Despre Marlene

Motto: Ce caut eu în munţi ? Caut o evadare în frumuseţe.

Gaston Rebuffat

Anul 1975: undeva, în inima Apusenilor, într-un loc cu rezonanţe mioritice, o familie dintr-un oraş de câmpie îşi petrece o vacanţă de vară. O tânară profesoară de geografie, împreună cu soţul ei, încearcă să le îndrume celor două fetiţe ale lor primii paşi pe cărări de munte. Cea mai mică dintre ele, are doar patru ani şi descoperă la fiecare pas că muntele este plin de poveşti: Izvorul Minunilor, cascada Iadolina, Vălul Miresei, Valea Iadului, Moara Dracului, cascada Ieduţului, care îi vor rămane în minte pentru totdeauna şi pe care, cândva, când va creşte mare, se va întoarce să le regăsească…

Anul 1979: aceeaşi familie, aceleaşi două fetiţe, acum ceva mai mari, o altă vacanţă de vară, şi… panglica argintie a unei şosele ce se strecoară printre creste ascuţite şi mângâiate de nori. Curbe ameţitoare, care le taie respiraţia, câteva minute de întuneric în care aud doar vuietul din trupul muntelui şi simt răcoarea umedă a stâncilor, apoi…din nou lumina, parcă dintr-o altă lume: un lac cu o cabană în mijloc, crestele care s-au apropiat incredibil de mult, formând parcă o cetate, dintr-o altă poveste…Piscul Bâlii, Paltinul, Capra, Vânătoarea lui Buteanu, Negoiu, Călţunu, o mare cu valuri împietrite, cu creste şi văi misterioase, chemând irezistibil şi atrăgând magnetic privirile…Dar, peste noapte, decorul se schimbă: totul este alb, deşi e mijlocul verii, culmile cele înalte sunt ascunse după cenuşii perdele de ceaţă, cortul lor se zbate neputicios în bătaia vântului, iar lacul de smarald e acum rece şi cu faţa zbârcită. Fata cea mica, încălţată doar în sandale, se uită cu admiraţie la nişte „neni” încălţaţi cu bocanci butucănoşi, cu jambiere şi căciuliţe roşii, cu nişte frânghii încolăcite în jurul bustului, care coboară în viteză pe poteca înzapezită. „Alpinişti”, îi spune mama şi dintr-o dată acest cuvânt devine pentru fată ceva irezistibil de atrăgător, dar intangibil. Un gând rebel îi încolţeşte în minte: „voi fi şi eu cândva aşa, ca nenii ăştia”…, dar nu-l mărturiseşte deocamdată nimănui…

Fata cea mică începe să scormonească prin bibliotecă… Munţii Noştri…, Călăuza turistului…, Am îndrăgit munţii…, Omul şi muntele…, Popasuri pe culmi…cărţi pe care le citeşte din scoarţă-n scoarţă. Descoperă că, de mai mulţi ani, mama este abonată la o revistă în care, pe câteva pagini, sunt poze şi articole despre munţi…Regăseşte acolo imagini cu „nenii” cu jambiere şi căciuliţe roşii, aşa cum erau cei de la Bâlea, dar, înconjuraţi de creste înzăpezite: „Alpinişti parcurgând iarna creasta Făgăraşului de la Suru la Sâmbăta”. Se uita la poze cu respiraţia tăiată: „Brr, ce privelişti fantastice!” Şi din nou îşi doreşte să crească mare şi să ajungă şi ea acolo…

Anul 1983: profesoara de geografie are acum două fete destul de mari încât să poată să-şi care singure lucrurile. Mai are şi un băieţel care e trist de fiecare dată când mama pleacă cu copiii cei mari pe munţi; dar, ea îi spune de fiecare dată: „când vei fi mai mare, te voi lua şi pe tine…”
Fata cea mica are emoţii. Are acum bocanci şi un rucsac numai al ei. E roşu şi cam mare, iar cadrul metalic îl face să pară şi mai mare. Dar e hotărâtă să îl care orice ar fi şi să nu se plângă dacă îi va fi greu.
Parâng! Ce munte mare, cu creste ascuţite şi văi adânci, cu lacuri de smarald şi pâraie înspumate! A citit despre el toate articolele apărute de-a lungul anilor în revistă, a învăţat special cu această ocazie să „citească” o hartă. E aventura la care s-a gândit pe tot parcursul anului şcolar, a făcut planuri, s-a visat acolo. Paisprezece zile cu rucsacul în spate şi cu cortul pe munte, departe de lume. Se simte deja mult mai aproape de eroii ei favoriţi- Cireşarii. Pleacă în prima ei expediţie adevărată.

Anul 1984: o nouă expediţie, un munte mai mic, dar plin de poveştile şi de misterele ciobanilor din Mărginimea Sibiului: Cindrelul, un munte cu sate de oieri în care învaţă să desluşească motivele în alb-negru cusute pe ii şi să doinească din fluier, un munte cu văi adânci şi mirosind a cetină, un munte cu plaiuri largi şi înverzite, cu stâne dese şi cu ciobani primitori şi pricepuţi în „arta” balmoşului; un munte cu un tău de culoarea jnepenilor ce se oglindesc în el şi cu un vârf ce îi testează cu grindină şi lapoviţă.

Anul 1985: „regele munţilor” -Făgăraşul îşi descoperă misterele văilor nordice şi „acoperişul”. După un urcuş lung, care i s-a părut fără sfârşit, fata cea mică, acum adolescentă, stă pe vârful cel mare şi îşi aminteşte de pozele din revista de demult…”Oare cum o fi iarna pe-aici?…” Ştie deja toate vârfurile, văile şi crestele şi crede din tot sufletul că va ajunge cândva şi pe ele. Ştie şi că prin unele locuri e dificil, chiar periculos, ştie că unele trasee sunt doar pentru alpinişti. Dar e convinsă că niciodată nu poţi înfăptui un lucru fără să visezi la el…

Anul 1986: Apuseni… ce chemare de demult ! Ştie deja că sub acest nume se ascund mai mulţi munţi care mai de care mai deosebit şi cu un spirit propriu. Ştie că vacanţa e prea scurtă pentru a-i vedea pe toţi, dar e curioasă să vadă macar locurile cele mai vestite şi mai misteroase: Cetăţile Ponorului, Gheţarul de la Scărişoara (va afla mult mai tarziu şi cu dezamăgire că numele nu prea are legăura cu locul !), izbucul şi cheile Galbenei, Poiana Florilor, muntele Găina, cu al său târg „de fete”, valea Arieşului cu a sa pitorească mocăniţă… Rămân însă multe alte locuri tainice, venite parcă din poveştile copilăriei, pe care va dori să le vada şi ale caror taine să le dezlege cândva…

Anul 1987: Bucegii…ce munte impresionant, ca o cetate, dar ce multă lume pe poteci! Ce abrupturi prăpăstioase şi ce denumiri ciudate, ascunzând parcă taine din vechime. Copilul din ea mai caută încă urmele zânelor din poveştile din Valea Cerbului, mai priveşte curioasă la colţii unui căpcăun-morar care şi-ar fi găsit sfârşitul pe-aici şi la spinarea împietrită a unui balaur. Se bucură în zilele următoare descoperind cărările Bucşoiului, Hornurile Mălăieştilor sau admirând un apus superb lângă cabana de pe vârf ! Şi ce panorame largi spre munţii din jur, unii ştiuţi doar din cărţile de geografie! Intuieşte deja că şi negrele abrupturi au tainicele lor cotloane şi îşi promite şi aici că va reveni cândva să le cunoască.

Anul 1991: este deja studentă şi nu prea mai merge pe munte cu mama şi cu „picii”. Are un grup de prieteni cu care din când în când mai „evadează” dintre betoanele Bucureştilor. Cărările înzăpezite încep să fie tot mai atrăgătoare, dar încercă să o înţeleagă pe mama care, odată cu „microbul” muntelui îi trasase şi nişte limite foarte clare:” NU iarna şi NU Piatra Craiului!”
Vacanţa de Paşte. Primăvara inundă Bucureştii, câmpiile şi dealurile. Trupa veselă porneşte spre „Muntele Interzis”, cu planuri mari şi forţe pe măsură. Urcă cu spor la refugiul Şpirla. Muntele îi întâmpină tăcut şi mohorât, cu tot abruptul vestic brăzdat de văi albe. Încep să nu mai fie aşa de siguri pe planul lor, aici este încă iarnă adevărată ! Urcă totuşi până La Zăplaz. Aici, nici urmă de cabluri, totul e îngropat sub metri de zăpadă, dar care ţine, ca o scară.” Hm, nici nu e aşa de greu! „, gândeşte ea, dar, ceva parcă îi spune să se întoarcă. Băieţii din trupă sapă cu spor trepte în zăpada tot mai mare, în timp ce cerul se întunecă tot mai dezaprobator. Plouă. Se adapostesc sub o creastă şi se sfătuiesc. Ea insistă să se întoarcă, ceva îi spune că nu prea au ce căuta pe-aici. Băieţii încearcă să o convingă că nu mai e mult până sus. Un zgomot surd şi… bulgări mari şi grei se rostogolesc peste urmele lor de pe firul vâlcelului. Apoi…linişte. „Înapoi!” se aude spunând şi nimeni nu o mai contrazice. Chiar şi cei mai hotărâţi sunt acum fără replică. Reuşesc să coboare cu bine, pe lângă stânci, săpând o nouă „scară” în zăpada tot mai moale.
Răsuflă uşuraţi doar când uşa refugiului se deschide şi înăuntru îi învăluie o căldură primitoare. Privind crestele, acum inundate în lumina apusului, se gândeşte la lecţia primită. A înţeles că muntele, mai ales iarna, nu se abordează oricum. E hotărâtă să revină, dar numai când va fi pregătită. Se întoarce acum pe poteci înverzite, prin locuri mai puţin pretenţioase…

Anul 1996: peste câteva luni va termina şcoala, care, în ultima vreme, a ţinut-o cam mult timp departe de munţii ei dragi. Are acum un amic, braşovean, foarte pasionat şi el de munte. Într-o dimineaţă teribil de geroasă de februarie, iată-i urcând cu spor spre abrupturile muntelui mult-dorit. Ajung la baza culoarului Padinei Şindileriei, care arată ca un tobogan de gheaţă. Vârfurile colţarilor muşcă scârţâind din zăpada îngheţată. Înaintează rapid, ca pe o scară. După două ore de efort, reuşesc să iasă în creasta scăldată în soare. Doamne, ce fantastic! La picioarele ei, toată Ţara Bârsei sub o scânteietoare mare de nori. Nu se mai satură privind în jur: Bucegii, Ciucaşul, Piatra Mare, Postăvarul, Iezerul şi Făgăraşii tronând deasupra norilor, ca nişte arhipelaguri într-un ocean. E de-a dreptul fericită.

O lună mai târziu, acelaşi munte, acelaşi decor… Amicul îi povesteşte despre nişte tainice „poteci nemarcate”, nişte locuri pe unde umblă doar cei initiaţi. Are emoţii… Oare e ea pregatită pentru un asemenea traseu?…Ştie acum ce înseamnă muntele iarna, ştie şi că va avea curajul să spună „nu”, dacă i se va părea periculos. Dar oare va putea ea să-şi dea seama la timp dacă e pericol ? I se pare că amicul este cam prea sigur pe el. El vrea cu orice chip să urce pe brâu până la Refugiul Ascuţit.
Urcuş prin pădure, apoi pe un grohotiş instabil. „Malul Galben” îi arată amicul peretele ce se înalţă ameninţător în faţa lor. „Pe acolo trebuie să urcăm !” . „Pe acolo ? …Dar, noi nu suntem alpinişti…”. „E mai uşor decât crezi !” îi spune el şi porneşte hotarât înainte. Urcă şi ea, dar nu fără emoţii. După ce ajunge aproape de perete, vede că într-adevăr nu e aşa de intangibil. Trebuie doar să pui şi mâna pe stâncă şi să fii atentă unde calci. După primii paşi începe chiar să se simtă în largul ei.
Ajung după o vreme la micul refugiu ascuns sub abruptul impresionant. Toate văile şi vâlcelele sunt ca nişte tobogane impresionante de gheaţă. În Şaua Scării de Fier o aşteaptă o privelişte impresionantă: Padina lui Călineţ e ca un lung şi şerpuitor canion alb, cu pereţi ce îi dau fiori. E o imagine pe care o va purta în gând tot timpul de-acum încolo: magnifică şi înspăimântătoare totodată. Îndoiala începe să îi dea din nou târcoale: „oare pe unde vom continua?”… Amicul o linişteşte că nu pe Călineţ…, în timp ce bulgări mari şi rotunzi se rostogolesc în joacă parcă pe toboganul îngheţat.
Soarele începe să lumineze abrupturile, trimiţând raze calde de după creastă. Observă că în jurul refugiului e plin de bulgări… „Ăştia parcă nu erau aici!” se gândeşte în timp ce coboară în următorul vâlcel, plin şi el cu urmele unei avalanşe… „Eu nu merg mai departe de-aici !” se aude spunând, în timp ce amicul o priveşte surprins. „Tu nu vezi că e pericol de avalanşă?…” Bine, dar trebuie să ajungem la Ascuţit !” . ” Nu există trebuie ! A, ba da, există doar trebuie să ne întoarcem!”…

Anul 1998: este deja medic stagiar în Bucureşti şi se pregăteşte intens pentru examenul de rezidenţiat. Într-o senină zi de primăvară descoperă pe o tarabă de ziare o revistă care îi atrage privirile: e cam cât un caiet de mare şi are pe copertă o frumoasă poză color cu munţi. O, munţii ei dragi, pe care i-a cam neglijat în ultima vreme, dar de care îi e atat de dor!… Munţii Carpaţi se cheamă revista şi, de cum o deschide e într-o altă lume: „Gândind la Piatra Craiului” se cheamă un articol, iar numele autorului i se păru dintr-o dată teribil de cunoscut dintr-un curs de la o materie de specialitate din care nu demult dăduse examen. De pe pagina din dreapta, îi zâmbea o minunată garofiţă, suprapusă în medalion peste o poză de pe Brâul Ciorânga. Dorinţa de a cunoaşte cotloanele acestui munte care o fascina, i se reaprinse. În următorul număr al revistei, găsi o nouă surpriză: „Revenind în Piatra Craiului”, având aceeaşi semnătură. Parcurse pe nerăsuflate articolul despre „poteci mult-dorite” şi începu să simtă iar irezistibila chemare a abrupturilor Pietrei. Ba, la sfârşitul articolului, găsi şi un îndemn: „Cel mai bine este să aveţi răbdarea şi întelepciunea de a vă apropia de un veteran care va vedea ”flăcăruia” din ochii voştri şi va simţi dacă meritaţi să vă ia cu el prin acele locuri cu nume de basm”…In mintea ei încolţi un nebănuit gând: „oare ce-ar fi dacă chiar dumneavoastră, domnule doctor Mititeanu aţi fi pentru mine acel maestru-veteran de care vorbiţi în articol? Maestrul care să-mi dezvăluie măcar câteva dintre secretele traseelor nemarcate ale Pietrei ?”…

Săptămâni în şir se gândi oare cum ar trebui să-l abordeze pe Maestru. Ba, pe la începutul lunii august, nemairezistând dorului de munte şi căldurilor sufocante ale capitalei, fugi câteva zile la EA, la Crăiasa, încercând să ghicească de sus, de pe creasta dantelată, mult-doritele „nemarcate”, care o urmăreau acum ca o obsesie… Încercă să ghicească unde ieşea în creastă Brâul Ciorânga, cam pe unde ar putea să se strecoare Brâul de Mijloc, admira de sus poiana înverzită ascunsă între zidurile de piatră ale crestei sudice şi de care era aproape sigură că este Poiana Închisă. Coborî pe valea Urzicii, bântui pe la Marele Grohotiş, pe la Şpirla şi Plaiul Foii, pe Brâna Caprelor şi în şaua Padinei Închise. Şi-ar fi dorit să-l întâlnească pe Maestru şi să îi spună direct şi fără prea multe ocolişuri ce mult iubeşte acest munte şi ce mult şi-ar dori să-l cunoască şi de pe potecile „mult-dorite”. Coborî la Curmătura, apoi prin Prăpăstii, dar nici aici Maestrul nu se arătă, deşi simţea că parcă el n-ar fi prea departe…

Se întoarse în fierbintele Bucureşti şi, luându-şi inima în dinţi şi o coală albă de hârtie, deschise fără să ştie un nou şi palpitant capitol al vieţii ei: „Stimate Domnule Doctor…” şi rândurile începură să se aştearnă cuminţi, în ordine, de la primele amintiri cu Izvorul Minunilor şi până la ultimele „năzbâtii” în versantul vestic înzăpezit al Pietrei. „Alea iacta est” îi veni să spună când plicul cel mare şi greu, cu margini roşii şi albastre poposi pe fundul cutiei poştale.
Nu se aştepta la nimic. Ba, chiar îi găsea scuze Maestrului că nu va avea niciodată timp să îi răspundă necunoscutei „discipole”. Dar, de un lucru era foarte sigură: îşi dorea să cunoască potecile nemarcate ale Pietrei şi va reusi asta fără doar şi poate.
După două zile găsi în cutia poştală un plic alb, cu un scris necunoscut. Începu să tremure de emoţie şi urcă în goană cele patru etaje până în cămăruţa ei de la mansardă. Maestrul coborâse din intangibilele sfere, era acolo, lângă ea şi îi vorbea:
„Stimată domnişoară, draga mea prietenă…”

2 octombrie 1998, gara Braşov: ea îl ştia pe Maestru de la examenul dat in Cluj, când el fusese în comisie şi i se păruse sever şi morocănos … ca un sfinx. Bineînţeles că el nu avea de unde să o ştie, dar era sigură că e inconfundabilă şi că o va recunoaşte imediat. O lungă îmbrăţişare şi… parcă se cunoşteau de când lumea…
Porniră spre cărările „mult-dorite” ale Crăiesei, apoi ale Retezatului, apoi ale Bucegilor…

Decembrie 1998: prima tură de iarnă împreună, unde altundeva decât în dragul Retezat?

29 martie 1999: nu fară emoţii coborî pe peronul gării din Cluj. „Doar pentru doi ani”, atât cât avea să dureze rezidenţiatul. Ce aştepta de la aceşti doi ani? Pe plan profesional să vadă ce poate să înveţe şi de la clujeni, iar în materie de munţi dragi…o, aici erau o mulţime de care doar auzise la lecţiile de geografie şi pe care dorea să îi descopere pas cu pas.

Au trecut ani (vorba cântecului!)… Ani cu zeci de ieşiri în toate anotimpurile… Ani în care multe trasee au devenit din vis şi dorinţă, faine experienţe, trăiri, clipe de neuitat, dorinţe de a reveni… Apusenii până în cele mai neştiute cotloane, cu toate „perlele” lor nebănuite, Rodnei în toate anotimpurile, pe creste şi pe văi sudice şi nordice, pe schiuri sau pe bocanci, Ţibleşul, Gutâiul, Călimanii, Suhardul, Bârgaul, Obcinele Bucovinei, Rarăul şi Giumalăul, Ceahlăul cu ale sale cotloane nemarcate, Bucegii prin toate ungherele, pe poteci, pe brâne şi vâlcele, pe schiuri sau pe creste cu pitoane şi pe ţancuri ameţitoare, Piatra Craiului, „naşa” noastră, pe care am ajuns să o cunosc la fel de bine ca dragul meu Maestru şi pe care o vizităm an de an, pe a cărei creastă înzăpezită am trăit clipe unice şi magice deasupra norilor, Retezatul în lung şi-n lat, în toate anotimpurile, Cindrelul, Parângul, Vâlcanul, Şureanu, Godeanu, munţii Cernei… Făgăraşii, „munţii cei mari” din amintirile copilăriei, vara şi iarna, pe creste nordice şi sudice, dar şi pe creasta principală, pe schiuri sau cu colţari, coardă şi piolet, dormind în refugii sau cort, atingându-mi ,rând pe rând, visele copilariei…

Şi alte vise ne-visate vreodată, să ajung să văd cu ochii mei locuri pe care le vedeam doar în albume: Tatra, Triglav, Dolomiţii, traversarea Mont Blanc-ului, Haute Route- celebra tură pe schiuri de la Chamonix la Zermatt, alte ture pe schiuri in Alpi, ture vara prin parcurile naţionale La Vanoise şi Gran Paradiso, prin Wilder Kaizer -o „Piatra Craiului” a Austriei, ascensiuni în Alpii Elveţiei ,Frantei si Italiei: pe patrumiarii Breithorn, Mont Blanc, Aiguille du Bionassay, Dom du Gouter, Alphubel, Gran Paradiso, 8 dintre cei 9 patrumiari ai masivului Monte Rosa, Dom de Mischabel, Bernina pe fascinanta Bianco Grat, Monch, Finsteraarhorn, Castor, Polux, Roccia Nera, Allalinhorn, Cervino/Matterhorn, superba creasta a Lyskamm-ului, Dome de Neige des Ecrins, Lagginhorn, Weissmies, Durrenhorn, Hohberghorn, Stecknadelhorn, Nadelhorn, Taschhorn. Avem deci ”în palmares” 33 de patrumiari din lista de 82 a UIAA. In 2018 am urcat și Dent Blanche , dar nu până în vârf la.4.357 m ci doar până la 4.100 m, de unde ne-am întors la cabană din motive de ceață deasă. Am parcurs multe trasee lungi de trekking în circuit: celebrul Tour du Mont Blanc si un altul similar- Tour du Cervin/Matterhorn, ambele de peste 170 km si peste 10.000 m diferenţă de nivel pozitivă, Tour des Combins de 111 km., Tour des Ecrins-Oisans 187 km cu 11.100 m urcați., 86 km în trei zile prin Parcul Natural Queyras și tot în trei zile Tour de Dents du Midi de 58 km. În Alpi, între 2005 -2018 am efectuat și ”alpinism pe patru roți”, am parcurs zeci de ”transfăgărășene”, inclusiv primele 9 (toate de peste 2.500 m) cele mai înalte din Europa. A se vedea: https://dinumititeanu.ro/prin-pas-uri-din-alpi/
În luna martie 2019, noi doi am petrecut o lungă și superbă vacanță în munții din Patagonia ! O vacanță de vis, cu vreme de vis, în care toate ne-au mers ca un ceas elvețian. Țintele importante au fost celebrele torres- ”obeliscuri” de granit: Torres del Paine, Fitz Roy și Cerro Torre cu alte ”Ace” vecine lor, ghețarul Perito Moreno, poeci prin parcul național Nahuel Huapi.

Penultima mai mare ”ascensiune a noastră” terminată în 20 aprilie 2023 a fost Via Transilvanica cu ai săi 1400 km. efectuată în 6 etape și în 71 de zile, dar nu ”din pensiune în pensiune” ci cu ”pensiunea în spinare”, cu dormit 53 de nopți în cort-inclusiv în două minivacanțe de Crăciun-An Nou și doar restul în pensiuni-hosteluri.

Vedeți: https://dinumititeanu.ro/20-via-transilvanica/

Iar între 29 sept. și 22 oct. 2023 am fost în Pirinei  pe potecile cărora am petrecut 21 zile de vis dintre cele 24 planificate a fi pe munte. Bilanț: 21 de zile de mers efectiv, 255 km, 14.000 m D+. Vedeți: https://dinumititeanu.ro/amintiri-din-pirinei/

În iulie 2024 am parcurs în zece zile o tură transfrontalieră de trekking – de 192 km „Peaks of the Balkans” prin Muntenegru- Albania- Kosovo. În octombrie 2024 am parcurs  în Alpi un alt traseu de 270 km, tronsonul final dintre Briancon și Nisa al   Grande Traversée des Alpes, care are 620 km de la Lacul Leman/Geneva la Mediterană. În septembrie 2025 vom parcurge tronsonul său nordic.

Şi vise care acum încep să prindă contur, sau care abia se infiripă, ca într-o poveste fără sfârşit, aşa cum visam în îndepărtatele seri de iarnă ale copilăriei: că voi fi mare şi voi umbla pe acele fascinante creste înverzite sau înzăpezite, pe care le sorbeam din priviri, în albume şi calendare, sau într-o veche revistă de munte…

Dacă aţi avut răbdarea şi curiozitetea să ajungeţi cu cititul până aici, poate veţi citi şi :
https://dinumititeanu.ro/mesaj-la-o-aniversare/