Întâlnire neaşteptată la Omu

Am petrecut prima săptămână  a lunii septembrie 2014 pe văi, vâlcele şi brâne ale Bucegilor, mai ales pe trasee nemarcate de care ne era dor: Seaca dintre Clăi, Brâul lui Răducu,  Valea Mălinului, Valea Gălbinele, Valea Albă, Brâna  Mare a Coştilei, Brâul  Portiţei continuat cu Brâul Mare al Caraimanului (peste Valea Seacă  a  Caraimanului şi Albişoare, până în Valea Albă), Creasta Văii Albe şi  Brâna Aeriană, Valea Spumoasă, Valea Cerbului, Valea Morarului, Brâna Mare a Morarului, Valea Mălăieşti,  Brâna Caprelor şi altele. 

              Multe din trasee le parcursesem cu plecare din Buşteni. Miercuri am urcat pe Valea Cerbului la cabana Omu. În faţa cabanei era o femeie în vârstă care sorbea din ochi peisajul. Am salutat-o cu respect şi admiraţie şi i-am cerut scuze că suntem curioşi de vârsta şi  de motivul prezenţei sale pe vârful Omu.  Am avut plăcuta surpriză să  îşi exprime încântarea că ne interesează persoana sa şi a răspuns cu plăcere. Împlinise 80 de ani în luna februarie a acestui an, se numeşte Angela Aldica, e din Râşnov şi a ţinut să mai urce pentru ultima dată aici, unde Ion Stănilă, tatăl său a fost cabanier timp de 25 de ani, între 1926 şi 1950. I-am spus că noi ştim de un cabanier Gheorghe  Stănilă. „Acela era un unchi al meu”.  Apoi  a adăugat: „Pe unul  din aceşti bolovani mi-a făcut un domn o poză când eu aveam 7 ani.”  Am scos repede aparatul foto din rucsac şi i-am făcut câteva poze  ( pe care după ce am ajuns la Cluj  i le-am trimis la adresa ce ne-a dat-o).  „Cu ele voi dovedi verişoarei mele care a rămas cam îngrijorată la cabana Mălăieşti şi acasă fiului meu care nu stie unde sunt acum, că m-a ajutat Dumnezeu să urc încă o dată până aici, la anii ăştia. Am tensiunea cam mare, dar urmez tratamentul dat de medic şi am urcat încet…”.   Aşadar nu urcase cu telecabina din Buşteni la Babele şi doar de  acolo pe jos până la Omu,  să fie efort mai mic, venise per pedes din câmpie, din Râşnov,  ca în copilăria sa ! 

               Erau semne că vremea rea anunţată se apropie. Şi deoarece ne spusese că  nu v-a rămâne aici peste noapte, pentru a nu o speria pe verişoara sa, am îndemnat-o să nu mai zăbovească. Noi  ne-am retras câţiva paşi şi o priveam cu cât nesaţ  „soarbe” peisajul. Doamne, ce  era în sufletul ei !  Când  a terminat acel ultim tur de orizont şi s-a apropiat să îşi ia rămas bun şi de la noi, avea şi dânsa şi aveam şi noi lacrimi în ochi. Ne-am îmbrăţişat lung şi cu emoţie, i-am sărutat obrajii pe care îi sărutase  în acea zi aerul de munte de care îi era atât de dor. A plecat  încet pe poteca dintre stânca Omu şi cabana meteo, iar noi am rămas multă vreme fără grai. După  vreo jumătate de oră, a venit ceaţa şi s- a înteţit vântul. Speram că deja părăsise creasta cu ceaţă şi vânt şi începuse să coboare spre cabana Mălăieşti. La care am ajuns şi noi vineri, când revenise vremea mai bună. Am întrebat de dânsa şi ni s-a spus că ajunsese cu bine şi foarte fericită. Am aflat şi de ce verişoara sa, pe care o bănuiam mult mai tânără, nu a însoţit-o la Omu; era mai tânără doar cu câteva luni ! 

            Acasă,  pe internet, aflăm că: „Familia Stănilă, din Râșnov, a dat  primele generații de cabanieri. Primul om ce a avut grijă de prima cabană Mălăieşti , construită de SKV (Societatea Carpatină Ardeleană)  şi   inaugurată în 29 iulie 1882 , a fost Ion Stănilă, poreclit „Pușcălupi”, născut în 1846 în Râşnov. Conducea excursii pe munte, caravane cu cai, era om de incredere, credincios, amabil si nu umbla, neapărat, după câstig.  Purta păr lung, s-a căsătorit în 1870 cu Maria şi  au avut trei copii, pe Ion, Gheorghe și Alexe, care au fost pe rând cabanieri la casa de adăpost Omu și la cabana Mălăiești.  A decedat pe munte la 64 ani în 1910, în timp ce culegea  flori de colţ pe o brână greu accesibilă. La Mălăieşti au urmat Ion Stănilă-junior  cu soţia sa Paraschiva. Bărbatul decedând pe front, cabana a rămas în grija sotiei sale, care îşi creştea şi copiii. Dupa 36 de ani de serviciu la casa Mălăieşti, a murit si ea în 1938. Fiul lor, numit tot Ion Stănilă, a lucrat cabanier la Cabana Omu, de la reconstruirea ei, în 1926”. Aşadar acesta a fost tatăl actualei octogenare Angela Aldica cu care am avut o neaşteptată şi emoţionantă întâlnire pe vârful Omu, în după amiaza zilei de miercuri 3 septembrie 2014. 

Acest articol l-am trimis la revista România pitorească, din care i-am trimis un exemplar.  Am mai discutat apoi e câteva ori la telefon și în toamna 2016 i-am făcut o vizită la Râșnov unde dânsa, fiul Daniel și soția lui ne-au facut o caldă primire în frumoasa lor casă. Și – în fiecare zi de 24 februarie îi telefonăm sa-i urăm  ”La mulți ani cu sănătate !”