Rică Enăşel

Rică (Valeriu) Enăşel era în anul 1968 student al meu, în ultimul an al facultăţii. Era mai matur decât colegii săi, pentru că făcuse armata şi lucrase să-şi facă o rezervă de bani, căci îi muriseră ambii părinţi. Fusese sportiv în echipa de volei Poli Timişoara, căci avea peste 1.90 m înălţime. Îmi amintesc faptul că uneori, după cursuri sau stagii, pleca „la braţ” cu o colegă de grupă care era cea mai mică de stat din an şi lumea se uita curioasă la o aşa „pereche”. Era doar o glumă, căci ea era prietena altui coleg cu care s-a şi căsătorit. Era de mirare că după greutăţile prin care trecuse, era mereu vesel, zâmbitor şi pus pe glume. Era foarte drag tuturor colegilor. Obişnuiam să mă împrietenesc cu studenţii, să le aflu bucurii, pasiuni, necazuri, le mai spuneam de ale mele. Aşa a aflat Rică faptul că sunt pasionat de munte. Şi într-o zi a adus un set de poze, să le văd eu şi colegii lui. Cele mai multe erau din Retezat, din Deltă (era mare iubitor de păsări) şi din… Cheile Turzii! Cele mai multe erau cu alpinişti. Şi acela a fost unul dintre momentele de cotitură în viaţa mea!

– Tu faci alpinism? Şi cu cine?
– Cu nişte băieţi din Cluj, cei mai mulţi sunt muncitori. Doar Vali Crăciun e cercetător la Institutul de Speologie. Toţi sunt băieţi simpatici,. Vă interesează căţărarea?
– Da, dar numai nişte noţiuni elementare, căci umblu mult prin Piatra Craiului cu un amic ce are mereu o cordelină cu el (ăsta era Mircea Florian, are un „In Memoriam” alături), dar mi-am dat seama că nu ştie s-o folosească.
– S-a făcut! Mergem în Chei!

Şi aşa, studentul meu Rică a devenit… profesorul meu! În 7 aprilie 1968, pe mica terasă de la baza traseului „Şcoala turdeană” m-a legat cu o coardă peste piept. Abia în anii următori au apărut şi la noi „vestele de piept” (confecţionate de noi din bucăţi de coardă) şi mai târziu „hamurile”. A urcat cei 22 m până în prima regrupare s-a autoasigurat şi a spus: „Haideţi!”. A fost uimit ce repede am ajuns lângă el! „Aveţi talent!”, îmi zise. „Păi, aşa ceva am mai făcut prin Crai, dar fără coardă, încet, cu prudenţă. Asigurat de sus e altfel! În al doilea rând, aici nu suntem la facultate, tu eşti acum profesor, eu elev şi ştiu din cărţi că alpiniştii sunt şi trebuie să fie prieteni. Aşa că dacă nu ştiai, află acum că eu sunt Dinu!” „Bine, Dinule (atunci nu se folosea OK-ul!”) şi mi-a dat o labă grea pe umăr! L-am îndrăgit atunci şi mai mult!

Era şi Elis cu noi (are şi ea un „In Memoriam” alături). Am continuat să merg, să mă caţăr cu Rică. Dar în trasee mai tari, eram neputincios. Eram rezistent la mers, la cărat bagaje grele, dar braţele îmi erau „chibrituri”. Rică m-a învăţat cum „să le lucrez”.
– Nu-ţi trebuie muşchi ca „puşi cu lopata”, pot fi subţiri, dar „oţel”…
Îmi plăcea căţărarea, mă uimeau progresele mele. Dar îmi promisesem şi îi spusesem că n-o să urc niciodată cap de coardă şi n-o să abordez munţii iarna…
– Te vei răzgândi, te asigur, îmi spuse el. Şi aşa a fost…
– Ai băgat microbul căţărării în mine şi în curând vei pleca definitiv din Cluj. Unde sunt băieţii de care îmi vorbeai?
– Vor apărea şi ţi-i voi prezenta când nu vor mai găsi zăpadă pentru doage. Pentru că toţi schiază iarna. Apropo, ştii să schiezi?

Nu ştiam! Aşa că în iarna care a urmat am mai învăţat „o meserie” împreună cu Elis; Doamne, eram ca un copil cu jucării noi, ce faină e alunecarea pe minunatele tălpici! Prin luna mai au apărut şi „băieţii”: Miki Gyöngösi, Vali Crăciun, Domi Kálmán, Laci Morávek, Mihai Petruţ, Vigh Csibi, Dobray Péter, Laci Molnár, Imre Ioşka şi alţi câţiva. Mişi Szalma era încă în armată. Aflaseră că în trupa lor va veni un „domn doctor”, un fel de cuc între cocoşi, erau curioşi cum va fi. După o vreme, dragul Miki mi-a spus uşurat: „Parcă nici n-ai fi doctor, eşti de-al nostru…”. Şi am rămas „de-al lor” şi după ce cei mulţi dintre ei, din diverse motive, mai ales familiale, au renunţat la căţărat. Când Dudu, antrenorul de atunci al nostru cu jumătate de normă, a spus într-un grup în absenţa mea: „Dinu Mititeanu n-o să iasă un mare alpinist, uitaţi-vă ce scobitoare e!”. Am aflat mai târziu că Vali i-a replicat cam aşa: „Mare alpinist poate că nu va fi, dar se va căţăra şi când noi ne vom fi lăsat de mult de alpinism…”. Mulţumesc, Vali, că ai intuit că pentru mine va fi valabil ce a scris Ionel Coman: „Pentru multi dintre noi, alpinismul nu a fost un foc de paie, ci a rămas o pasiune durabila, adaptata anilor, dar mereu atrăgătoare şi necesară pentru suflet ca aerul şi apa pentru trup…”.

Ca oricare profesor, Rică s-ar fi bucurat de progresele şi longevitatea pe stâncă şi prin zăpezi ale elevului său.

Îmi amintesc că bunica spunea: „Dumnezeu îi cheamă la el pe cei buni, pe cei care-i sunt dragi”. Aşa a fost cu Tata, aşa a fost şi cu timişoreanul Rică. L-a răpit o moarte stupidă, la nici doi ani de la absolvirea facultăţii, prin complicaţii ale unei gripe dusă pe picioare de acest munte de om. Ce durere, ce ironie. El, fost polisportiv, iubitor de frumos, de poezie, de muzică simfonică, dar şi de muzica oferită de harfele muntelui sau pur şi simplu de linişte, acea melodie de care ne este cel mai tare dor în „cetăţile” noastre moderne. Era atât de „originală” acea combinaţie între fizicul său de uriaş şi sufletul său de copil. În timp ce se căţăra vorbea tot timpul, cu o voce blândă, suavă. Parcă îl aud adresându-se unei flori din perete:
– Ce faci aici frumoaso? Unde eşti tu ar fi trebuit să pun piciorul! Dar fii liniştită, găsesc eu o soluţie să nu te rănesc…”. Sau, vorbea cu o păsărică: „Ce bine de tine că eşti aşa de uşurică, eu trebuie să mă târăsc în sus ca un melc…”

Rică a plecat mult prea devreme spre alte tărâmuri. Dar, acest Om a rămas în amintirea tuturor celor care l-au cunoscut şi îndrăgit. Cele câteva cuvinte de mai sus, se vor o modestă dovadă…