VT: Din nou pe Terra Romana

În prologul din jurnalul Marlenei la relatarea care urmează e scris: „ Au trecut doi ani de când am dus la bun sfârșit visul nostru cu Via Transilvanica. Doi ani în care, nu de puține ori, am hoinărit cu gândul ca și cu un planor invizibil peste diferite locuri ale Căii Bune. Doi ani în care de fiecare dată când am trecut cu mașina prin preajma dragilor T-uri portocalii și a bornelor VT, am stat cu ochii lipiți de peisaj cu gândul că doar-doar vom zări siluete de drumeți, de oameni de la Tășuleasa sau de „părinți” ai Viei care întrețin Calea. Ne gândeam la cei care au dus draga noastră Via în lume, prin conferințe și filme, să afle lumea ce mândră este. Așa că ne-am hotărât să revenim într-o nouă poveste…”

Drobeta Turnu Severin – Crușovăț, tronson numit Terra Romana în Ghidul Drumețului.

Vacanța de Paști, 7 zile, 18-24 aprilie 2025, 143 km.

Ziua 1-a. Vineri 18 aprilie. 22 km per pedes de la Dunăre până la Schinteiești. În seara anterioară, Vinerea Mare, după 310 km de la Cluj, sosiserăm pe patru roți lângă gara Crușovăț. Unde am dormit în cort și unde l-am rugat pe dragul ALP-Dusterul nostru, să ne aștepte 7-8 zile. Trenul ne-a dus în dimineața următoare până în gara orașului Severin, cum îi spun localnicii, mai pe scurt decât numele oficial. La ora 11 ne-am luat rucsacii în spinare, le-am spus umerilor ce îi așteaptă și am ajuns în cam cinci minute la „borna regală”, penultima a Viei. Dar, cum știam, mai apropiată de Dunăre față de ultima aflată în incinta Muzeului Porțile de Fier, nu departe de ruina piciorului Podului lui Traian. Ne-am amintit din nou că în aici în 9 mai 1866, Prințul Carol I a călcat prima dată pe pământ românesc. Repet ce am scris când noi am ajuns prima dată aici, în toamna 2022: „Nu ştim dacă viitorul Rege al României a îngenunchiat atunci sau nu pentru a săruta pământul românesc, dar ştim că fiecare dintre noi ar fi făcut-o!”. De aici începe noua nostră „poveste”.

Acum, ținându-ne de mână, ne promitem din nou în gând să fim mereu alături până la borna nr.1 de la poarta Mănăstirii Putna. Un binevoitor ne face „poza de start”. Ajungem în curând pe Bd. Carol I, unde, lângă Palatul Culturii, de data asta avem norocul să găsim celebra Fântână Cinetică în funcțiune. Eu, Dinu, rămân cu rucsacii, în timp ce Marlene se deplasează în ritm alert spre Muzeul Porțile de Fier pentru prima ștampilă și pentru a poza din nou borna din zona piciorului Podului lui Traian (borna finală din ghidul VT). În părculețul Radu Negru mâncăm și bem ceva „la botul calului” Trecem din nou pe lângă Castelul de Apă și pe lunga stradă pietonală, promenada Crișan, pe care se află și borna cu coloana dorică. Continuăm pe străzile pe care ne ghidează T-urile noii variante, care evită acea zonă de șosea națională spre Tg Jiu, super aglomerată și poluată. Noua variantă e cu adevărat mult mai puțin circulată, dar tot pe asfalt, în plus e și mai lungă. Abia după localitatea Schela Cladovei, după 8 km, traversăm șoseaua națională Severin-Orșova. În fine, înainte de primele case din satul Dudașu Schelei, după 8,5 km cotim spre dreapta, pe un drum pâmântos, înaintând în urcare printre pășuni neîngrijite, câmpuri părăginite, tufișuri țepoase, gunoaie aruncate. Ne bucurăm că n-a fost ploaie în zilele trecute. În dreapta vedem tot timpul orașul din care se pare că marcatorii n-au găsit o variantă mai scurtă fără asfalt spre satul Beznița-Ocol pe care îl traversăm curând pe curbă de nivel, printre case rare din zona lui superioară, pe o stradă pietruită. În stânga rămâne vârful dealului Vărănic, ce are o faleză de piatră, o fostă carieră. La o intersecție din Beznița, lângă borna cu doi nasturi sunt și două binevenite fântâni. După încă doi kilometri, traversăm șoseaua asfaltată care duce prin Jidoștița la Cireșu. După borna cu doi păuni, la km. 18, începe spre stânga Cotul lui Pirui. La km. 22 ajungem în capătul din amonte al satului Schinteiești, unde întâlnim fosta variantă a VT. Primim apă de la o casă și apoi ne montăm cortul în faina luncă a râului Topolnița, chiar lângă podul pietonal. Ne spălăm în pârâu, gătim, mâncăm și…la somn.

Ziua a 2-a. Sâmbătă 19 aprilie. Schinteiești – Balotești – Păunești – Marga – Cireșu 23 km, 800 m D+, 490 m D-.

Ne trezim la ora șase, în plin concert matinal de păsărele, de ale căror triluri ne era dor. Este și unul dintre motivele pentru care ne place să dormim în cort. Trecem puntea pietonală suspendată pe cabluri și înaităm cu plăcere pe poteca-drumuț printre plopii înalți. Ne amintim ce plăcere a fost în octombrie 2022, această zonă de 1,5 km care „a rupt” lunga monotonie de mers pe asfalt din Balotești până la final. Dar „tot ce e frumos pe lume are un sfârșit”. Ajungem iarăși la asfalt. Intrăm în satul Balotești și ne amintim că ulița lui principală pare interminabilă. Biserica de pe stânga, e reperul că mai sunt doar 3-4 case până la cea unde ne aștepta draga Margareta Pauletu, care ne omenise la prima trecere pe aici. Bucurie reciprocă. Omenie. Mici cadouri, desigur ouă „de Paști”. La ieșirea din sat, altă vizită și caldă primire la Dorin și Monica de la Taverna Grădețului. Nu-i anunțaserăm, bănuind că măcar unul va fi acasă. Dar, surpriză! Ne așteptau, ne deconspirase FB-ul. Urcăm în fine pe drum pietruit cu pantă destul de mare. O broscuță țestoasă, apoi mai sus încă una, ne invită să le nemurim pe carteluța foto. La km 6.42 al zilei găsim un adăpost, ramificația spre ruinele Cetății Grădețului și borna cu ulcică. Dăm apoi de asfalt, ce ne conduce prin satul Păunești. La un magazin, unde bem o cola și cumpărăm o franzeluță, aflăm că s-a schimbat primarul comunei Godeanu de care aparține satul Păunești: nu mai e frumoasa profesoară Sabina Gheorgheci, ci… soțul dânsei! După ieșirea din sat, părăsim curând asfaltul spre stânga și urcăm lângă uriașa Cruce albă de pe dealul Chiciora, vizibilă de departe. Ne amintim că în toamna 2022 de aici am văzut prima dată Dunărea, iar acum vedem prima dată munții. În apropiere, constatăm progrese în ridicarea unei mănăstiri. Scurt drum de pământ până reîntâlnim asfaltul. Unde avem surpriza de a fi ajunși din urmă de doi călători pe Via: Mihai Biriș, student la Cluj, care ne însoțise nu demult într-o faină tură prin vechi cătune din Apuseni. El pe bicicicletă, iar Sandu, tatăl lui, în alergare. Din loc în loc îi aștepta… doamna Biriș care conducea mașina familiei, era deci „echipa de sprijin”. Cei doi au mers o vreme în ritmul nostru, să mai povestim. Apoi „au decolat” amândoi. Bineînțeles că doamna, pe asfalt, a ajuns pe lumină la cazarea din Isverna, nu ca ei „la frontale”. Noi eram mai modești, doream să ne oprim în Cireșu, mergeam doar 20-23 km/zi. După satul Marga, la km 19,5 al zilei, părăsim asfaltul de care ne plictisiserăm și intrăm spre stânga în zona carstică „La Varniță,” cu potecă „a la Piatra Craiului”. Zonă pe care, era firesc, a ocolit-o biciclistul familiei Biriș, cum am aflat ulterior. Dar au parcurs 140 km în două zile: Severin – Plugova. Pe noi ne încântă din nou zona-surpriză numită Varnița. Păcat că nu aveam timp de vizite în renumitele peșteri din zonă: Topolnița cu a ei intrare „Gaura lui Ciocârdie” și ceva mai departe, Peștera lui Epuran. După revenirea în culme, dăm iar de asfalt, dar drum îngust pe o faină culme de deal, cu rare case vechi prin fânațe și pășune, dar si cu câteva case noi de vacanță și pensiuni. În prag de seară ajungem în satul Cireșu. Suntem invitați cu amabilitate de familia Petolea să montăm cortul pe iarbă, lângă magazinul gestionat de ei și lângă Monumentul Eroilor satului căzuți în războaiele din 1877 încoace. Ei ne aplică și ștampila „cu cireșe”. Ne-au lăsat la dispoziție o baie. La ora 23.30 mergem și noi la Slujba de Înviere, la biserica din apropiere. Să răspundem și noi doi tradiționalei chemări a preotului: „Veniți de luați lumină!”

Ziua a 3-a. Duminică 20 aprilie. Cireșu – Jupânești – Balta – Gornovița – Isverna. 24 km, 590 m D+, 555 m D-.

Duminică de Paște. Cristos a Înviat! Dimineața, când tot satul dormea, iar noi ne luaserăm rucsacii în spinare, au venit amabilele noastre gazde să ne spună Cristos a Înviat, să ne ofere „paște” și ouă și să ne luăm rămas bun. E atât de plăcut să întâlnești astfel de oameni! Știam că ne așteaptă cam trei km de drum asfaltat până în Jupânești. Surpriza a fost că a ajuns asfaltul la 8.45 km ai zilei, la traversarea văii Topolnița. Nouă nu ne place asfaltul (nici celor de la Tășuleasa!). Dar trebuie să ne gândim la localnici, unii fac chiar zilnic naveta spre locul de muncă. Și ne amintim că noi ne dorim asfalt doar când mărșăluim o vreme prin noroaie clisoase. Și oare El Camino de Santiago pe ce fel de drumuri este? Dar – ne repetăm -marea calitate a Viei este varietatea, inclusiv a drumurilor. Apoi urmează drum de macadam de 4,5 km până în centrul satului Balta. Între acesta și Gornovița știam că există o zonă și mai plăcută la mers: un drum înierbat de-a lungul unui pârâu, din păcate „marcat” cu multe gunoaie. În Gornovița însă vedem containere de gunoi. Ne bucurăm că prin acest sat nu e asfalt. Ne împresionează din nou biserica cu turle aurii. La ieșirea din sat găsim un izvor amenajat lângă penultima casă. Intrăm apoi în pădure pe un drumeag în urcuș. Știam că după ieșirea în culme ne vom delecta privirile cu numeroșii cireși din fânațe și pășuni. Așteptam zona numită de noi în octombrie 2022 ”bulevardul cu cireși”. Atunci în fainele culori de toamnă, acum înfloriți. Era o bucurie nu doar pentru ochi, ci și pentru tălpile picioarelor: călcam pe un plăcut covor de iarbă. După punctul cel mai înalt – 681 m al zilei – începem coborârea spre frumosul sat Isverna. Unde ni se oferă cu amabilitate de la o casă patru litri de apă. Vom constata mai apoi că doi litri erau apă minerală, de care ne era dor, care ne astâmpără mai bine setea. Firesc, efortul consumă și multe săruri minerale, nu doar apă. Acasă, „nenea Google” ne amintește: „ Apa pură LINNA e provenită din Izvorul Peşterii-Isverna…”

Având apa necesară, ne decidem să montăm cortul puțin mai jos, pe pajistea de lângă acea știută veche bisericuță, mai „ciudată”: tip navă, fără turlă. Dăm jos rucsacii, dăm roată bisericuței, ne bucurăm că e renovată de curând și citim „povestea” ei: a fost construită în jur de 1783, refăcută în 1823. Din păcate se aude muzica de petrecere din două curți, petrecere ce bănuiam că va ține până „la ore mici”. Așa că Marlene și-a montat dopuri în urechi, care au ajutat-o cât de cât. Pe mine m-a ajutat oboseala, am adormit cu greu, dar am dormit destul de bine.

Ziua a 4-a. Luni 21 aprilie. Isverna – Obârșia Cloșani –

Poiana cu Conace. 20 km. 1.030 m D+, 410 m D-. Dimineața, ajunși în 15 minute la șoseaua principală, eu rămân cu rucsacii lângă borna cu lilieci, până ce Marlene se duce vreo 200 m la pensiunea „La Mustață”, unde dormiserăm data trecută, acum doar pentru aplicarea ștampilei în Carnetul Drumețului. Surpriză! I se dau să-și aplice și ștampilele din Obârșia Cloșani și Valea Cernei. La ora 9 pornim din centrul Isvernei și după 1,2 km părăsim asfaltul în ușoară urcare spre stânga printre casele răsfirate ale sătucului Săliștea. În vârful dealului ni se deschide priveliștea: spre stânga Vârful lui Stan și abruptul dincolo de care știm că este frumoasa Poiană Beletina, în care se află stâne ale localnicilor din Isverna. Mai spre nord, case ale satului Godeanu (alt Godeanu, nu cel prin care am trecut alaltăieri) și pasul cu același nume, pe unde trece șoseaua dintre Baia de Aramă – Obârșia Cloșani și Valea Cernei. Spre dreapta, în fundul unei văi, sătucul Drăghești. Urmează un plăcut drum pe curbă de nivel, printre „conace” tipice zonei, prin locuri a căror frumusețe o remarcaserăm în octombrie 2022. Salutăm și acum borna cu flinta haiducească. Ne oprim la umbră, la povești cu tanti Leana și nenea Crăciun, care ne spun că zona se numește „La Răchiți”. Admirăm împreună zbenguiala simpaticilor ieduți din turmele de capre, care pasc iarbă, dar și acrobațiile pentru a ajunge la frunze proaspete din tufișuri. Cireșii înfloriți întregesc și ei frumusețea acestui peisaj bucolic. Pe lângă ei mărșăluim mai departe. E una dintre cele mai plăcute zone pentru ochi și suflete. Mai departe zarea se deschide și mai mult spre crestele înzăpezite ale munților Godeanu și Retezat, dar și spre crestele înverzite ale singuraticei Piatra Cloșanilor, (mereu amânată de noi) și a Oslei deseori călcată și de noi, inclusiv în câteva ierni. Din nou o zonă minunată, cu rari fagi uriași de care ne amintim bine. Apoi începe abrupta coborâre spre marele sat Obârșia Cloșani. La 11.15, după 11 km, ajungem în centru și ne luăm o binemeritată pauză pe o terasă, lângă primărie. Ni s-a spus că au și ei ștampilă, nu doar primăria de unde am obținut-o greu în octombrie 2022; era zi de duminică. O luăm apoi în sus pe ulița asfaltată și abruptă în prima ei parte, pe lângă biserică. Doar după ultimele case, panta se mai „îmblânzește”. O bucurie ne oferă poteca de scurtătură de la borna cu iepure, într-o zonă cu curbe ale șoselei. Reîntâlnind asfaltul, știm că în curând vom găsi izvorul fain amenajat și acoperit, de unde ne vom lua apă „de munte”. Știam vag că după izvor se ramifică spre stânga drumuri ce duc la cătunele Herman și Glod din apropierea a două dintre renumitele geanțuri ale zonei, care poartă aceleași nume. Din păcate n-avem timp de făcut o abatere spre ele, pe care ne-o recomadase cineva. Ieșim apoi în marea Poiana Obârșia, loc de picnic pentru localnici, unde asfaltul se termină, chiar la intrarea în pădure, punctul cel mai înalt. De unde, drumul, acum de macadam, coboară lin și după cam 3 km ajungem în poiana știută, numită de noi Poiana cu Conace, aflată la 9 km de centrul satului, chiar când începe ploaia. Ne adăpostim într-un conac/sălaș, dar în curând, într-o pauză dintre ploi, ne montăm cortul

Ziua a 5-a. Marți 22 aprilie. Poiana cu Conace – Pensiunea Valea Cernei. 18 km din care 12/4,5 cu o mașină. 80 m D+, 700 m D-.

Dimineață senină, cu aer „mai altfel” după ploaia de peste noapte. Și bineînțeles cu revigorantul concert de păsărele, bucuroase și ele de vremea „optimistă”. Pornim la 8.15 întrând iar în pădurea de fag al cărui verde crud, bacovian, este pus în valoare de razele soarelui care străbat printre crengi. Coborâm lin cam 1,5 km până în mica poieniță unde, în octombrie 2022 când ne însoțea prietenul Eugen, am montat corturile. De aici, cotim la dreapta în coborâre mai abruptă și după aproape 6 km de la plecare ajungem în Valea Cernei. Constatăm că locul unde știam un anemic izvor. necesar mai ales celor care de aici încep să urce, este acum amenajat, betonat, zidit, acoperit, iar apa curge printr-o țeavă. Eu- Dinu- accept un noroc ce îmi surâde pentru a evita să mărșăluiesc 12 km pe asfalt pînă la pensiunea Valea Cernei. Oprește o mașină cu doi tineri care se întorceau de la părinți, din Cerna Sat, aflat mai spre amonte. În mașină este doar un singur loc liber, cu rucacul în brațe. Marlene dorea de fapt să continue per pedes, să fotografieze borna de la km 100 de la plecarea din Severin, km 11 de azi, „borna cu pâine” aflată cu 1,2 km înainte de podul spre valea Iauna. Va prinde și ea o ocazie, la intersecția cu șoseaua mai circulată care vine dinspre Baia de Aramă peste Pasul Godeanu. Deci doar pentru 4,5 km. Intersecție unde dorea neapărat să fotografieze prima bornă VT văzută de noi, la finalul unei vacanțe de 7 zile per pedes printre minunile din zonă în septembrie 2020. Treceam pe acolo „pe patru roți” spre Cheile Corcoaiei și mai departe, cu emoții, pe malul nordic al lacului Iovanu, spre puternicul Izbuc al Cernei, spre Ciuceve și Pasul Jiu Cerna. Atunci am văzut și borna de la izvorul amintit mai sus. Aflaserăm atunci că cei de la Tășuleasa au marcat Terra Banatica și Terra Romana, „sărind” peste Terra Dacica, marcată mai apoi. La eleganta Pensiune Valea Cernei întenționam doar o pauză de masă și duș. Dar ploaia torențială care începuse înainte de sosirea Marlenei, ne-a determinat să rămânem și peste noapte. În jurnalul turei ea a scris: „Mâine până la prânz se anunță vreme bună, așa că vom face o trezire „ca în Alpi”și vom porni „la frontale”.

Ziua a 6-a. Miercuri, 23 aprilie. Pensiunea Valea Cernei – Țațu – Scărișoara – Ineleț – Prisăcina – Dobraia- Bedina- Poiana Lungă. 20 km, 1120 m D+, 600 m D-.

Spuseserăm amabilelor gazde că vom pleca foarte devreme. La 5.45, cu frontalele aprinse, traversăm podețul pietonal peste Cerna și începem urcușul spre ceea ce noi numim „Balconul Cernei”. Ne însoțește un dulău cu blană albă, lățoasă, pe care încercăm mereu, dar în zadar, să-l determinăm a face cale întoarsă. După 800 m trecem pe lângă un izvor amenajat. Stingem frontalele. La km 1,15 de la plecare, belvedere, bornă, masă cu băncuțe. După 2 km, altă belvedere, bornă cu Coloana Infinită. Vedem în zare celebra bisericuță a cătunelor prin care vom „defila” în curând ca printr-un muzeu în aer liber. Cerul nu e perfect senin. Peste Valea Cernei plutesc fâșii de cețuri care dau zonei un plus de mister. Deasupra perețior de vizavi, vedem cu ochii minții frumoasa Poiană Beletina și celebrele Crovuri. La km 2,9 e prima casă din Țațu, lângă ea e borna cu cruce celtică. La ultima casă din acest mic cătun, avem bucuria s-o revedem pe bunica Maria Rădulescu, acum în vârstă de 88 de ani, dar care arată mai tânără. Trebăluia pe lângă casă. Povestiserăm cu ea în toamna 2022. I-am urat desigur mulți și sănătoși ani pe mai departe! Fiica sa, după ce a ieșit la pensie, stă acolo cu dânsa. Dar oare și mai apoi? Traversăm imediat podețul peste Valea Iuții și începem un urcuș lin prin zona unde în urmă cu vreo 15 ani fusese un incendiu de pădure ale cărui urme se mai văd și acum. Ne surprinde un nou drum buldozerit care urcă de undeva din stânga, din Valea Cernei, pe care vom merge spre bisericuță, apoi prin Ineleț și o vreme și mai departe. Desigur pozăm din nou bisericuța și aflăm de pe un panou: „Credința în Dumnezeu, dragostea pentru Sfinții care
le păzesc familiile, speranța ca în viitor copiii lor vor
rămâne pe aceste meleaguri și respectul pentru cei care
au plecat dintre ei, au determinat pe locuitorii din
cătunele Ineleț, Țațu și Scărișoara, aparținând comunei
Cornereva, să construiască o biserică, în anul 1973”.

Aici am asistat în 2005 la Slujba de Înviere, despre care ați citit în capitolul II 4. Acum, bisericuța din Scărișoara-Ineleț e deservită de un preot de la Mănăstirea Băile Herculane. Trecem pe lângă fosta școală primară din zonă. Pe o placă comemorativă „1955-2015” este scris: „… Între anii 1958-1993, aici au descoperit taina scrisului și lumea cărților pste 200 de școlari, sub îndrumarea învățătorului Dumitru Novăcescu…” Coborâm apoi la casa lui Avrămică Cionca, unde le găsim pe soția sa și pe draga lor mamă, bunica Icoana, acum și ea de 88 de ani, dar încă activă pe lângă casă. Ne oferă ouă colorate și le ciocnim conform tradiției, cu urările creștinești de rigoare. Tânărul Cionca, nepot al bunicii Icoana, care venise să-și petreacă Paștile cu dânsa și cu părinții săi, ne spune câte ceva despre acel drum de patru kilometri, recent creat cu buldozerul mai jos, iar pe aici lărgit cel vechi, pe care se poate ajunge la Scărișoara și Ineleț cu mașini „de teren”. A fost realizat pe cheltuiala sătenilor, dar cu combustibil achitat de primărie. Sperăm să fie folosit doar de localnici și de rudeniile lor. Să fie doar drum utilitar, nu „turistic” pentru leneși! N-am întâlnit niciun drumeț pe Cale, dar ne-am oprit de vorbă cu o pereche de plonezi care făceau doar ture prin zonă. Așa că am negociat cu ei să-l preia pe Lățosul, să nu vină cu noi până în Crușovăț. Continuăm spre Prisăcina. La întâlnirea cu pârâul cu acest nume, ne amintim de vara anului 2003, când am ajuns aici urcând din Valea Cernei prin misterioasele Cheile Prisăcinei. Atunci sălbatice, fără amenajări. Găsiserăm doar un piton cu o bucată de chingă, dovadă că mai urcaseră pe acolo și alți curiosi. Ne amintim și de alte „obiective” celebre de pe versanții Văii Cernei: Cheile Țăsnei, Foeroaga Tâmnei, Cascada Cociu, Cascada Vânturătoarea și altele. Eu îmi amintesc și de vara lui 1989, când spre finalul unei lungi ture pe „granița” dintre Oltenia și Ardeal, fiul meu Radu n-a vrut să coborâm în Valea Cernei și să trecem prin stațiunea Băile Herculane, atunci superbă, nu în ruine ca acum. A ținut morțiș să continuăm pe marcajul turistic bandă roșie până „la doi pași” de gara Herculane. Acea bandă roșie despre care unii nu știți că marele pasionat întru munte Nae Popescu, fost șef al Comisiei Naționale de Marcaje Turistice, o gândise a fi un fel de GR, un traseu continuu pe creasta principală a Carpaților, de la granița cu Ucraina până la Porțile de Fier de la Dunăre. Am trecut atunci și peste un vârfuleț și printr-o poiană aflate deasupra Cascadei Vânturătoarea, care au un nume de neuitat: Cicilovete. Scuze pentru paranteză, dar credem că ați înțeles că noi mărșăluim nu doar cu picioarele și cu ochii, ci și cu sufletele, prin amintiri din trecutele incursiuni prin acele locuri.

Ajungem în sătucul Prisăcina la ora amiezii. De data asta ne oprim la familia Talpeș, despre care citiserăm multe aprecieri la adresa ospitalității lor. Într-adevăr și tanti Ioana și nenea Nistor ne fac o primire ca unor vechi prieteni, deși pentru ei eram necunoscuți. Suntem răsfățați cu multe bunătăți culinare, printre care, tradiționala de Paști, ciorbă de miel și cu ciocnit ouă colorate. Ne îndreptăm apoi spre Dobraia, unde în anii 2003-2005 s-a construit o bisericuță pentru cei din acest sătuc și pentru cei din Prisăcina, Bedina, Poiana Lungă. Deservită de preotul din Bogâltin care acum poate ajunge aici cu mașină 4×4. Facem o pauză pe terasa acoperită de lângă bisericuță, încercând să ne amintim de câte ori am trecut pe aici și întrebându-ne dacă ploaia ce ne dă târcoale ne va ajunge, sau ne va ocoli. Coborâm apoi prin Bedina, pe traseul T-urilor portocalii, aflat mai jos, dar paralel cu cel știut de decenii, marcat cu „punct roșu”. N-am încercat să cerem apă de la una dintre puținele case încă locuite, sperând să găsim un izvor. În Poiana Lungă, în punctul cel mai înalt al zonei, unde traversăm marcajul „bandă roșie” dintre Cicilovete și Arjana, au apărut două căbănuțe moderne sub formă de A, încă neterminate. Începe o rafală de ploaie de care ne adăpostim în terasa acoperită din vecinătata lor. Profităm de apa care cade din cer și, de sub streașină, recoltăm cea necesară, pe care o vom trece prin filtru. Ploaia se domolește și apoi, în curând se oprește. Dar transformase drumul în „derdeluș”, pe care înaintăm cu „pași alunecați”, ajutați de bețe pentru a rămâne mereu în picioare. Mai continuăm 1,5 km, acum în coborâre lină pe drumul din pășune. Înainte de liziera , pădurii și de borna cu bufniță, ne montăm cortul.

Ziua a 7-a. Joi, 24 aprilie. Poiana Lungă – Valea Bolvașnița – Valea Belareca aval de Globurău – Crușovăț. 16 km. 250 m D+, 800 m D-.

Plouase toată noaptea, mai tare sau mai potolit, dar cu intermitențe. Ploua și la 6.30 când am ieșit „din scutece”. Dar mai „cuminte” la 9.30 când ne luăm rucsacii în spinare, ei acoperiți cu protecțiile, de iar noi de pelerine. Suntem curioși dacă pe la ora 10.30 ne va zâmbi soarele, cum ne spuseseră prognozele. Coborâm prin pădure, pe un drum de căruțe. Ne bucurăm când ajungem la drumul forestier, drum care însoțește Valea Bolvașnița. Mergem cu atenție pentru a nu călca vreuna dintre zecile de simpatice salamandre. Credeam că am scăpat de probleme, dar apare una surpriză la necesara traversare a râului, pe care în octombrie 2022 l-am trecut simplu, „din piatră în piatră”, ajutați de bețele de drumeție. Acum a trebuit să ne descălțăm și să ne dăm jos și pantalonii. A fost desigur o surpriză plăcută pentru picioare, care nu se așteptau așa de repede la o baie răcoroasă. Le-a prins bine după mulți kilometri mărșăluiți. Reechipați de drum, urcăm lin spre culmea ce ne desparte de Valea Belareca. Căutăm cu privirea și vedem tractorul căzut și rămas într-o râpă în pădurea din stânga. Marlene, cu memorie „mai tânără” ca a mea (care e mai „ruginită”), își amintește și acest detaliu nesemnificativ, cum a dovedit mereu pe traseul parcurs acum în sens invers decât în octombrie 2022. Ieșiți apoi din pădure, din când în când privim înapoi să ne luăm rămas bun de la frumoasa Arjana, care știm că e ultimul vârf de peste 1.500 m (1.511 m) de pe traseul Carpaților Meridionali în „drumul” lor spre Dunăre. Ajungem la șoseaua de pe valea Belareca, o traversăm și urcăm ultimul deal al turei tot pe drumuri noroioase, dar ultimele. De pe culmea dealului Baicului și din coborâre, auzim vuietul mașinilor de pe șoseaua națională Caransebeș – Orșova. O traversăm și mărșăluim încă doi kilometri pe asfaltul „bombardat” al șoselei secundare ce ne duce la gara Crușovăț, locul „de unde am purces” în urmă cu 7 zile. GPS-ul ne spune că am parcurs 143 km. Mulțumim ceferiștilor pentru că l-au găzduit pe ALP, care ne duce cei doi km până în centrul satului, unde ni se aplică ștampila. Și de unde, în 14 iunie vom începe să reparcurgem Via Banatica. Pe la ora 15 plecăm din nou spre Severin, de data asta pe patru roți și de acolo mai departe până la Slatina pentru o scută vizită de (după) Paști, la părinții Marlenei, apoi acasă, cu gândurile la viitoarele drumeții pe Cale.

Foto:

Via Transilvanica 2 – Terra Romana