Răsărituri de soare în munţi

Motto: „Oricât  de mult am umbla prin lume în căutarea frumuseţii, n-o s-o găsim niciodată dacă n-o ducem cu noi”.                                                                                                                                            Louis Audoubert

 Acest motto e luat tot din cartea lui Kilian Jornet despre care voi vorbi mai jos.

  La festivitatea finală a Maratonului Pietrei Craiului  de la Zărneşti, participantii, montaniarzii, au avut ocazia sa cumpere cărti legate de pasiunea lor de la standurile editurilor Romania pitoreasca si Polirom.  Noi le avem pe toate cele 10 apărute până acum în colecţia verde a Rp. De la Polirom   am cumparat trei captivante cărti: două scrise de fenomenalul alergător catalan Kilian Jornet: „Să alergi sau să mori”, „Frontiera invizibilă” şi „Şapte ani in Tibet” a lui Heinrich Harrer (văzusem cândva filmul, ce mult dorim să-l revedem !).

Din cărţile lui Kilian, am aflat  că pasiunea  sa pentru alergare e doar o parte -cea  mai mediatizată si cunoscută-  a personalităţii sale. Am aflat  ca  e polisportiv, că nu doar aleargă pe munte, ci  ca  e pasionat şi de schi extrem, de escaladă free-solo, dar am aflat cu surprindere şi cu bucurie că „nu face munte” doar cu muşchii, că  e si pasionat iubitor al muntelui, al naturii, un visător, un poet, un cugetător. In cărţile  sale sunt dese şi lungi pasaje ce par scrise de draga noastră Dia Somogyi ! Vă redau un astfel de pasaj:

  „De fiecare dată când,  escaladând un munte,  văd cum soarele  răsare, cu tot procesul său imperturbabil de la tonuri de negru la tonuri de verde, apoi roşietice, până la primele raze ce apar pe cer şi tot coboară până îţi ating chipul cu acel strop de căldură care transformă totul, care te luminează şi te fac să te simţi viu, o clipă trecătoare, dar de nepreţuit, trebuie să recunosc că întotdeauna simt că momentul este unul special, magic, că în acest proces e ceva ce nu reuşesc să descifrez şi care mă face să-mi ies din minţi, şi -poate şi din cauza asta- să revin mereu în munţi, iar şi iar, pentru a încerca să descopăr forţa aceea necunoscută care scoate din adâncul inimii mele aceste sentimente de plenitudine. Şi mi-e greu să recunosc că, în ciuda acestui fapt, lenea mă ţine uneori în pat la răsăritul soarelui, iar de îndată ce mă ridic, cu soarele deja stăpânind cerul, mă cuprinde senzaţia că am pierdut ceva important, esenţial, din ceea ce aş fi putut să fac în ziua care, din păcate, nu mai face parte din viitor, ci e deja trecut. Din cauza asta, întotdeauna mă minunez mai mult când văd soarele răsărind ,decât atunci când îl văd ascunzându-se la lăsarea întunericului.”  Din Kilian Jornet, „Frontiera invizibila” , pag.19.

Citind cele de mai sus, mi-am amintit  de  alte câteva citate din sutele selectate de mine din cărti, o parte dintre ele existente in cap.2 al blogului „Chemarea muntelui”:  www.dinumititeanu.ro  

„Un montaniard are pe retină o impresionantă colecţie de răsărituri de soare”. Henri Bordeaux

” Bucuria unui bivuac sub stele în munte e dublată de speranţa unui magnific răsărit de soare.  Guido Rey

In cărţile de munte ce le citim, găsim multe gânduri despre acele multe bucurii ce ni le oferă Muntele, printre ele aflându-se răsăriturile si apusurile care ne lasă de fiecare dată  înmărmuriţi !  Dar ceva dreptate au cei citaţi mai sus: parcă răsăritul  e mai deosebit ! Parcă e o cafea tare pe care ne-o oferă gazda noastră -Muntele- pentru  a ne trezi, pentru a putea  savura cu toate simţurile spectacolul care va incepe. Răsăritul ne emoţioneaza si ne bucură mai mult ca un apus, el  anuntându-ne o nouă zi de munte, el e  dătător de speranţă, e un semn de viitor, nu semn de trecut. E o literă aldină ce incepe a inşira o nouă frază a poemului, nu e punct final. Si apusurile sunt la fel de frumoase. In fotografii  sunt identice cu răsăriturile, dacă acea imagine e a altcuiva si nu ni se spune când e facută, nu putem sti dacă e răsărit sau apus decât dacă vedem în imagine şi nişte repere clare cunoscute. Dar acolo, in munte, apusul frumos e un desert al meniului ce l-am savurat in acea zi. E cuvântul de final al unui poem ce l-am scris, e un salut de bun rămas de la un prieten drag. E semnul de implinire a unui vis. ..

Cuvantul „vis” mă trimite iar la cartea lui Kilian, unde găsim formularea: 

„Uneori nu ţi se întâmplă că atunci când ţi se împlineşte un vis să fii trist ?” 

E un fel de dulce-amar, un amestec de bucurie şi tristeţe. Din mai multe cărţi şi din ascensiuni ale mele, am dedus ca adevărata bucurie  o simţi in timpul urcuşului, nu in clipa atingerii vârfului. Te bucuri că ai ajuns pe vârf, dar esti si trist că ascensiunea s-a terminat ! Pe vârf, mai ales pe vârfurile himalayene, dar si pe cele din Alpi sau alti munti inalţi, nu poti rămâne mult timp. Iar acel timp e incomparabil mai scurt ca cel  folosit  pentru a te apropia de vârf.  Lionel Terray scrie: „adevărata bucurie consta în dorinţă, nu în posesiune !” Am putea compara asta cu dragostea: atingerea varfului/”vârfului” e mai ales o clipa de mulțumire, o  satisfacție, un orgoliu flatat, o bifare pe o listă a încă unui „obiectiv” atins !

Citind si gândind la cele de mai sus,  am inţeles de ce Dia, Marlene, Louise, Lucian, Dan, Marian şi cam toti pasionaţii de fotografia de munte (scuze celorlalţi artişti fotografi ai muntelui că am citat doar colegi de club), deşi au admirat si fotografiat sute de răsărituri, fac efortul ca atunci când sunt pe munte, în cabană sau mai ales in cort, in oricare anotimp, cu 10-15 minute înainte de  ora când  Mareţul Astru se va prezenta punctual la „intâlnire”, ei s-au desprins din braţele lui Morfeu, au iesit din cădura sacilor de dormit şi din cabana sau cort. Sunt  deseori ori zgribuliţi pe dinafară, dar plini de căldură „pe dinăuntru”, sunt pregătiţi cu  trepiede, aparatele foto, teleobiective, filtre. De multe ori, eu, asistând la Acel Spectacol, îmi intorc privirea de la acesta, la feţele fotografilor, feţe care „vorbesc”  atât de elocvent despre sentimentele acestor „copii ai naturii” !

În cărţile despre munte găsim multe descrieri fine despre răsărituri. Aurel Neron, un veteran alpinist timişorean afirmă undeva: 

 „Înaintam încet sub o mare de stele care pâlpâiau şi tăceau. În drepta noastră, o culme crenelată şi-a pus coroană firavă de lumină. Deodată, pe neaşteptate, fără  penumbre, soarele a făcut explozie, toată faţa lui regească a izbucnit într-un ocean de lumina…”

Iar altundeva, am găsit o afirmaţie pe care Creatorul Ceresc ar fi adresat-o unui montaniard: „Dacă ai pierdut răsăritul pe care ţi l-am pregătit astăzi, nu-ţi fă griji, mâine îţi fac altul.”  

Într-o postare pe FB a pasionatului montaniard Alin Tănase, lângă o superbă fotografie, el scrie: ”Din toate momentele trăite pe munte până acum, intervalul de timp de dinaintea răsăritului mi se pare de departe cel mai grandios spectacol. De la prima geană de lumină până ce lumina crepusculului se amplifică și capătă o mulțime de nuanțe, pe măsură ce arcul luminos se întinde și acaparează orizontul, până ce astrul solar se ivește de sub orizont și își trimite prima rază, totul este un spectacol magnific. De acest spectacol am avut parte tot timpul cât am urcat de la refugiul Grind pe muchia Colții Găinii până pe vf La Om, era suficient doar să întoarcem capul.”

Am scris mai sus că pentru a fi prezenţi la intâlnirea cu Măria Sa Soarele, pasionaţii de munte şi foto „fac efortul…”. E şi în asta o bucurie, o satisfacţie.  Mie imi aminteşte  de altă cugetare:

„Muntele ne învaţă că numai efortul, lupta cu greutăţile vieţii, dă sens existenţei noastre.” Andre Theuriet

Dacă aţi citit acest text, daţi clic  aici:    https://photos.app.goo.gl/VyGYj1CxJXupAt2h7

   si priviţi un timp imaginile cu răsărituri  la Omu, ele vă vor ajuta sa vă amintiți de „răsăriturile voastre”, vă vor îndemna si ele să vă doriţi altele si altele. Căci  ne dăm seama că e adevărat ce scria Sadoveanu:

„Se înşeală cel care crede ca o privelişte e aceeaşi, că răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă…” 

Sâmbătă seara 25 oct. şi in dimineaţa de Simedru -26 oct.2014, când în Bucureşti şi în alte zone cădea o surprinzătoare zăpadă, noi doi, eram cu cortul la cca 30 metri de Vf. Struniorul ***din Călimani (unde il mai montasem intr-o seară de Paşte -text si foto la:  http://www.dinumititeanu.ro/Calimanii-pe-banda-rosie ) .   Ne era dor de culori de toamnă pe frumoasele dealuri ale Colibiţei (pe care cândva am făcut mai multe plimbări  cu schiuri de tură), dar mai ales de priveliştile de la înălţime: de un apus, de un răsărit, de o mare de nori, de „a respira munte” !  N-au fost chiar cum ni le doream, dar a fost fain…

Cateva imagini aici : https://photos.app.goo.gl/JmXsfvkPCoSdcoXV8

*** Nota Bene:  Pe toate hărţile de până acum, e inversată plasarea vârfurilor Străcior şi Strunior- triada estică  apare ca : Străcior-Bistricior-Zurzugău. Corect e Strunior-Bistricior-Ţuţurgău  ! Greselile existente încă sunt plasarea inversată a denumirilor Strunior şi Străcior pe hărţile din timpul Imperiului austro-maghiar şi preluarea  grafiei austriace: în limba germană z se pronunţă ţ şi cu o inversare a două litere ! Zurzugău ul de pe hărţi localnicii îl pronunţă Ţuţurgău. Intrebaţi pe cei  născuţi în Colibiţa şi Bistriţa Bârgaului !. Să sperăm că si in Călimani se va reveni la ceea ce e adevărat, să nu se perpetueze la infinit o neatenţie a unui geograf austriac si grafia germană. Daca în masivul Făgăraş se păstra grafia germană, binecunoscutul termen Bâlea ar fi Bulea ! V-ar plăcea ? Ar fi normal ?