Despre cartea „Tributul hazardului”

Gânduri… Atâtea gânduri mi se învălmăşesc în minte acum, când am ajuns la ultima pagină a manuscrisului celei de a patra cărţi semnată de neobositul alpinist braşovean Mircea Noaghiu. Gestul meu de a tasta cuvântul „neobosit”, a determinat ca nişte rânduri dintr-una dintre cărţile sale ce le-am scos din rafturi şi le-am pus lângă tastatură, să-mi ceară a le reproduce:

„Muntele nu ne-a obosit niciodată. Ne-au obosit doar clipele lungi de aşteptare şi incertitudine când cercetam crestele din spatele cărora trebuiau să apară confraţii din alte echipe”.

Sau, reiese din cărţile sale, mai ales aşteptarea năbădăioşilor tineri din clubul ce-l „păstorea”. Şi cred că l-a obosit şi lunga aşteptare a momentului când să poată spune nişte adevăruri pe care cândva cenzura obliga a fi ascunse „sub covor”, iar autocenzura le amâna pentru vremuri în care să poată fi rostite şi scrise. Scriind asta, nu pot să nu redau o afirmaţie a unui „monstru sacru” al alpinismului postbelic, Lionel Terray:

„Chiar dacă evoluează aproape de cer, alpiniştii nu sunt îngeri, ci rămân mereu oameni, cu inima pătată deseori de negriciunea lumii de unde vin şi unde se reîntorc…”.

Iar alt gând îmi aminteşte cât de surprinşi am fost toţi confraţii întru pasiune ai lui Mircea, care vedeam mereu „negriciuni” în mica lume a alpinismului din România, că în anul 1974 o carte la fel de curajoasă ca cea de faţă, intitulată „Competiţia”, a „fentat” cenzura, fiind tipărită şi prezentată ca „roman”! Erau, desigur, în acea carte şi ficţiuni, dar „actorii” de pe scena pe care trebuiau să „joace” alpiniştii acelor ani, au constatat fără efort că asemănarea unor personaje cu persoane reale, nu era „întâmplătoare” cum se afirma la începutul „romanului”. Mulţi am crezut că numele autoarei, Ioana Orlea, e un pseudonim. Dar mai apoi am auzit la postul de radio „Europa Liberă” de succesul ce-l avea cu cărţile ei în Franţa, noua ei patrie.

Revenind la cuvântul „oboseală”, prietenului meu Mircea i se potriveşte perfect afirmaţia lui Ionel Coman, cel pe „urmele” căruia a călcat şi calcă. Şi nu doar pe străzile Braşovului şi pe potecile verticale „marcate cu pitoane”, dar şi în ale scrisului. Citez:

„Pentru mulţi dintre noi, alpinismul nu a fost un foc de paie, ci a rămas o pasiune durabilă, adaptată anilor, dar mereu atrăgătoare…”

Cartea de faţă dovedeşte asta, aşa cum a dovedit-o şi penultima: „Lacrima de piatră”, pe care citind-o, rămâi uimit că la 63 de ani, negăsind coechipier, s-a dus singur să mai pitoneze (!!!) două lungimi de coardă din „Amurgul zeilor”, traseu început cu 20 de ani în urmă. A făcut asta după ce aflase că traseul e trecut în cartea „Cheile Bicazului” a amicului sau Wild Ferenc. Ne uimeşte şi ultima sa ascensiune solitară relatată în cartea de faţă, după ce condilii săi femurali fuseseră înlocuiţi cu unii de titan, situaţie după care cei mai mulţi nu se pot despărţi de cârje. Ne uimeşte însă mai ales prin faptul că nu s-a lăsat învins de hazardul ce i-a răpit prieteni sau „elevi”, de faptul că deseori a fost chemat „să dea cu subsemnatul”. De fapt, nu întotdeauna era vorba de hazard, ci de consecinţele năbădăilor unor tineri care „uitau” uneori că şeful lor îi îndemnase mereu la prudenţă maximă. Extrapolând, ştim cu toţii că de accidentele de pe şosele nu sunt vinovaţi instructorii auto.

Cei care iubim muntele, ne bucurăm când mai apare o carte scrisă de un confrate întru pasiune. De cele mai multe ori respectivul nu este scriitor de profesie, dar ştim că vom găsi în carte întâmplări reale din „lumea noastră”, vom găsi relatate emoţii şi bucurii, speranţe şi satisfacţii, dar şi mâhniri şi decepţii. Terminând de citit cartea, ne simţim ca într-o seară sub un cer plin de stele, în jurul unui foc înconjurat de prieteni care îşi deapănă amintiri. Amintirile din cartea de faţă, discuţia autorului cu sine-însuşi din paginile finale, sunt o dovadă că şi acum, la mijloc de deceniu opt al vieţii spiritul său e atât de puternic încât domină fizicul şi că autorul ei n-a dus o viaţă vegetală, ci a trăit intens! Şi nu se gândeşte la odihnă, nici fizică şi nici spirituală, amintind prin tot ce face de o cugetare a lui Nicolae Iorga:

„De ce odihnă înainte de moarte, când ne aşteaptă atâta după ea?”.

Dinu Mititeanu