grosime de cam 1-1,5 m și de cam 50 de m lungime. Ne-a luat o oră ca s-o parcurgem în siguranță! A trebuit să săpăm cu bocancul dinspre aval trepte pe buza de zăpadă a rimayei din stânga, care era cam de 20-30 cm lărgime. Cea din dreapta era mai largă, dar nu vedeam dacă mai jos nu era prea strâmtă și de fapt nu încăpeam în ea și cu rucsacii în spinare. Am început eu a lua „taurul de coarne”, dar la un moment dat obosisem! Mai ales piciorul stâng deoarece era mereu în izometrie, dar și dreptul care „muncea”, săpa trepte. Psihicul îmi obosise de încordare. Trecuse cu greu Marlene în față și m-am mirat de tenacitatea ei de a nu da jos rucsacul. Eu trecusem deja la tehnica de a-l târî după mine! Și avansam ca melcii… La poza postată mai apoi pe FB cu Marlene săpând trepte, cineva a comentat: „Grozave momente cu nivelul de adrenalină crescut și cu toată concentrarea pe următorul pas.” I-am răspuns: „Eu știu că adrenalina e produsă de frică. Nouă nu ne era frică! Mergeam cu mare atenție și atât. Frica te paralizează, te împiedică în a fi atent, te apropie de primejdie. Prudența și atenția te îndepărtează de ea”. Dar se poate spune și că o anumită cantitate de adrenalină ajută să ai atenția mărită. Dar prea multă strică, omul intră în panică și poate lua decizii greșite. Cei din a doua categorie simt că le-a crescut nivelul de adrenalină, pot vedea asta și însoțitorii lor: se înroșesc sau dimpotrivă devin palizi, transpiră, chiar tremură… Ca și medicamentele: în doză normală ajută, în doză triplă sau și mai mare produc dezastre, chiar moartea!

Am oftat ușurați când „ne-am scos din priză”, când am ajuns pe pământ și iarbă. În pauza de odihnă binemeritată, privind marea căldare Viștea, vedeam „furnicile” care urcau pe poteca de pe firul văii (la acest nivel fără apă!) spre „Everestul” României și ne miram că nu vedem turma de oi. Ne aminteam că în vara 2015 era o turmă de 1.400 de oi. Acum nu mai era decât un bordei părăsit. Am constatat și mai apoi lipsa oilor și nevăzându-le ascunse prin cotloanele căldării, dar și după iarba care era ca fânul de cosit! Ne-am mai oprit la primul fir de apă ce venea dinspre Muchia Zănoaga, unde era un mare grup de tineri străini. Încă o scurtă pauză în pădure la Refugiul Salvamont. Ne-au bucurat cele vreo patru podețe noi peste torent. De la capătul drumului forestier am mai mărșăluit 3,5 km până la mașină.
 Revenim cu discuția la acea poiană-tăietură din culmea inferioară a Gârdomanului: Ea e plină de drumuri de TAF și spre Valea Ucea și spre valea Ucișoara. Se vede bine asta și pe Google Earth și vedeam sâmbătă și din culmea Viștea acele drumuri care coboară în valea Ucișoara. Și ne întrebam: pe unde au fost duși în câmpie acei copaci de pe versatul estic al acelei tăieturi? Oare nu s-a creat un drum de tractor spre aval pe valea Ucișoara? N-am mai avut timp duminică după ce am ajuns la mașină să face o incursiune până la capătul drumului de pe Valea Ucișoara să ne lămurim. Dar ne-a lămurit luni o discuție telefonică cu pasionatul montaniard Thomas Bross, fost șef al Salvamont Victoria, discuție pe care ar fi trebuit s-o am când „documentam” tura. Am aflat că din Culmea Viștea (în pădure nu e muchie !) ar fi trebuit să continuăm pe drumul mai umblat (pe care îl părăsisem) până în vale și apoi pe vale în sus, Acela e vechiul traseu ciobănesc de acces în căldarea Ucișoara , folosit și recent. Și tot Thomas ne-a confirmat ce bănuiam: că pentru transportul acelor lemne de pe versantul estic al zonei împădurite a Muchiei Gârdomanu, s-a creat un drum de TAF în zona până atunci inaccesibilă a Văii Ucișoara! Deteriorat acum, cu probleme pentru abordarea per pedes (trecut de mai multe ori prin apă) , dar existent. Pe el coborâseră colegii de club Andrei și Lucian, dezamăgiți de starea lui. Pe el îl coborâseră cândva iarna salvamontiștii din Victoria pe un om căzut din creasta principală (s-a prăbușit cu cornișa), dar care a „aterizat” tangent și s-a oprit viu, dar cu o entorsă gravă, cam pe unde am avut noi cortul , în acea ultimă terasă glaciară, unde e o mare zonă plată , cam cât un teren de fotbal! Thomas spunea că vor să „reabiliteze ” accesul per pedes pe acel drum care i-a decepționat pe colegii noștri de club și că poate vor crea o potecă și direct pe lângă firul apei Ucea, de la capătul drumului forestier în sus, pe unde au mai umblat și ei. Dă Doamne, deși nu cred !

Concluzie pentru cele două văi:
1. Valea Ucea: ar fi mai bine de urmat în coborâre, după urcarea pe Muchia Tărâța la Podragu și traversat spre stânga în Valea Ucea, cum făcuserăm noi. Dar cu track real (îl avem) se poate și invers (din poiana-tăietură nu e ușor de găsit întrarea în pădure a potecii ce duce în vale, spre Refugiu și mai sus. Marele avantaj: în oricare sens, la întoarcere ajungeți la mașină.
2. Pentru valea Ucișoara, combinată cu valea marcată Viștea: în oricare sens ar trebui folosit vechiul drum ciobănesc peste Culmea Viștea (nu se urcă prea mult), tot pentru ca la întoarcere să se ajungă la mașină, nu la vreo 10 km de ea cât ar fi dacă s-ar urca sau coborî tot pe acel mizerabil drum de TAF de pe firul văii Ucișoara. Și pentru asta avem track din care să continuați drumul bun spre Valea Ucișoara pe care noi îl părăsisem.
3. Dacă s-ar combina într-o tură cele două văi nemarcate Ucea și Ucișoara – cu ambiția de a urma acel drum de TAF cu treceri prin apă, n-ar fi așa de mare distanță până unde e lăsată mașina (de unde se începe urcușul spre Muchia Tărâței). Dar e mai clar vizibilă urcarea din fundul Văii Ucișoara în Portiţa de Sus a Muchiei Gârdomanului-2.285 m pentru a coborî în Căldarea superioară atât de faină a văii Ucea și apoi pe ea la vale.

Tura noastră pe văile Ucișoara-Viștea fost o aventură ? Nu ! Căci aventura este intrarea într-o situație din care nu știi dacă și cum vei ieși! A fost doar o tură de munte în care unele zone ne-au obligat să fim foarte atenți! Sperăm că v-am convins că a parcurge trasee nemarcate pe văi sau pe muchii, implică un anumit grad de periculozitate!  Necesită o anduranță și un echipament adecvat mersului ”prin sălbăticie”, inclusiv pentru a petrece la nevoie o noapte ”pe coclauri” și multă experiență în orientare și în a depăși orice situație !

***Notă: Mica strungă de pe custura dintre vârfurile Viștea și Moldoveanu ar trebui să se numească ”Cioaca Viștea-Moldoveanu”. Cioacă fiind un arhaism, așa se numea un băț scurt dar elastic, de obicei de alun, care avea o crestătură la mijloc, pentru prins rufe puse la uscat pe o sârmă sau sfoară Desigur cu crestătura în jos, nu în sus ca cea de pe Acoperișul României

Dar a parcurge trasee nemarcate pe văi sau pe muchii, implică un grad de periculozitate! Necesită o anduranță și un echipament adecvat mersului ”prin sălbăticie”, inclusiv pentru a petrece la nevoie o noapte ”pe coclauri” și multă experiență în orientare și în a depăși orice situație !

*****