Despre cartea „Singurătatea verticalelor”

Și despre o contestare a paternităţii acestei cărţi a lui Cuxi.

„Singurătatea verticalelor” este numele unei cărţi semnate Alexandru Brăduţ Şerban – cunoscut sub numele Cuxi. Autorul ei, tânăr student şi pasionat alpinist, a decedat în Munţii Retezat în 11 februarie 1983, într-o avalanşă provocată de el. Unii ştiţi desigur crucea „In Memoriam” aflată cu vreo 15 minute amonte de cabana Genţiana. Jurnalul lui în care îşi relata cu meticulozitate toate ascensiunile pe munte, l-au pregătit pentru tipar îndureraţii săi părinti, universitari clujeni, dar a putut vedea lumina tiparului abia în 1990 cu titlul de mai sus, carte rapid epuizată dar reeditată în 2003.

Despre această carte și despre autorul ei puteţi citi aici: https://dinumititeanu.ro/alexandru-bradut-serban-cuxi/

Un cunoscut montaniard din Bucureşti – Mircea Ordean, a susţinut cu diverse ocazii ideea aberantă că nu Cuxi e autorul cărţii, iar mai recent a spus și numele „autorului” din umbră, bănuit şi depistat de el: eu, Dinu Mititeanu! Scrisese chiar recent asta într-un comentariu pe Facebook la o postare a alpinistului Lucian Apostu din Brașov: o imagine cu cărţi de munte ale sale, printre care erau ambele ediţii ale cărţii lui Cuxi. Culmea e că MO nu spune: „au mai intervenit şi alte persoane în text”, cum se întâmplă uneori, ci susţine că acea carte nu e scrisă de Cuxi. Sper că niciun montaniard nu crede în această idee fantasmagorică! Cineva chiar se întreba de ce aş fi făcut-o?

Ştiam de la Cuxi că ţine un jurnal şi îmi mărturisise că are în plan ca peste ani să scoată o carte. Dar jurnalul în care îşi transcria îngrijit relatările escaladelor sale, făcute mai întâi ca ciorne, eu l-am văzut prima dată la „priveghi”, în garajul familiei. Timp de vreo 6-8 seri acel garaj, devenit cameră mortuară, era plin de tineri şi nu numai în jurul sicriului său! L-au ţinut părinţii lui acolo. (era iarnă rece!) până ce s-a încheiat vacanţa, să poată participa la înmormântare şi colegii lui şi alţi mulţi studenţi care îl ştiau şi îl admirau. Ceremonia funerară a fost impresionantă – părinţii, profesori universitari; tatăl lui a devenit primul primar al Clujului după „revoluţie” – a avut loc în holul Casei de Cultură a Studenţilor cu sute de coroane şi cu un convoi foarte lung spre cimitir.

Acolo, în garajul familiei, în acele seri am citit fragmente din jurnal care trecea din mână în mână. Acolo am aflat de câteva „prostioare” făcute de el cu amici ai săi care îl adulau (de unii atunci aflasem!) pe care îi ruga „să nu afle dl Dinu şi Vali” (şeful nostru). Acel jurnal i-l voi cere mamei sale care încă trăieşte, să xerocopiez mare parte din el, să postez undeva unele pagini, să poată cei interesaţi să le confrunte cu cartea. Iar dovada că acel jurnal e scris de mâna lui, o veţi avea comparând scrisul (de mână!) cu cel existent în a 2-a ediţie a cărţii la pag. 120-121, xerocopia scrisorii trimisă de el bunului său prieten Bebe Pozdârcă din Tg. Mureş, după ascensiunea lui de iarnă în decembrie 1982 (cu Tavi Bortoș) a Fisurii Albastre dedicată memoriei lui Emilian Cristea.

Izvorul resentimentelor lui MO la adresa lui Cuxi porneşte de la Cristea. Resentimente ce le-a extins asupra tuturor celor care, la fel cu Cuxi, l-au vorbit doar de bine pe Emilian Cristea: Toma Boerescu (naş al lui Cristea), speologul clujean Mihai Şerban, unchi al lui Cuxi, eu şi alţii. Apoi resentimente şi post-mortem faţă de Zsolt Török, care îi admirase cartea şi viaţa lui Cuxi!

Comparând pagini din jurnal şi din carte, vă veţi putea convinge că „Singurătatea verticalelor” e reprodusă după jurnalul lui Cuxi scris de el până la moartea sa din 11 februarie 1983, că nu puteam fi eu autorul! Mai ales că atunci eu încă nu eram „scriitor”, nu scrisesem NICIUN rând în vreo publicaţie! Vă puteţi da seama de asta citind pagina 104 a cărţii mele „Chemarea muntelui” unde explic de ce am scris primul meu articol în revista România pitorească abia în 1985 iar următorul abia în 1997. După care, la insistenţele revistei Rp am început să scriu în fiecare număr, iar prima mea carte a apărut după alţi aproape… 20 de ani, în 2016! Cum aş fi publicat-o pe prima „scrisă de mine” sub numele lui Cuxi? Care ar fi logica? În carte, Cuxi scrie despre oameni pe care (pe unii) nu-i cunoscusem şi relatează despre multe alpiniade şi ascensiuni la care nu am fost prezent. Cum le-aş fi putut relata eu în scris? Cuxi era un analfabet care m-a angajat şi plătit pe mine (medic, nu publicist!) să mi le povestească şi eu să le scriu şi să le dau o formă publicabilă? Cum, dacă încă nu publicasem încă nimic? Și când? Aveam serviciu, familie, antrenamente. Nici eu nu prea aveam timp liber, nici Cuxi.

Apropo de imaginaţia „bogată” a lui MO: lansase ipoteza că tatăl lui Cuxi ar fi fost „omul securităţii”, altfel nu ar fi putut pleca cu soţia sa şi cu Cuxi în tură prin Europa. Adevărul e simplu: aveau o casă de invidiat, plasată într-un vechi şi select cartier al Clujului, aşa că VIP-urile comuniste ale oraşului s-ar fi bucurat să le rămână lor. Cunosc şi unii cunoaşteţi multe situaţii similare. Despre unele case faine se spunea că se decisese cui vor fi atribuite încă din momentul aprobării paşaportului, înainte de a se afla că respectivul nu va mai reveni în România! Iar dacă dl. Şerban ar fi fost „omul securităţii”, manuscrisul cărţii n-ar fi trebuit să aştepte din 1983 până în 1990 pentru a fi publicat! În plus, între universitarii clujeni se ştia ce „relaţii” au existat în anii instaurării în ţară a regimului comunist între acesta şi bunicul lui Cuxi, fost profesor universitar la Facultatea de Agronomiei, sala festivă îi poartă acum numele! Unii aţi aflat asta din cartea ”Brazii se frâng dar nu se îndoiesc” a făgărăşanului Ion Gavrilă-Ogoranu.

Două relatări din cartea lui Cuxi: „Matterhorn” şi „Singurătatea verticalelor” (relatarea ascensiunii de iarnă a Fisurii Albastre) fuseseră tipărite mai întâi în anii 80 în „Almanahul turistic” editat anual de redacţia revistei România pitorească. Pe acelea, sau doar pe primul, mi se pare le dăduseră în prealabil părintii lui la verificat, „cizelat” şi aprobat unei cunoscute „doamne a culturii clujene” – Eta Boeriu – care semnează în cartea lui Cuxi o poezie dedicată acestuia. Poate că în acelea, reproduse apoi și în carte, acea filoloagă a mai intervenit ici şi colo. Iar înainte de tipar, ştiu că tatăl lui Cuxi a mai intervenit şi el: Dl Mititeanu în loc de Dinu, Raza Soarelui, cabana din Cheile Bicazului, în loc de Sunshine (mă întrebase ce e aia?), bere în loc de „beroase” , poate şi la alte câteva „puştisme”, la care, după insistenţele mele, a renunţat în a 2-a ediţie! Deci, intervenţii minore în textul scris de Cuxi!

Stilul cărţii lui Cuxi e diferit de stilul meu, e modern, reportericesc în mare parte. Despre al meu MO a scris că e vetust, à la Hogaş, Vlahuţă… Lui MO îi place să-şi etaleze „curajul sincerităţii”, de a scrie și despre „umbre” ale unor oameni, mai ales despre „umbre” ale unora neagreaţi de Domnia Sa, umbre pe care le caută „cu lumânarea”. Ca dovadă a „obiectivităţii” sale, a mai scris critic câte ceva şi despre idolul său, Niculae Baticu.

În fraze mai scurte, cele de mai sus le-a aflat şi MO din vreo două comentarii ale mele pe Facebook, dar n-a acceptat argumentele expuse de mine. Promisese că va aduce argumente în favoarea tezei sale în cartea ce o va tipări. Carte din care apăruseră fragmente interesante, apreciate, pe net şi prin reviste. Am aflat recent că a apărut. Am şi trecut-o într-un articol de pe blogul meu: http://www.dinumititeanu.ro/Carti-despre-alpinism. Cartea merită citită de oricare iubitor de munte, mai ales de „bucegiști”, e o carte scrisă de un foarte bun cunoscător al abruptului prahovean al Bucegilor. E muncită, e bine documentată. Din ea se pot afla şi lămuri date despre topografia, toponimia şi istoria alpinismului în Bucegi. Ştiu că a umblat mult pe trasee de grad mic din abruptul prahovean, a publicat multe articole cu scheme concludente în fosta revistă Munţii Carpaţi şi a beneficiat de manuscrise ale lui Radu Țițeica şi Niculae Baticu. Cartea îi poate învita şi îndruma pe mulţi iubitori de munte pe trasee uşoare, dar frumoase: văi de abrupt, vâlcele, brâne, creste uşoare, cele parcurse de „alpinişti” în perioada interbelică, atunci când aceştia nu-şi puteau imagina că se pot urca şi pereţi verticali, cum a dovedit mai apoi Niculae Baticu cu traseul său, Furcile din Peretele Gălbinele.

Cunosc destul de bine cotloanelor Bucegilor. Am umblat chiar şi de mai multe ori prin cele mai multe dintre ele. Aşadar, nu mă simt îndemnat a citi cartea; doresc a evita binecunoscute „şopârle” şi ipoteze năstruşnice, nu doresc să mă încarc cu energie negativă, nu vreau să cunosc „argumentele” aduse în problema Cuxi de criticul şi „detectivul literar” Mircea Ordean. Nu doresc să polemizez cu Domnia Sa, ar fi inutil. Cei care vor citi cartea dar şi această opinie a mea, au capacitatea să-şi formeze o părere proprie despre problema asta. În fond „apa trece, pietrele rămân!”.

Dinu Mititeanu    Cluj Napoca, 14 aprilie 2020