Premiera de iarnă a Fisurii Albastre

…. cu Revelionul 1963 în Bivuacul 4, al doilea lor bivuac în acea scensiune.

relatare de Robert Domneșteanu***

   … unele detalii s-au şters în negura vremii, mai ales că pentru zeci de ani nu m-am mai gândit la ele, nu am mai vorbit cu nimeni despre ele, ca un subiect tabu…

      In 1958, la începutul anului II de facultate, traversam ca de obicei de la Bran la Buşteni, peste Clincea-Tigăneşti-Scara. La Cabana Vf. Omul l-am întâlnit pe Alexandru Filip, un om deosebit, cu o cultură generală vastă, cunoscător al munţilor ţării, un om entuziast şi cu foarte mult bun simţ, un om de la care fiecare ce l-a cunoscut a avut multe de învăţat. Am intrat în vorbă şi aşa am aflat de existenţa Clubului Alpin studenţesc Stiinţa al cărui şef era. Spre deosebire de celelalte cluburi de alpinism, clubul studenţilor avea ceva specific; studenţii intrau în club prin anul I sau II, uneori chiar mai târziu. După anul V, după ce obţineau o repartiţie undeva prin ţară, părăseau clubul şi de cele mai multe ori şi alpinismul. Erau foarte puţini cei care rămâneau în club ca să împărtăşească experienţa lor, ca de exemplu Dan Lubenescu – geolog de teren, mare iubitor de munte, foarte bun cunoscător al temperamentului vremii pe munte, foarte bun cunoscător al zăpezii. Dan a continuat să vină în taberele Clubului Stiinţa, în special în perioada de iarnă când expediţiile geologice erau sistate. Ne-a învăţat lucruri elementare şi totodată esenţiale şi a participat cu membri din club la unele alpiniade sau tabere de iarnă.
Mi-am început ucenicia pe văi şi în trasee uşoare cu Dan Berneagă si Mircea Peicu, iar apoi în trasee de căţărare până la gradul 4 cu Niki Arion. Cititorul acestor rânduri ar putea zice „…şi ce dacă, nu am auzit niciodată de aceste nume, nu s-a scris niciodată, nicăieri despre ei, cui îi pasă de ei…”. Ei bine, aceşti oameni au imprimat prin educaţia lor alpină, prin felul lor de a fi şi de a se comporta pe munte, o atitudine corectă faţă de munţi, faţă de coechipieri, respect faţă de munte, respect faţă de ascensiunile altora.

        Două lucruri importante am învăţat de la Lubenescu în general şi de la Arion în special în căţărătură: „… conservă-ţi totdeauna forţele; cine îşi risipeşte forţele, energia, devine expus schimbărilor de situaţie atît de imprevizibile pe munte …” şi „…când dificultăţile traseului au trecut, când traseul este aproape terminat, fii şi mai alert pentru că atunci începe relaxarea, atenţia scade şi eşti înclinat să faci cele mai multe greşeli…”.
Am facut întâi echipă cu Marius Aniţia, student la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, care intrase în club puţin înaintea mea. Am facut împreună trasee de căţărare în peretele Gălbinelelor, în peretele Coştilei, în Piatra Craiului şi ture de iarnă prin văile Bucegilor. Am rămas cu o mulţime de amintiri de neuitat din acea perioadă. Entuziast, permanent cu moralul sus, gata oricând să ajute pe ceilalţi, Marius era un coechipier excelent.  In fiecare Luni ne întâlneam cu toţii la ultimul etaj al Casei Studenţilor la şedinţa secţiei de alpinism. Fiecare echipă dădea raportul escaladei făcute in Duminica precedentă, după care făceam planuri pentru Duminicile următoare. Fixam programul pentru alpiniade, echipe, trasee, împărţeam materialele şi ne pregăteam pentru ceea ce urma. Chiar dacă Alexandru Filip – şeful clubului – nu era alpinist, era însă om de munte şi a condus clubul cu o deosebită competenţă. In plus, aproape în fiecare lună organiza cursuri de pregătire în diferite subiecte: tehnică alpină, mersul vremii, cunoştinţe medicale şi prim ajutor, flora şi fauna din diferite zone ale ţării, echipament alpin, alpinism de iarnă, hărţi, topografie şi orientare turistică. Lectorii acestor prezentări sau cursuri erau persoane de renume din domeniul lor, dar totodată şi oameni de munte, iubitori şi cunoscători ai muntelui.

      In afară de faptul că în clubul Stiinţa membrii veneau şi plecau pentru că viaţa îi muta după terminarea facultăţii în alte părţi ale ţării, exista şi o deosebire esenţială între clubul nostru şi alte cluburi din ţară. Cluburi ca de exemplu Armata şi Dinamo erau cluburi de profesionişti în care fondurile alocate abundau iar profesiunea echipierilor impunea mai puţine îndatoriri în afara celor legate de activitatea clubului.
Imi amintesc că în anul III făceam practică la rafinăria Teleajen şi îmi dădeam înapoi la cantină bonurile pentru Sâmbătă şi Duminică pentru a obţine în schimb o bucată de pâine, una de brânză şi una de marmeladă pe care să le iau cu mine pe munte, hrană care ar fi trebuit să-mi compenseze efortul unui traseu de escaladă de gradul 5. Imi amintesc trecînd Sâmbăta seara prin faţa Căminului Alpin în Buşteni şi văzînd alpiniştii de la alte cluburi la masă în faţa unor meniuri pe care noi nu ni le-am fi putut permite.
Si poate mai important decât orice, echipamentul de la Stiinţa era învechit şi degradat, cu toată grija noastră de a-l menţine în stare bună. Este de mirare că în incidente de căderi în perete consecinţele nu au fost tragice; de exemplu căderea lui Mihai Brânzan în Jepi, care în escaladă la coardă dublă s-a soldat cu ruperea uneia din corzi şi cu depitonarea pe aproape o lungime de coardă. Viaţa lui şi a secundului a depins în ultimă instanţă de pitonul de la regrupare. S-a întâmplat în timpul unei alpiniade şi o altă echipă, cred că de la Voinţa, aştepta în urma lor sub aceeaşi regrupare şi asigurată de acelaşi piton. Dacă pitonul de la regrupare nu ar fi ţinut, patru alpinişti ar fi pierit în acel moment…
Insă ceeace caracteriza pe alpiniştii de la Stiinţa şi de la alte câteva cluburi mai puţin dotate cu fonduri şi materiale era entuziasmul lor. Alpiniadele aveau şi ele efectul lor mobilizant; încercam să facem trasee din ce în ce mai tari, încercam să ne antrenăm cât mai bine şi implicit încercam să obţinem cât mai multe puncte la alpiniade ca să ridicăm reputaţia clubului în general dar şi în ochii Federaţiei de Ski, Bob şi Alpinism.

       1960. Incepusem cursurile anului IV. Ca student la medicină, Marius era din ce în ce mai ocupat; aveam acum nevoie de un coechipier cu care să fac trasee de gradul 5 şi poate 6.  Pe atunci ne întâlneam Duminicile la refugiul Coştila cu alpinişti de la clubul Metalul Bucureşti – Ciprian Foiaş, Titi Chiciorea, Codruţ Brana, Igor Popovici, Walter Kargel, soţii Breahnă, Tolan. Se întâmpla uneori să petrecem o zi întreagă înăuntru uitându-ne la ploaia care nu mai înceta şi încet, încet ne-am împrietenit. Igor Popovici era în aceeaşi situaţie, fusese în echipă cu Ciprian Foiaş şi acum avea nevoie de coechipier. Nu a durat mult până ne-am decis să încercăm să vedem cum ne înţelegem în perete şi nu ne-a trebuit mult până să ne dăm seama că ne potriveam perfect. Uneori Igor nu avea răbdare să fie secund dar pe mine nu mă deranja deloc. Foarte curând, observându-ne reciproc cum ne căţăram am ajuns la un stadiu de sincronizare pe care cred că extrem de puţine echipe le-au atins vreodată. Fiecare din noi simţea ce urmează să facă celălalt şi îi elibera sau fila coarda potrivită fără ca celălalt să ceară şi uneori chiar fără să ne vedem direct. Ajunsesem cea mai „tăcută” echipă din trasee. Amândoi gustam atât efortul şi performanţa cât şi peisajul alpin. Odată eram în fisura din Peretele Policandrului şi la jumătate de drum ne-am hotarît să facem o pauză. Stăteam la soare pe o brână îngustă cu picioarele atârnate în gol şi ne bucuram de priveliştea fantastică care se deschidea sub noi. Se auzeau sunetele îndepărtate ale trenurilor care treceau prin Buşteni şi reverberaţia talăngilor din vale. După o tăcere lungă în care admiram împrejur, Igor a făcut o remarcă neaşteptată: „…ştii, cu priveliştea asta se potriveşte cel mai bine partea I din Concertul de pian în re minor de Brahms…”. M-a surprins, nu ştiusem ca Igor era şi el amator de muzică clasică.

     Era cu peste zece ani mai mare decât mine. Terminase facultatea de Matematică şi lucra la Gazeta de Matematică de la Universitatea Bucureşti. Avea o putere de concentrare fantastică şi în timp ce era atent la cele mai mici detalii, nu pierdea nici o clipă din ochi situaţia de ansamblu. Imi mai amintesc că îl irita prostia omenească şi avea o vorbă: „…dacă prostia ar durea, multe vaiete ar fi pe lume…”. Fiecare din noi găsise în celălalt ceea ce dorea într-un coechipier.
A apărut însă o problemă enormă – eram de la cluburi diferite. Faptul că am început să mergem împreună a stârnit opoziţia celor două cluburi de care aparţineam dar mai ales a celor din alte cluburi sau din Federaţie. Filip m-a avertizat că vor fi presiuni mari dar înţelegea cât de potrivită era noua echipă. Nimic nu a putut schimba însă hotarîrea noastră. Bineînţeles că în alpiniade făceam echipă din cadrul clubului fiecăruia, dar în afara alpiniadelor eram din nou împreună făcând trasee din ce în ce mai dificile. Ne hotărîsem să facem Fisura Albastră iarna şi în iarna 1961-1962 am făcut prima tatonare. Ne-am dat seama imediat că trebuie să planificăm ascensiunea cu atenţie. Echipamentul era complet necorespunzător, alimentele trebuiau să fie potrivite pentru compensarea efortului şi a frigului. Ne-am băgat pe lungimile de la baza traseului Eftimie Croitoru în special ca să testăm materialele. Cu echipamentul de bivuac eram în cel mai mare deficit. Vacanţa studenţească din Februarie se sfârşea şi noi nu eram pregătiţi. Am decis deci sa o amânăm pentru iarna următoare şi să pregătim escalada în mod metodic. Aveam un an în care să punem la punct toate deficienţele. Am început să căutăm tabele de putere calorifică a diverselor alimente şi literatură despre alimentaţia în efort, pentru a face „meniul” pentru escaladă. Am început să facem planuri în privinţa materialului de bivuac.

        In vara anului 1962 terminasem facultatea si spre marea mea dezamăgire am petrecut lunile de vară la pregătire militară. Am făcut însă cu Igor Fisura Albastră la începutul lui iunie, chiar în ajunul plecării mele la armată, ceea ce m-a consolat. Blocat toată vara la Râmnicul Vâlcea primeam doar din când în când ştiri despre noi performanţe. In acea vară a intrat Igor la liber în traseul Roşculeţ din Gălbinele şi într-un traseu de gradul 5 din peretele Văii Albe (probabil traseul Eftimie Croitoru). A fost un alt şoc pentru lumea alpină română. Deşi eu nu eram de acord cu mersul la liber, l-am înţeles pe Igor când mi-a spus ulterior: „…nu trebuie să forţezi. Mersul la liber vine de la sine dacă eşti pregătit fizic şi dacă ai puterea de concentrare mintală corespunzătoare. … Nici nu ştii ce senzaţie extraordinară este să te uiţi in jos şi să vezi capetele corzilor tale care se termină în gol… Trebuie însă să ajungi să-ţi controlezi fiecare mişcare, fiecare emoţie…”. Si el avea acea putere enormă de concentrare mintală. Când m-am întors de la armată sezonul alpin era aproape terminat. Toamna avansa şi vremea era din ce în ce mai proastă. Era perioada în care pregătirea fizică scade. Am decis să continuăm să mergem la Refugiu pe orice vreme şi să facem doar prima lungime de coardă din Fisura Insorită din Tancul Mic din Coştila, de multe ori ca să ne menţinem forma. Niciunul din noi „nu credea” în pregătirea la sală; nimic nu era mai adecvat, mai multilateral decît o lugime de coardă surplombantă cu toate manevrele de coardă necesare, pe o vreme schimbătoare de toamnă. In plus, fiind singuri, puteam să ne concentrăm mai bine decât într-o sală unde activităţile celorlalţi te distrag. Si într-adevăr, nu am avut nici o problemă cu pregătirea fizică în decursul ascensiunii de iarnă. In perioada aceea am hotarît echipamentul, materialele şi alimentele pe care să le luăm cu noi. Am păstrat multă vreme listele făcute înainte de escaladă şi listele pe care le-am folosit în final, până la plecarea mea din ţară în 1983, când a trebuit să abandonez atâtea.
Când a început zăpada, alternam escaladele cu mersul pe văi şi feţe înzăpezite. In două rânduri când Igor nu a putut veni pe munte am luat doar cortul interior şi am dormit în Bucşoi, în zapadă, în cort fără să-l întind.

       Se apropia sfârşitul anului 1962 şi deja se auzea că unii alpinişti îşi exprimaseră intenţia de a încerca Fisura Albastră iarna. Cum nu doream să suferim o decepţie după atâtea pregătiri, am decis să folosim zilele libere de revelion pentru a face traseul. Am urcat Sâmbătă 29 Decembrie la refugiul Coştila. Ne-am pregătit rucsacii de escaladă pe care i-am dus în aceeaşi zi până la baza traseului. Cu asta ne-am tăiat şi drum pentru a doua zi dimineaţă. Ne-am întors la refugiu unde am petrecut o noapte în care am dormit prost – ne ţineau treji multele întrebări pe care le aveam în minte şi la care aveam să primim răspuns deabia după terminarea traseului. Cea mai simplă şi totodată cea mai obsedantă era „O să reuşim?” Duminică 30 Decembrie dimineaţa am urcat în Circuri cu apa şi alimentele pe care nu dorisem să le lăsăm afară peste noapte. Am ajuns la baza traseului, am re-aranjat rucsacii şi ne-am pregătit să începem escalada. Hotărîsem să mergem cap de coardă alternativ. Fiecare avea câte un rucsac. Ca materiale, două corzi de 40 m, carabiniere, ciocane, două scăriţe de fiecare şi pitoane de rezervă – nu ştiam în ce măsură vom avea probleme cu contracţia pitoanelor la frig. Le-am cărat conştiincios cu noi tot traseul deşi nu am ajuns să folosim niciunul. Fiecare avea câte o pereche de espadrile, o pereche de bocanci, o pereche de colţari şi un piolet; ar fi fost cu mult mai bine să avem bocanci de escaladă pe stâncă, dar noi nu dispuneam de aşa ceva, deci a trebuit să ne schimbăm depinzând de terenul pe care eram iar în espadrile era frig chiar şi cu ciorapi de lână şi se udau imediat. Pentru mâini, fiecare din noi avea câte o pereche de mânuşi de blană pentru regrupări şi pentru noapte şi o pereche de „mitene” făcute de noi din nişte mânuşi de lână cu degete la care am tăiat degetele – pentru căţărare. A fost suficient să mă opresc să-mi suflu nasul în timpul travesării către circurile Văii Albe ca să îmi scape una din mânuşile de blană şi să se ducă la vale până în fundul văii. Tot timpul escaladei am regretat neatenţia.

        Pe la 9 dimineaţa Igor a intrat în prima lungime. Am păstrat încă colţarii care uneori scrîşneau pe stâncă. Eu am intrat în a doua lungime  unde m-am chinuit apoi într-un horn plin de chiciură şi zăpadă in care totul aluneca iar mâinile îngheţau. Din când în când ne uitam în sus la ceea ce ne aştepta . Privind de jos în sus traseul părea curat. După alte lungimi de căţărare, Igor a intrat in Marele Traverseu. L-am făcut fără colţari, ajutându-ne uneori cu pioletul. Mergeam cu mare atenţie căci talpa espadrilelor nu era potrivită pentru zăpada si gheaţa pe care călcam. Am intrat în lungimea de căţărare care a urmat  tot cu rucsacul în spate. Mitenele erau deja ude si am renunţat la ele. Nu ştiu cum s-a simţit Igor dar mie îmi îngheţau mîinile şi nu le mai simţeam deloc. Le băteam de perete până se restabilea circulaţia şi atunci aveam câteva minute până când îngheţau la loc, timp în care să continui escalada şi să mă opresc din nou într-un loc stabil unde să-mi dezgheţ din nou mâinile. Ne apropiam de porţiunea numită „La Tendor”. Igor a făcut mai făcut o lungime  după care am intrat eu cap de coardă în porţiunea „La Tendor”. Complet expusă şi curată, nu a fost mai dificilă decât vara. Mâinile se încinseseră de efort şi nu simţeam răceala stâncii. Pregătirea fizică intensă îşi arăta roadele. Am trecut pasajul cu uşurinţă, chiar dacă acum lipsea încă un piton din porţiunea dificilă. Igor a intrat în lungimea traverseului care ne-a adus la Bivuacul 2. Aici am preferat sa ne oprim pentru că era un loc mai comod de petrecut noaptea.

    Pe tot parcursul escaladei capul de coardă era legat la coardă dublă, secundul era legat la una din corzi iar cele două rucsace la capătul celeilalte corzi. Celălalt capăt al corzii rucsacelor alterna când la unul din noi, când la altul, depinzând care din noi intra cap de coardă în acea porţiune. Capul urca în mod obişnuit la coardă dublă şi odată ajuns la regrupare fila coarda rucsacilor până la refuz. Apoi secundul elibera în urcare coarda rucsacilor de pe carabiniere. In lugimile de jos rucsacii rămâneau proptiţi pe regrupare pînă urca secundul; în lungimile superioare erau lăsaţi să atîrne liber în perete şi din când în când sub supravegherea secundului erau filaţi de capul de coardă cu ajutorul secundului ca să depăşească porţiunile în care ar fi putut să se blocheze din cauza pioleţilor şi colţarilor prinşi pe exterior. Pierdeam destul de multă vreme cu aceste manevre şi mâinile îngheţate nu ajutau. In noaptea aceea la Bivuacul 2 am tremurat bine. Echipamentul de bivuac era punctul nostru slab. Igor avea pufoaica mea bleu, lungă până aproape de genunchi, extrem de groasă, făcută în casă din câteva perne de puf şi care avea de două ori mai mult puf decât un sac de dormit. In această pufoaică şi-a găsit sfârşitul o lună mai târziu în Făgăraşi. De la genunchi în jos însă îi era frig noaptea şi îşi băga picioarele în rucsac acoperindu-le cu ce haine de rezervă aveam. Pentru mine făcusem rost de un sac de dormit foarte mic, foarte uşor, de mai puţin de un kilogram. Era uşor de cărat şi mic la volum însă nici nu ţinea de cald. N-a fost uşor în nopţile acelea pentru nici unul din noi… Ce diferenţă faţă de echipamentul care este disponibil în zilele de astăzi… Chiar dacă pufoaica era călduroasă, lui Igor îi era totuşi frig. Sacul meu era prea subţire şi tremuram tot timpul.

       Dimineaţa ne-a întâmpinat cu un splendid răsărit de soare pe marea de nori care se scurgea către nord printre Bucegi şi Ciucaş. Stăteam şi admiram împrejur pereţii luminaţi de primele raze de soare  fără să încercăm să ne convingem să reîncepem escalada. Mâncarea fusese calculată pentru trei zile şi calorific era prea suficientă. Unele alimente erau pentru compensarea momentană a efortului ca zahărul, glucoza, altele erau pentru termen mai lung ca untura, slănina, fasolea uscată la conserve, ovomaltină şi altele care acum îmi scapă. Nu erau gustoase, mai ales reci, dar erau excelente pentru „raţia calorifică”. Cu o oarecare economie, la nevoie, am fi putut să stăm chiar şi cinci zile în perete. Nu am avut însă nici un sistem de încălzire cu noi şi mâncarea rece şi slinoasă nu ne atrăgea prea mult. Stiam însă cât de necesară era. Admiram răsăritul de soare şi speram în van ca razele lui să ne mai încălzească.
Intr-un sfârşit am strâns toate lucrurile şi pe la 9 dimineaţa am plecat mai departe. Ne hotarîsem sa fac eu lungimile de coardă până sub Marele Tavan, iar Igor Tavanul şi în continuare până la Bivuacul 4. Pe prima porţiune după ce am părăsit Bivuacul 2 escalada nu punea probleme mai mari decît vara în afară de frigul la mâini   dar în momentul în care am intrat în fisura adâncă, pereţii acesteia erau căptuşiţi cu un strat gros de 2-3 cm de gheaţă. Am încercat-o cu ciocanul însă nu se cojea. Acolo ar fi fost ideali colţarii dar nu aşi fi avut cum să-i scot în momentul cînd depăşeam porţiunea de gheaţă şi reluam escalada pe stâncă. Espadrilele nu aveau nici o priză. Singura soluţie a fost să urc dintr-o suflare, mai repede decât alunecam la vale. Câştigam cu greu fiecare metru.

     Era porţiunea pe care toamna se scurge apa şi noroiul când plouă. In toamna lui 1963, când am intrat din nou în Fisura Albastră cu Codruţ, această lungime de coardă era lafel de alunecoasă din cauza noroiului care se scurgea pe horn; plouase toată săptămâna. In porţiunea superioară unele din ţevi şi pitoane nu mai puteau fi folosite – se mişcau gata să cadă. Ne gândeam îngrijoraţi la starea pitoanelor din Marele Tavan… In tavan Igor a intrat cu deosebită grijă – multe din pitoane se mişcau dar pentru că avea nevoie de ele, trebuia să le solicite pe o direcţie care să nu le smulgă din perete.  Ca secund am avut o muncă ingrată la depăşirea tavanului. Ambii rucsaci atârnau în gol ataşaţi de a doua coardă. La fiecare carabinieră prin care trecea coarda a doua, trebuia să mă susţin cu o mână iar cu cealaltă să ridic rucsacii, să eliberez carabiniera după care să las din nou coarda cu rucsacii să atârne liberă, însă cu grijă ca să nu smulgă următorul piton de care atârna. Băgasem colţarii înăuntru dar pioleţii erau prinşi pe exterior şi mai aveam şi grija lor ca să nu se agaţe şi să blocheze rucsacii.

      Odată trecut tavanul am răsuflat uşuraţi.
Am ajuns relativ devreme la Bivuacul 4 şi am fi putut continua escalada. Totuşi, nu am dorit să coborîm pe întuneric Valea Coştilei sau Valea Scoruşilor. Am considerat riscant să nu putem vedea starea zăpezii cu ochii noştri şi am preferat deci să petrecem a doua noapte acolo. Eram pregătiţi sufleteşte pentru a petrece mai multe nopţi în traseu, alimente aveam pentru încă o zi sau două aşa că nu am avut nici un motiv sa forţăm lucrurile. Nu ne speria ideia, mâncare aveam, zăpadă de topit aveam, frig aveam…
Am petrecut revelionul 1962-1963 acolo, uzi, zgribuliţi, admirând faţa Caraimanului care se lumina de la artificiile lansate de la staţia de pe Coştila. Nu vedeam artificiile pe cer, doar le auzeam şi vedeam schimbarea culorilor în jurul nostru. Era un spectacol feeric. Intr-un fel era şi pentru noi un moment de bucurie; porţiunea rămasă era banală. Trecusem de porţiunea cheie – Tavanul – care ne-ar fi putut împiedica terminarea traseului.

      Am petrecut noaptea pe brâneagul Bivuacului 4, legaţi în coardă de pitonul regrupării, cu picioarele atârnând în gol, având toată noaptea senzaţia că alunecăm în gol. Lucrurile pe noi erau ude şi nu reuşeam să ne încălzim. Poziţia incomodă accentua neplăcerea frigului. Apa a fost într-un fel punctul slab. Am luat cu noi ceva mai mult decât raţia pentru o zi în ideia că mai putem folosi zăpada la nevoie. Deşi ştiam importanţa deshidratării, căratul apei ridica probleme de greutate, volum şi conteinere care să nu îngheţe, să nu curgă, să nu se spargă, să fie uşoare… Nu existau pe atunci pungile flexibile, etanşe pentru cărat apa. Lipsa apei nu ne-a afectat prea mult dar după terminarea traseului ne-am bucurat să ajungem la refugiu si să bem ceaiuri la discreţie. La Bivuacul 4 am topit ceva zăpada la căldura noastră proprie în bidoanele golite şi am băut-o cu zahăr şi glucoză ca să compensăm lipsa de săruri.
Al doilea răsărit de soare în perete ne-a răsplătit chinul nostru în lupta cu frigul. Il admiram încercând să amânăm pornirea mai departe; tremurasem destul peste noapte şi nu ne venea să ieşim din învelişurile protectoare, deşi ştiam că urcând mai departe ne vom încălzi. Ca dovadă a efectuării traseului, am lăsat la Bivuacul 4 intr-un borcan, un ziar din zilele precedente escaladei. Ultima porţiune a făcut-o Igor  şi curând ne-am văzut sus în creastă, fericiţi şi … foarte însetaţi.

       In dimineaţa aceea cineva urcase în Circuri, cred că era Codruţ Brana. Venise la refugiu şi văzuse lucrurile noastre lăsate acolo. Urmând şanţul săpat de noi a ajuns în Circuri. A strigat după noi şi ne-am semnalat reciproc prezenţa. Cum mai aveam atât de puţin, s-a reîntors la refugiu. Discutând ulterior cu Igor, rămăsesem cu impresia că persoana era dintre foarte puţinii care ştiau de la Igor ca vom intra în Fisura Albastră atunci. Din păcate multe din aceste detalii nu am ajuns să le aflu niciodată – o lună mai târziu Igor dispărea în accidentul din Făgăraşi. Odată ieşiţi din traseu, ne-am echipat pentru mers prin zăpadă, am refăcut rucsacii, am pus din nou în funcţiune colţarii şi pioleţii şi am urcat legaţi în Brâna Mare a Coştilei. Am înnotat în zăpadă la vale pe firul Văii Coştilei până la refugiu. Acolo ne-am dat seama ce realizasem. Eram foarte însetaţi după atâta abstinenţă lichidă şi ceaiurile calde veneau ca o mană cerească. Gândindu-ne înapoi, remarcam că escalada a decurs bine şi deşi viteza a fost încetinită de frigul şi lipsa de confort, ne-am simţit tot timpul în siguranţă.

Robert Domneşteanu
Reading, Octombrie 2003.

*** Robert mi-a permis mie – Dinu Mititeanu – să folosesc cum cred textele și imaginile din CD-ul trimis de el din Anglia unde se stabilise. I-am mulțumit pentru încredere și am considerat că acest text istoric și câteva imagini ar merita văzute și aici de cât mai mulți veterani și nu numai.  Dar poate mai e postat pe vreo platformă din care eu nu fac parte. M-aș bucura să fie așa.