Gânduri despre Via pe FB

Final de Cale Bună,

Cu bucurie și mândrie vă anunțăm că joi 20 aprilie am ajuns la adevăratul -pentru noi- Final de Cale Bună: am încheiat cei 1400 km ai Viei Transilvanica la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Căci la finalul de la Dunăre ajunseserăm în ziua de joi 27 octombrie 2022, după 372 km în 18 zile după plecarea de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Dar ”săriserăm” peste tronsonul prin Terra Dacica pe care l-am parcurs în vacanța de Crăciun 2022 și în recenta pe Paști 2023.

Așadar noi nu am putut parcurge ”dintr-un foc” cei 1400 km, ci în șase episoade: două de câte 18 zile în octombrie 2021 și octombrie 2022, două mai scurte în Vacanțele de Crăciun 2021 și 2022 și alte două în Vacanțele de Paști 2022 și 2023. Și nu în ordine, ci ”pe sărite”: 1. Bucovina și Ținutul de Sus, 2.Terra Saxonum, 3.Terra Siculorum, 4.Terra Banatica și Terra Romana, 5. Terra Dacica -AB, 6. Terra Dacica -HD. Le găsiți relatate (nu ca ghid !) la: http://www.dinumititeanu.ro/20-via-transilvanica Iar 29 de albume foto gășiți la: https://foto.dinumititeanu.ro/2021/11/30/via-transilvanica/. De dorit să le vedeți conform instrucțiunilor, pe un ecran mai mare, nu pe telefon ).

În recenta tură am dormit 6 nopți în cort, iar ultima -joi spre vineri- în pensiunea Britonia din Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Azi- vineri dimineața pe la ora 8.15 ne-a făcut o plăcută surpriză bunul prieten Eugen Roman din Hunedoara (care ne înșoțise în toamna trecută prin Terra Romana) sosind să ne felicite ! Apoi – cum ne înțeleseserăm- la ora 10 a sosit și dragul nostru naș Gheo, să ne filmeze sosirea cu drona și să ne ducă la Cluj. De la pensiunea aflată aproape de Amfiteatrul Roman- ne-am deplasat toți patru pe ultimul km al nostru pe Via, pe terasamentul fostei linii ferate, până la borna cu Avram Iancu aflată cam la 200 m după clădirea fostei gări, borna de la care în 9 octombrie 2022 ( a 2-a zi după Via Transilvanica Day de la Alba Iulia), Noi Doi am pornit spre Dunăre. Aceasta o considerăm BORNA NOASTRĂ FINALĂ.

Am afirmat că 2-4 etape pe Via Transilvanica produc dependență ! Pentru noi așa a fost și credem că este și pentru mulți dintre Voi. Așa că vă dorim tuturor CALE BUNĂ !

               Gândind la Via

Am primit nu de mult un set de întrebări despre Via, ale unei studente care și-a ales Via Transilvanica drept subiect pentru lucrarea ei de licență. Deci gândesc la Via nu doar cei care merg pe această Cale Bună. Și e clar că nu toți gândesc la fel. Unii consideră plecarea pe Via ”o aventură”, pornesc cu ”inima strânsă”, speriați de urcușuri, de câini, de urși, de ploi, de noroaie. Alții pleacă cu nonșalanță, ca la o plimbare oarecare. Noi repetăm că adevărul e pe la mijloc: VT e doar un traseu de drumeție de lung parcurs din Ro, similar cu sute de astfel de trasee existente în Europa și în lume. Și că nu e nici ceva greu, nici periculos, dar nici ușor. Depinde cu ce se compară, depinde de fizicul și mai ales de psihicul fiecăruia. Eu spun că Via Transilvanica nu este pentru oameni comozi, mofturoși, cusurgii. E ca Viața, cu părți bune, cu părți rele. Depinde nu doar de geografia locurilor prin care trece, de amenajări, ci și de vreme. Nu ne place să mergem pe asfalt, dar nici pe drumuri prăfoase sau noroioase. De aceea ar trebui plecat cu ideea ”a nu îți face iluzii, ca să nu ai deziluzii”.

Dar mergând pe traseu, semnele de marcaj și mai ales bornele – scuze că ne repetăm- pe noi ne duc cu gândul la frații Ușeriu care au gândit această ”construcție”. Ni se pare incredibil ce curaj au avut ! Doi oameni care nu-s nici miniștri, nici VIP-uri, nici milionari, să aibă o astfel de inițiativă ! Eu compar asta ca și când – de ex.- s-ar fi decis să construiască o… hidrocentrală ! Și uite că au reușit , ea produce ”curent”!

Câtă voință, câtă tenacitate, câte eforturi și fizice dar mai ales psihice. Câte audiențe, câte telefoane, câte neînțelegeri, refuzuri, câte promisiuni neonorate, câți neuroni omorâți. Câte zile de umblat pe teren prin ploi, prin noroaie, câți oameni îi credeau nebuni ! Câți oportuniști apăruți doar când au văzut că se poate, că poate le va ieși și lor ceva ! Au avut însă și bucurii: oameni care au crezut că visul lor va deveni realitate, care s-au implicat, i-au ajutat și îi ajută, primari sau alți oficiali amabili și înțelegători.

Dacă aveți imaginație nu vă veți plictisi pe traseu discutând cu voi înșivă ! Gândiți-vă și cum erau acele sate, acele case, acele locuri în urmă cu sute de ani, ce fel de unelte aveau. Cum trăiau acei oameni, cu câte vitregii ale naturii și mai ales ale istoriei s-au luptat, cu cât sânge și cu câte lacrimi a fost stropit pământul pe care călcați, ce multe necazuri și ce puține bucurii au avut cei care au trăit prin acele locuri… Dacă veți gândi la astea, vă asigur că vă veți considera fericiți cu viața ce-o aveți și că veți constata că Via v-o poate face și mai frumoasă, că Voi înșiși v-o puteți face și mai frumoasă.

                    Omagiu unor Oameni

Am anunțat ieri că am devenit finalișți ai Viei Transilvanica. Vă mulțumim tuturor care ne-ați felicitat aici sau măcar telepatic. Dar vă reamintim că nici Noi Doi și nici alți drumeți pe Via nu am fi parcurs-o DACĂ N-AR EXISTA ! Deci felicitări, mulțumiri, omagii, gânduri de recunoștință și admirație merită ACEI OAMENI MINUNAȚI care au gândit și au muncit din greu să realizeze Via ! E logic faptul că nimeni nu poate trece pe un pod dacă acel pod nu există. Dacă el există e simplu. Așa e și cu Via ! E simplu să mergi pe o potecă realizată și marcată de cineva ! Căci da, noi afirmăm că Via Transilvanica nu e o ”aventură”, ci doar o lungă drumeție prin locuri prin care n-am fost sau prin care doar am trecut rapid pe patru roți. Per pedes e cu totul altceva, vom reveni !

Pentru sedentari pare un efort- mai ales primele 4-5 zile. Noi afirmăm că de fapt nu efortul fizic e problema, ci cel psihic: de a te afla sute de km. doar tu cu tine însuți. Să nu stai doar la taclale inutile cu x și y, să nu pălăvrăgești vrute și nevrute cu cel/cei de lângă tine, ci să ai curajul de a merge sute de km. în liniște ”discutând” doar cu tine însuți, cu gândurile tale. Căci ”a gândi” e un antrenament al psihicului, ne definește ca oameni, ne destupă mintea. A merge e doar un act fiziologic, animalic, dar necesar vieții ca și respirația sau alimentația. Deși se spune că la vârsta pe care eu o am, omul nu se mai poate schimba, eu afirm contrariul: La final de Via mă simt schimbat, mă simt mai altfel, mă simt mai Om. Și mă simt mult mai capabil de a-i aprecia la justa lor valoare pe acei URIAȘI care au creeat VIA TRANSILVANICA pentru noi, considerându-ne Oameni !

Nu știm alții ce gândiți citind aici mesajele sau mergând pe Via. Dar noi, acolo, pe CALEA BUNĂ – vrând-nevrând am fost (și suntem și acum, acasă) mereu cu gândul la ALIN și TIBI UȘERIU și la cei din jurul lor. Lor le-am mulțumit mereu pe Via, lor le mulțumim și acum, lor de datorăm faptul că am terminat-o. Noi n-am făcut altceva decât ”să dăm din picioare” – ceea ce făcuserăm în deceniiie anterioare pe sute de km de poteci de munte și vom mai face. Căci ”mersul și cugetatul sunt viață” -așa spunea Moșu’ (bunicul meu). Și în viață trebuie să trăim, nu doar să vegetăm…

                     Sărută pământul acesta !

În cele 71 de zile petrecute de noi pe Via Transilvanica am avut timp să cugetăm la prezentul și la trecutul României Profunde pe care o cunoșteam de fapt bine, dar pe care Via ne-a făcut s-o cunoaștem și mai bine cu toate calitățile și defectele sale. Nu puteam să nu-mi amintesc de evenimente istorice aflate în copilărie de la Bunicul meu, de multe aflate la școală sau din reviste și cărți. Unele le-am aflat de la oameni cunoscuți pe Via.

V-am spus într-o postare recentă că în tura noastră pe Via considerăm ca având două puncte finale: 1. Cel din imagine, de la Dunăre unde ajunseserăm astă toamnă, dar ”sărind” peste Terra Dacica, și 2. Sarmizegetusa Ulpia Traiana unde vinerea trecută am încheiat practic cei 1400 km (1380). La Drobeta am fost și avem poză și de la ultima bornă de lângă ruina Piciorului Podului lui Traian/Apolodor din Damasc. Dar noi o considerăm ultima pe cea din apropierea imaginii, cea cu ”coroana regală”, mai apropiată de Dunăre decât cea din incinta Muzeului Porțile de Fier. Aici, unde ne vedeți admirând Dunărea, nu zâmbind aparatului foto, Prințul Carol a pus prima dată piciorul pe pământul românesc. Nu știu dacă viitorul Rege al României a îngenunchiat atunci sau nu pentru a săruta pământul românesc, știu că eu aș fi făcut-o ! Dar știu și vă mărturisesc (deși nu postăm și o imagine) că Noi Doi, ajunși la borna VT finală pentru noi de lângă fosta gară din Sarmizegetusa Ulpia Traiana, ne-am dat jos rucsacii din spinare, am îngenunchiat lângă borna cu chipul lui Avram Iancu, ne-am lipit frunțile de pământul înierbat și apoi ne-am ridicat să ne îmbrățișăm, să îmbrățișăm borna, să ne fluturăm brațele de bucurie, să ne bucurăm de îmbrățișările celor doi buni prieteni veniți special să fie părtași la bucuria noastră. Gestul a fost scurt, simbolic, dar sentimentele induse de moment au fost profunde și rămân durabile. Și nu mai știu dacă mai apoi sau mai înainte mi-am amintit de un superb titlu de carte al Ilenei Vulpescu ”Sărută pământul acesta”… Ar fi multe de spus…