Generații din alpinism

Intervenţia mea într-o dispută între un veteran al alpinismului românesc şi câţiva dintre cei tineri

Dragă Prietene,

Suntem de vârste foarte apropiate. E adevărat că am început să mă caţăr ceva mai târziu decât tine de aceea îmi permit să-ţi adresez o frază celebră a lui Gabriel Liiceanu: „Ai rămas încremenit în proiect”!!

Le place, nu le place vârstnicilor, lumea evoluează în toate domeniile şi sper că eşti de acord că asta e bine. Dacă pretindem tinerilor să înţeleagă ce s-a făcut în alpinism pe vremea noastră, trebuie să-i înţelegem şi noi pe ei! Vrei respect de la ei? Atunci, respectă-i!

Nu ştiu ce ai face tu pe stâncă dacă ai mai avea 18 ani. De fapt, azi se începe în sală pe la 10-12 ani şi nu e rău! Dar despre mine ştiu că m-aş căţăra cum se căţără tinerii de azi care fac şi buldering şi faleze, dar şi mari pereţi într-un stil ce nu-l credeam posibil pe vremea noastră.

Adresându-te cuiva dintre tinerii căţărători de azi afirmi: „Mă îndoiesc însa sincer că prietenii domniei tale sunt în stare să cațere orice săritoare de pe văile din Bucegi sau din Piatra Craiului”. Eu nu mă îndoiesc! Singura problemă ar reprezenta-o prizele care mişcă pentru cei care s-au limitat numai la faleze „sănătoase”. Sau golul de sub ei pentru cei care s-au limitat doar la pereţi de 15-40 m. Dar sunt putini cei care se limitează, mai toţi progresează, fac şi trasee lungi, fac la liber trasee clasice în care noi ne trăgeam de pitoane sau foloseam scăriţe…

Ai adus din nou în discuţie povestea „bolovanului lui Baticu”. Acum, cu alţi actori în roluri secundare: Mircea Săndulescu, tu. În cartea sa „Amintirile unui alpinist”, Baticu da ca actori în roluri secundare pe Emilian Cristea şi pe Gicu Nicolescu (vezi pag. 206). Bineînţeles că el era în rolul principal şi atunci şi i-a umilit pe „actoraşi”. Dar, te întreb: Eşti sigur că excelentul căţărător Baticu a urcat acel bolovan din prima? Vezi că se făcea şi atunci buldering? Ne-a arătat şi nouă, câtorva clujeni, cineva, pare-mi-se, Zoli Kovács, acel bolovan şi l-a urcat. Noi n-am reuşit. Dar ne-am ocupat de el altă dată, l-am „lucrat” şi am reuşit!

Pentru multi dintre tinerii de azi ar fi prea simplu şi uşor. Și pentru unii de-ai noştri, darmite pentru „prietenii” lui Kobe din USA. Dacă i-ai fi văzut la lucru pe ai noştri, dar mai ales dacă ai fi văzut câteva filmuleţe cu Patrick Edlinger, Linn Hill, Dan Osman, Chris Sharma, Fratii Huber şi alţii, nu ai mai afirma ca aceştia n-ar putea urca bolovanul lui Baticu sau săritorile amintite de tine.

Dacă i-am admira pentru performanţe pe căţărătorii de azi, poate ne-ar admira şi ei pe noi pentru performantele noastre de ieri… Dar, se pare că la români asta nu se poate. Nu e respect reciproc nici între cei din aceeaşi generaţie, darmite între generaţii. Păcat.

Mai adaug şi eu câteva comentarii şi mă retrag unde mi-e locul.

Afirmi : „Ce zici de Săritoarea în Spirală de pe Valea Podurilor – Piatra Craiului. Sau „habar n-ai pe unde vine Valea Podurilor, în schimb ştii exact cum să ajungi în Trango Towers”!

Valea Podurilor şi ale ei săritori le ştii/ le ştim cei vârstnici datorită cărţii lui „nea Iancu” – I.I. Dunăreanu – şi din cauza cortinei de fier! Neputând ieşi „afară” mai adăugam în fiecare vacanţă sau concediu o vale, un bolovan „Baticu”, o săritoare la cele cunoscute. Dacă n-ar fi existat cortina de fier, dacă ar fi existat mijloacele de informare de azi, sunt sigur că şi tu ai fi ieşit, poate nu în Trango, dar în Dolomiţi sau Wilder Kaiser, înainte de a şti unde sunt sau de a vedea/ urca cele mai cunoscute şi dificile „săritori în Spirală” din eterna şi fascinanta Românie de atunci.

Să admitem ce bănuieşti tu: Kobe nu ştie unde e Valea Podurilor. Dar ştie unde e/ cum se ajunge la Trango! Ei şi? E asta o crimă de lez-România? Eu ştiam unde e Matterhornul şi Eigerul şi chiar cum se ajunge acolo înainte de a şti unde este şi înainte de a fi urcat Valea Podurilor. Și am făcut buldering la Fontainebleau în 1973, chiar de 14 iulie, înainte de a şti unde e şi de a fi încercat/ urcat Bolovanul lui Baticu! N-aveam voie? A fost ceva ne-etic, ne-patriotic? A fost ceva rău în asta? M-am străduit dar n-am reuşit să înţeleg ce-ai vrut să spui! Tu ştii de Valea Podurilor şi pentru că eşti din zonă. Dar, există în ţara asta sute de văi, vâlcele şi săritori la fel de faine ca cele din Piatră şi Bucegi. Le ştii? Le-ai făcut pe toate? Poate Kobe n-a urcat Valea Podurilor, dar în tinereţea ta tu ai urcat văile, săritorile şi pereţii din Rarău, din zona Herculane, Sohodol, Rimetea şi altele pe care îi urcă tinerii de azi? Și ai văzut cum urcă? Alunecă atât de elegant pe stâncă, în sus, ca nişte şopârle, pe pereţi pe unde noi am fi zis ca nu se poate fără scară de pitoane pentru că nu există prize! Nu e ăsta progres? Mai ales ca unii dintre acest tineri urcă Albastra şi Speranţei fără a se atinge de pitoane! Pentru ca ei să admire timpii de excepţie realizaţi de Mihai Pupeza şi de alţii din generaţia noastră în traseele clasice din Bucegi, e logic că trebuie să admirăm şi noi, veteranii, ce fac tinerii de azi. Ar trebui, cum am mai spus-o, să existe respectul reciproc între generaţii şi în general între oamenii cu aceeaşi pasiune. Bucuria faţă de ce fac şi au de gând să facă ai noştri confraţi întru pasiune ar trebui să fie sentimentul fiecăruia dintre noi, nu…

Dacă tinerii căţărători de azi ar face mai întâi toate văile, săritorile şi traseele din Carpaţi pe care le-am urcat noi în tinereţe, nu din „patriotism” ci din lipsa altor„oportunităţi”, ar deveni bătrâni pentru a mai ieşi apoi afară. Nu e normal să iasă, să încerce când se simte fiecare capabil de asta? Să vadă alţi munţi ne-mioritici, să vadă alţi căţărători la lucru, să facă ce fac ăia, să afle şi ăia ca sunt şi români ce pot face ce fac ei…

Ionel Ene şi alţii ca el au demonstrat în Dru şi în pereţi din USA că pot şi românii să fie în pas cu lumea alpină. E ceva rău ca au făcut asta înainte de a urca Săritoarea în Spirală?

Ar trebui să ne bucuram fiecare de iniţiativele şi realizările confraţilor întru pasiune. Planuri şi realizări, mari sau mai puţin mari, dar care toate sunt benefice, se învaţă şi din eşecuri, greşeli (sau mai ales!) nu doar din succese. Învaţă cei în cauză, dar şi alţii.

Extrapolând ideea ca tinerii să urce mai întâi marile trasee ce le urcam noi, veteranii, în tinereţe, nu cumva ar trebuie să le cerem s-o facă în stilul de atunci? Fără hamuri şi spituri, legaţi cu o coardă peste piept, asigurându-se cu carabiniere artizanale din otel în pitoane artizanale care, de multe ori, nu i-au oprit din cădere pe confraţi de-ai noştri? Dar discuţia despre periculozitate/ dificultate, despre curaj (risc), siguranţă e un subiect prea vast. La vârsta ce o am opinez pentru dificultate în siguranţă. E mai omeneşte şi mai creştineşte să te întrebi: „Oare pot trece?”, şi dacă nu poţi te dai jos şi te întorci la familie, decât „Oare voi ieşi întreg şi viu din acest traseu?”…