VT: Din nou prin Terra Banatica și Terra Dacica HD – episodul 8

În vacanța de Paști am parcurs din nou frumosul tronson Terra Romana, dar în sens invers. Pentru un concediu de 15 zile în luna iunie ne planificaserăm Terra Banatica: Crușovăț- Poarta de Fier a Transilvaniei/Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Dar ne-am dat seama că am putea continua și trei etape din Terra Dacica, până la Pui pe DN 66 Petroșani- Hațeg. Zilele fiind lungi, am constatat că putem parcurge 28-30 km pe zi, în ciuda căldurii cumplite. Deci că am putea merge și mai departe, să ajungem la Cugir în ziua de sâmbătă 28 iunie. Apoi că finalul ar putea fi vineri 27 iunie. Surpriza a fost că am ajuns la Cugir joi 26 iunie la ora 18. Parcurseserăm 363 km în 13 zile și 3 ore. De la Cugir, după o oră plăcută de rehidratare și discuții cu dragi prieteni la „Turist Caffé” – „Barul lui Billy”- un taxi ne-a dus la Șibot la trenul spre Cluj.

Ziua 1-a: Cluj Napoca- Crușovăț- Petnic.

Plecăm din Cluj vineri 13 iunie dimineața cu un microbuz Cluj- Timișoara până la Lugoj. Pe traseu, o plăcută surpriză: în Deva urcă bunul prieten Eugen Roman din Hunedoara, care în toamna 2022 ne însoțise prin Terra Romana (Crușovăț- Drobeta Turnu Severin). Din Lugoj, cu un tren ajungem în gara Crușovăț, unde CFR-istul ne recunoaște și ne urează Cale Bună. O poză „la start” și imediat, la ora 18 pornim pe traseu să trecem dealul. În culme, de lângă bornă, faină panoramă în lumina blândă a serii care se apropie, apoi vedem satul Petnic ca din parapantă, spre care marcajele ne conduc cu un lung ocol. Scurtă pauză pentru apă și lapte la cunoscutul magazin din centrul fain al satului ce ni-l aminteam bine. Montăm corturile după ieșirea din satul Petnic, pe un fânaț proaspăt cosit.

 Bilanț: 8,5 km, 240 m D+, 240 m D-, 3h,20 min

Ziua a 2-a, sâmbătă 14 iunie: Petnic – Lăpușnicel – Șumița – Mănăstirea Putna Almăjană – Prigor – Borlovenii Vechi + 2 km amonte pe valea Nerei.

Trezire la 5.15, pornim la 6.55. Dimineață senină, concert de păsări. Răcoarea ne ajută să înaintăm cu spor. Ajungem curând în Lăpușnicel, unde facem o pauză pe o băncuță nouă făcută sub o salcie de omul din casa de vizavi căruia îi mulțumim pentru acest „cadou”. Știm că mai departe vom mărșălui în urcuș, cam 5 km pe asfalt până la primele case din Șumița, sat de cehi! Unde facem iar un scurt popas și discutăm cu un localnic și o bunică de 82 de ani. Se miră că noi mai știm de alte patru sate din Clisura Dunării locuite de cehi. Cotim la stânga pe un drumeag clasic admirând florile din iarba necosită și savurând „mirosul de vară”. Priveliști faine spre depresiunea Almăjului. Apoi părăsim culmea dealului coborând spre stânga în valea Putnei. Din nou o scurtă vizită la Mănăstirea Putna Almăjană ridicată în 1996 și gospodărită de doar trei „viețuitori”.  Asfaltul duce spre satul Prigor, dar știam că după o vreme semnele T ne vor îndruma spre stânga, pe un drum înierbat care însoțește prin pădure firul apei. Un podeț mai „ciudat” – un trunchi de copac și o balustradă cam prea joasă, ajută rucsacul să mă dezechilibreze și să-mi ofere o nedorită baie. Drumul devine potecă, însoțită o vreme de un zid de cam doi metri pe care nu putem urca. Iar pe lângă el bălăriile, inclusiv urzici „obraznice” sunt până la coate! Apoi dăm iar de drum care ne scoate treptat în zona cu fânațe și terenuri agricole, la asfalt și în satul Prigor. În centru, găsim explicația muzicii pe care o auzisem de departe: era o nuntă, o horă în stradă, înainte de plecarea spre petrecerea planificată în Mehadia. Facem desigur câteva poze și ne oferim câte un pahar de înghețată și câte o cola sau suc, în fața magazinului care ne oferă și ștampila VT. Din nou pe asfalt, patru kilometri până în satul Borlovenii Vechi, de unde ne luăm apă și intrăm pe lungul drum forestier de pe Valea Nerei. După doi km, oboseala ne determină să ne montăm corturile pe un mic fânaț, deși ni se spusese că la  km 5 vom găsi un loc mai adecvat și un izvor.

 Bilanț: 29,7 km, 563 m D+, 324 D-.

Ziua a 3-a, duminică 15 iunie: Valea Nerei – Canton hidrologic Coșava – Canton silvic Bârzăvița.

Trezire la 5.30 și plecare la ora 7 cum vom face zilnic.  Ce fain e de mers pe răcoare!  La vreo 3 km mai sus recunoaștem acel loc mai fain de campat de care ni se spusese la bufetul din Borlovenii Vechi și apoi, cu 500 m și mai sus, izvorul amenajat și clar semnalat de unde ne luăm apă. După 14 km, la 11.45 facem o pauză la Cantonul forestier Coșava lângă care montaserăm cortul când am parcurs Via în sensul oficial, acum doar îl uscăm. Mai avem încă 9 km de drum forestier monoton ce pare interminabil până la Cantonul hidrologic Coșava, aflat la 1.100 m altitudine, unde ajungem la ora 16. Aici, oficial e „cap de etapă”, dar proprietarul, inimosul Radu Ștefănescu, vine din Reșița doar pentru grupuri anunțate cu 1-2 zile mai înainte. Ne spusese prin telefon unde găsim ștampila și de unde să luăm apă (nu din canalul de aducțiune). Apare solitar australianul Nick, care plecase de la Putna și era în a 48-a zi și căruia Radu îi spusese și unde e cheia.  După vreo 200 m ne luăm apă dintr-o mini-cascadă din dreapta și continuăm încă doi kilometri până în culme prin rezervația „Pădurea Virgină de fagi de la Izvoarele Nerei”, care are și exemplare de 300-400 de ani!. Și care, din 2017 face parte din patrimoniul natural UNESCO. Ne amintim că data trecută, pe aici și nu numai, culorile toamnei ne-au încântat ochii și sufletele. Întâlnim pe coborâre alți doi turiști pe VT, un român și o asiatică care locuiesc în Germania și care vin pe Via de la Caransebeș și vor să meargă până la Crușovăț. Coborâm continuu, 9 km, nu 7 cum scria pe un indicator până în poienița cu cantonul silvic Bârzăvița, unde ajungem obosiți la 20.30 și unde ne montăm corturile, la 50 m de borna cu Regele Mihai. Din Ghidul Drumețului pe VT aflasem: „Aici este un indicator pe care scrie că sunt 5 km până la Vila Klaus, locul unde mergea în tabere Regele Mihai când era adolescent”.

Bilanțul zilei: 32,6 km (recordul turei), 952 m D+, 455 D-.

Ziua a 4-a, luni 16 iunie: Canton silvic Bârzăvița – Sequoia Giganteum de la Naveșu Mare – Peștera Comarnic – Reșița.

Ca de obicei pornim la ora 7 și mergem cu spor în urcuș lin pe drumul deocamdată răcoros dintre copacii pădurii printre care se strecoară raze de soare și cântec de păsări. După 4,5 km, la 8.30 ajungem din nou într-un loc drag, în care dormiserăm în cort la precedenta parcurgere a VT: poienița de lângă ruinele invadate de vegetație ale fostului canton silvic Naveșu Mare. Ne dăm jos rucsacii și coborâm vreo 30-50 m spre dreapta să-l îmbrățișăm din nou pe „Bunicul” pădurii, exoticul, uriașul Sequoia Giganteum, unul dintre cei mai mari dintre puținii existenți în țară. Despre care în Ghid e scris: „este greu de aflat cum a apărut acolo acest arbore”. Continuăm pe drumul prietenos din pădure și după alți patru kilometri ajungem la parcarea din apropierea Peșterii Comarnic pe care data trecută am avut norocul s-o vizităm. Pauză pentru „ciugulit ceva de-ale gurii” și pentru uscat corturile. Ne astâmpărăm setea cu apă rece de la izvorul amenajat în stânga „poieniței” și ne umplem bidoanele pentru drum. Eu, care nu agreez a bea apă călduță, îmi prepar limonadă, mai „băubilă” și la temperatura de ceai călduț. Și care e mai hrănitoare ca apa, conține vitamina C din lămâie și energia dată de zahăr. Am încercat cu miere, dar se fermentează repede și ar produce „efecte nedorite”. Marlene folosește „chimicale” ca maratoniștii. Mie nu-mi place gustul acestora. Apare o austriacă și după un timp un elvețian, ambii plecați de la Putna de vreo 40 de zile, desigur hotărâți să ajungă la  Dunăre. Pornim apoi mai departe, norocoși că suntem încă prin pădure. Scurtă altă pauză la umbră la ramificația spre Iabalcea – sat de croați- unde e cap de etapă. Dar de data asta Marlene nu mai face acei cam cinci kilometri dus-întors pentru ștampilă ca data trecută, mai ales că vrem să ajungem în seara asta în Reșița. Trecem prin câteva poiene faine, cu priveliște spre satul Cuptoarele din față-dreapta. Aflaserăm că traseul VT suferise modificări în zona Reșița. Și am constatat asta prin faptul că aveam impresia că orașul se tot îndepărtează. Pe drumeagul din pădure ne-am spus de vreo 3-4 ori: următoarea bornă va fi în oraș. Ajungem brusc, dar cam „terminați” în cartierul ”Colonia Glodului”, unde toți trei suntem de acord să chemăm un taxi. La 19.15 intrăm în blocul și apartamentul de la etajul 10, rezervat prin telefon. Comandăm prin telefon trei pizza și trei beri, dar ni se aduc cinci pizza ! Bărbații, am fi dorit ca greșeala să fie în favoarea berilor, setea ne era  mai mare decât foamea, cu berea rece începem cina! Punem în funcțiune mașina de spălat, ne dușăm, ne întindem și probabil, mai apoi, „am dat din picioare” și prin somn !

Bilanțul zilei: 28 km, 415 m D+, 962 D-.

Ziua a 5-a, marți 17 iunie: Reșița – Dealu Crucii – Dealu Bârzavei – Hotel Turist Secu – 3 km amonte pe Valea Bârzavei.

Spre regretul nostru și al lui, Eugen ne părăsește azi.  Ne permitem să ne trezim mai târziu ca în zilele anterioare, adică la 6. Facem bagajele, Marlene merge la 7.15 la cumpărături, iar la ora 8 „ne luptăm” cu pizza rămasă de aseară, dar nu le putem „dovedi” pe toate. Mergem în apropiere la barul terasă Time unde găsim ștampila VT și ne bem cafeaua de despărțire de Eugen. La 10.45 ne luăm rucsacii în spinare, trecem pe Podul pietonal de Fier (Podul Vămii), traversăm un părculeț îngrijit și după câteva minute T-urile ne dirijează să urcăm brusc pe coasta împădurită. Trecere la fel de bruscă cum a fost aseară, dar acum invers. O lungă vreme nu vedem decât păduricea din jur; doar vag se mai aud zgomotele orașului. Scurtă pauză la Monumentul de pe  Dealul Crucii, ”ridicat la 29 iunie 1874 de către muncitorii reșițeni în memoria evenimentelor și a victimelor din oraș din timpul Revoluției de la 1848”. Avem o faină priveliște asupra orașului vechi și nou și a cartierului unde „am aterizat” aseară. Surpriza este că după o vreme coborâm iar în oraș și „defilăm” prin vechiul cartier industrial. Apoi prin pădure, pe un vechi drum betonat sau pavat cu dale de piatră cubică și în final pe o potecă, ne întâlnim într-o șa cu asfaltul vechii variante a VT. De la una dintre cele câteva case îngrijite ce par „de vacanță” ale acestui mini-cartier al Reșiței, primim apa necesară. Pauză, în care mai mâncăm câte o felie de pizza. Apoi tropăim vreo 3 km care urmează pe drumul asfaltat ce duce și traversează satul Dealu Bârzavei. Din culmea dealului admirăm panorama culmilor împădurite până departe la vârful Semenic, cu lacul Secu cuibărit în vale la picioarele noastre. De aici drum lărgit cu buldozerul, pe curbă de nivel, apoi în coborâre lină spre zona din amonte a Lacului Secu. La 18.20 suntem la Hotel Turist unde speram să cinăm. Dar e prezent doar un angajat, un tânăr nigerian, care ne servește câte un pahar de înghețată, berea mea rece mult dorită, ștampila VT și apa necesară cinei și micului dejun de mâine dimineață. La ora 19 o luăm din loc pe lungul drum forestier care însoțește Valea Bârzavei, amintindu-ne că poiene faine de pus cortul sunt doar în zona din amonte. Așa că de teamă să nu intrăm în noapte, pe la ora 21, profităm de norocul de a avea în dreapta drumului, între el și firul apei o luncă cu pădure rară care „ne primește”. Susurul fain al apei ne va fi un delicat „cântec de leagăn”.

Bilanțul zilei: 17,4 km, 495 D=, 397 D-.

Ziua a 6-a: miercuri 18 iunie: Valea Bârzavei – Văliug – Culme -ramificație spre Gărâna- Lindenfeld.

E prima dimineață în care cortul nu e ud și nu trebuie strâns separat. Pornim la 7.15 știind  că acest drum forestier e lung și monoton, similar cu cel de pe Valea Nerei. Dar după vreo 3 km ne ajunge din urmă un camion cu remorcă ce urca după lemne. N-am făcut semnul „ia-ne nene”, dar a oprit el  cu amabilitate și… nu-l puteam refuza! Ne-a dus vreo 5 km până la o intersecție, apoi am continuat per pedes turistorum spre Văliug-ul care părea că fuge de noi. Ajungem prin locuri mai deschise, cu poiene și fânațe și în fine la barajul pe malul lacului Văliug si apoi la primul grup de case, dar unde nu există un magazinuț pentru cola rece mult dorită. Știam că  de aici s-a marcat provizoriu o variantă care începe cu un urcuș abrupt prin pădure, apoi spre stânga în urcuș mai lin, evitând (nu știm de ce) să însoțească acea veche și faină aducțiune de apă. Întâlnim un izvor binevenit și continuăm pe acest drum până întâlnim varianta veche Încă o oră de urcuș „interminabil” pe care ne depășește un grup de enduriști și în fine ajungem în mult dorita culme unde zarea se deschide și vedem Semenicul. Ajungem la ramificația spre dreapta, către satul Gărâna unde  e ștampila, dar deciseserăm ca de data asta să renunțăm la ea, cum renunțasem și la cea din Iabalcea. O surpriză neplăcută este că de aici mai departe, o bună bucată a culmii e scurmată de buldozer pentru un viitor acces auto, cum ne va spune un cioban. Încă o zonă de culme faină, golașă, apoi lung-lung prin pădure și ajungem în prag de seară în satul Lindenfeld, părăsit de pemi, unde știam că vara mai locuiește o pereche de oameni din Poiana cu animalele lor și chiar o întâlnim pe tanti Maria. Ne luaserăm apă din bogatul izvor aflat cu ceva mai înainte de modesta lor căsuță. Mai jos puțin de biserică, vizavi de terasa acoperită unde data trecută ne obligase o ploaie torențială să ne montăm cortul, de data asta găsim o livadă părăsită, dar primitoare, înconjurată de ziduri ale fostelor case și anexe, acoperite și ele de copaci, de liane și de buruieni.

 Bilanț: 34,7 km (dintre care 5 cu acel camion), 1293 m D+, 840 D-.

Ziua a 7-a, joi, 19 iunie: Lindenfeld – Poiana – Mănăstirea Teiuș – Caransebeș.

Dimineață faină, cu ciripit de păsări și sunete de tălăngi. La 7.05 suntem cu rucsacii în spinare. Mai dăm o tură pe la biserică. Ușa e descuiată, mai facem câteva poze „triste” și pornim la vale pe drumul ce se strecoară printre fânațe, majoritatea necosite și sălbăticite. Soarele devine tot mai puternic și ne bucurăm când drumul întră în pădure și coboară accentuat până în Valea Mare. Ajungem în curând la o intersecție unde, pe o săgeată e scris: „Spre Lindenfeld 4 km”. În realitate sunt 5,6! De aici mărșăluim pe asfalt până în satul Poiana, unde cu greu găsim ștampila VT, la tanti Ana, la casa cu nr. 28. Scurtă pauză la magazinuțul satului, pentru câte o înghețată și suc. Apoi, pe o căldură cumplită urcăm dealul ce ne desparte de Mănăstirea Teiuș. Norocul este că zona de culme e printr-o pădure umbroasă de stejari. Ne însoțește și marcajul turistic bandă roșie și apoi și cruce albastră. Înainte de mănăstire dăm de câteva case. Una ne încântă privirile cu multe- multe flori (trandafiri cățărători), iar mirosul ne este „îmbătat”de emanațiile fânului proaspăt cosit. Apoi facem o pauză la umbră, la locul de popas cu masă și băncuțe, loc care la trecerea anterioară pe aici era plin de brândușe de toamnă. La ora 14 intrăm  curtea Mănăstirii Teiuș. Suntem uimiți din nou de frumusețe, simț gospodăresc, liniște și pace. Nu vedem pe nimeni. Ne reculegem în răcoarea din biserică și aprindem câteva lumânări. Pornim pe asfaltul care pare un covor de jăratic, motiv de a comanda un taxi care după încă trei kilometri, ne lasă în centrul Caransebeșului, „la doi pași” de Limonădăria lui Nea Tică – unde ne astâmpărăm setea, ne aplicăm ștampila VT și de unde primim și codul QR al Viei Transilvanica în care ne anunțăm că suntem pe traseu. Admirăm din nou Catedrala, în drum spre apartamentul reținut, unde ajungem „topiți” de căldura de 34 gr.C. Răcoare, duș, mașină de spălat. Acum ne astâmpărăm și foamea cu mult doritele ochiuri, salată de roșii și alte legume și apoi „întinși la orizontală” în patul în care simțim că ne scufundăm. Cât e de ușor să devenim fericiți!

Bilanțul zilei: 18,7 km, 176 m D+, 740 m D-.

Ziua a 8-a, vineri 20 iunie: Caransebeș – Dalci – Cicleni – Var – Glimboca – Oțelu Roșu- Zăvoi.

Am dormit „duși”, ne delectăm cu omletă, legume și lapte. La 7.10 părăsim drăguțul apartament. După un kilometru ajungem iarăși în centru unde reîntâlnim T-urile portocalii care ne conduc pe o stradă lungă cu vile noi mai spre capăt, unde ne amintim că în toamna 2022 am dormit într-o livadă dintre ele. Pe un drum înierbat ieșim din oraș, trecem pe sub viaductul șoselei de centură și continuăm printr-un „tunel verde”. Apoi mărșăluim câțiva kilometri printr-o câmpie ca un bărăgan, până la știuții plopi uriași de la intrarea în satul Dalci. La primele case găsim un robinet stradal cu apă potabilă. Ne udăm și capetele și pălăriile, deoarece soarele e deja e sus pe cer. Doar „atingem” satul și cotim la stânga spre Cicleni, pe un drum prin pădure, care ne mai apără de soare. Înainte de a intra în acest sătuc, trec pe lângă noi patru călăreți care ne răspund că „sunt pe Via”, dar nu opresc să aflăm amănunte. Între Var și Glimboca ne amintim bine de ferigile care au invadat fosta mare pășune. Dintr-o postare pe FB a lui Alin Ușeriu, aflat și el din nou pe aici, aflăm: „Când am văzut că toate dealurile sunt pline de ferigi, am întrebat. Și am aflat că, de fapt, doar la Glimboca trăiau 3.000 de oi pe dealuri și 1.000 de vaci. Iar acum nu mai sunt toate la un loc nici 200-300”. La ora 16 suntem în Glimboca. Căldura e cumplită, motiv în plus să decidem a „șunta” varianta ocolitoare a VT, urâtă și deprimantă prin zona Combinatului Oțelu Roșu, pe care o știam de la anterioara parcurgere. Avem norocul ca o dubiță ce tocmai pleca, să ne ducă pe șoseaua națională direct în centrul orășelului. Apoi un taxi ne duce din nou la traseu, la borna cu cățel de la faina bază sportivă și de recreere de la Gura Jgheabului. Ne lasă unde doream, la izvorul fain amenajat unde vin localnici cu mașini și canistre să se aprovizioneze cu „apă de izvor”.  Dar cu acel taxi făcuserăm și un mic ocol pe la Hotel „Fiama” pentru ștampila VT. Abia acum savurăm înghețata cumpărată la Glimboca. Pornim apoi pe drumeagul verde și umbros de pe malul Bârzavei. Apoi, în satul Zăvoi, ieșim iar la șoseaua națională dar pe care nu mergem mult, ci cotim la stânga pe noua și mult mai faina variantă a VT, care ne duce iarăși prin locuri plăcute, printre fânațe. Montăm cortul pe unul care ne amintește de romanța  „În fânul de curând cosit…”

Bilanțul zilei: 33 km (din care cam 7 cu mijloace motorizate). 480 m D+, 400 m D-.

Ziua a 9-a, sâmbătă 21 iunie: După Zăvoi – Voislova – Marga – Băuțari – Bucova- după Poarta de Fier a Transilvaniei.

Azi e „ziua cea mai lungă”. Dar va fi doar în calendar, nu vom depăși recordul turei 32,6 km doar per-pedes, realizat în ziua a 3-a. Noapte și dimineață mai răcoroase ca cele de până acum. Deci normale. La 6.50 suntem gata de drum, pe noua și plăcuta variantă a VT. După cam cinci minute de la plecare, ne bine-dispune o simpatică bornă: la baza ei erau multe pietre vopsite, unele în tricolor. Ne-a amintit de Monumentul de la Tășuleasa ! Și suntem convinși că acei copii vor deveni drumeți pe Via. Și ne gândim cu drag și recunoștință la Cei de la Tășu și la „Părinții de Cale” din zonă care i-au convins pe acei copii că există în natură frumuseți mai altfel decât cele de pe display-ul telefonului ! Iar la poza postată apoi pe FB am primit acest comentariu, confirmare la ce bănuiam: „Ne bucurăm că ați fost plăcut surprinși. Inițiativa aparține elevilor și cadrelor didactice de la Școala Gimnazială Zăvoi, CS”. Semnat Tița Pădureanu. Ne bucurăm că au aflat că gestul lor a fost remarcat și apreciat! Le transmitem calde felicitări și acum, aici. Atingem satul Voislova într-un colț al său și traversăm DN 68 pe lângă o clădire mare, apoi curând întâlnim varianta veche. De aici spre Marga totul e plăcut privirii și mersului. Totul e verde și tonic. Drumeagul se strecoară printre mesteceni și fânațe, doar câteva cosite, altele invadate de ferigi. Ne-a impresionat o zonă de drum înierbat dar cosit pe o lungă bucată ! Doar drumul, nu și terenul de lângă el ! Oare a făcut asta cineva dintre „părinții de traseu” din zonă ? Fie da, fie nu, desigur noi l-am felicitat în gând pe autor și i-am mulțumit. Așa ceva am întâlnit cândva în Alpii Italieni, doi voluntari cu moto-coase tundeau iarba de pe un traseu numit Balconada din zona Cervinia. Altă surpriză foarte plăcută: satul Marga. Extrem de curat și de îngrijit, cu foarte multe flori și cu bănci în fața mai tuturor caselor. Ulița pricipală fiind foarte lungă, am mai făcut pauze la umbră, la invitația „insistentă” a acelor bănci și a florilor. Bănci care ne aminteau de copilărie, când astfel de lavițe/„laițe” erau pline doar duminicile, pentru ceea ce acum numim „socializare”. Sau pe care, câte o bătrână aștepta în fiecare seară ciurda satului să deschidă poarta curții. La unul dintre magazinuțele din„ centru”, facem tradiționala pauză de înghețată și cola/suc și pentru ștampilă, aici fiind – cap de etapă – VT. Faina pensiune trecută în Ghidul drumețului se află și mai sus, la ieșirea din sat spre amonte, pe unde începe curba „în ac de păr” spre stânga a drumului marcat  cu T-uri. Ne duce o vreme prin pădure, apoi monoton, vreo trei kilometri prin câmp până în satul Băuțari. De aici mergem cu atenție pe marginea șoselei naționale până la fosta gară, de unde intrăm spre stânga pe terasamentul fostei linii ferate, pe care îl vom urma până în Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Dar acum mersul e mult mai plăcut ca în toamna 2022, deoarece inimoșii de la Tășuleasa au intervenit asupra lăstărișului și buruienilor. Iar pietrele colțuroase le-au acoperit cu pietriș fin și nisip. La ora 16, lângă cimitirul satului Bucova, eu rămân lângă bagaje, până ce Marlene se duce la „Mimi Pension” pentru ștampila VT. În culme, părăsim Terra Banatică și întrăam în Terra Dacica din județul Hunedoara. Mai coborâm trei kilometri și montăm cortul pe un fânaț, în drept cu satul Zeicani.

Bilanțul zilei: 28,5 km, 500 m D+, 230 m D-. Suntem la km 223 de la plecarea din Crușovăț.

Ziua a 10-a. Duminică 22 iunie: Zeicani – Sarmizegetusa – Hobița Grădiște – Clopotiva – Brazi – Vârful Dealului.

Pornim la ora 7 și mergem cu spor pe drumul amenajat cu eforturi de lăudat al creatorilor Căii Bune, care au transformat această fostă linie ferată într-o chiar „cale bună”. Știind cum arăta în toamna 2022, le  mulțumim acum din nou în gând. Scurtă întâlnire cu nenea Doru cu a sa gospodărie aflată peste traseul VT. Amabil ca de fiecare dată, (știe că e în ilegalitate) ne deschide poarte și ne conduce. La Pensiunea Bitonia nu o găsim pe d-na Eliza, așa că ne deplasăm înapoi la celălalt capăt al satului, la pensiunea Sarmis, un adevărat complex turistic. Unde comandăm un mic dejun consistent și ni se aplică ștampila VT. Pornim la 10.30, în urcare în plină căldură. În satul Hobița-Grădiște regăsim cu mare drag borna cu floarea de colț. La Clopotiva – sat știut ca centru de zbor cu parapanta – ne oprim la o înghețată și îi trimitem un mesaj dragului nostru naș Gheo, pasionat parapantist. Mare surpriză: ne răspunde că e „în aer”, deasupra noastră și va ateriza în curând. Întâlnire și pauză plăcută. Aveam în plan și o vizită în următorul sat – Brazi – la familia Bona, dar nu ni se răspunde la telefon. Ne răspund doar după vreo oră, când noi suntem în urcare pe un deal. De unde coborâm și dăm de asfaltul ce leagă satele Ohaba Sibișel de Valea Dâljii. Urcăm din nou  lung și agale din cauza soarelui „ucigător”, pe lângă borna cu cerb, până în șa, unde părăsim asfaltul spre dreapta, pe o lizieră, către culmea faină care e ținta noastră de azi. În culme, lângă o bornă, avuseserăm cortul în primăvara 2023. Îl montăm și acum acolo, în locul numit de noi atunci ”Loja Țării Hațegului”, unde ne simțim din nou ca în parapantă. Privim alternativ spre satele din Țara Hațegului și spre vârfurile Retezatului. Sosește o mașină cu o familie de localnici cu trei copii, dar din bun simț se opresc mai jos de noi și vin la o scurtă conversație. Sperăm noi instructivă pentru copii. Ei ne spun că numele culmii pe care ne aflăm e simplu: Vârful Dealului ! Așteptăm culorile apusului, dar nu sunt cum le doream.

Bilanțul zilei: 26,6 km, 746 m D+, 450 m D-.

Ziua 11-a. Luni 23 iunie: Vârful Dealului – Nucșoara – Peștera -Paroș – Râu Mic – Șerel -Hobița.

Răsărit nespectaculos, dar un concert de păsări absolut încântător. La 7.05 pornim, întâlnim poteca ce duce/vine de la Cetatea Colț (pe care o vizitaserăm cândva). La ora opt suntem la podul-viaduct peste râul Nucșoara. În satul omonim ne oprim pentru ștampilă la pensiunea „La Moșu în Retezat”, ne impresionează mulțimea de flori din curte și ordinea menținută de d-na Viorica. Păcat de betonul din curte; dacă ar fi iarbă, ar fi raiul pe pământ. Până să ieșim din sat, se face ora 9  și soarele arde deja.  De data asta nu mai urmăm acel dus-întors spre Cetatea Mălăiești  Avem  apoi norocul că zona ce urmează până în satul Peștera este printr-un crâng umbrit de care ne aminteam bine.  Dar  și de cei cam cinci kilometri de asfalt de la acesta la  Paroș. Pe care Marlene o ia mai rapid la picior, pentru a avea mai mult timp de încărcat telefonul la tanti Dorina, la magazinuțul știut  de data trecută, unde ne delectăm cu câte o înghețată iar eu și cu o cola rece. La 12.30, când soarele e și mai nemilos, o luăm din loc spre satul Râu Mic, printre  câmpuri cultivate  cu lanuri ce dau în pârg, cu copaci la a căror umbră  ne mai adăpostim. Dar urmează un lung câmp deschis fără pic de umbră până în Șerel. Norocul e cu drumul înierbat plăcut picioarelor. Asfaltul  de pe lunga uliță principală din Șerel, radiază și el căldură, nu doar soarele de pe cer. Apoi urmează  un platou ce ni se pare interminabil, printr-o pășune  ciudată, pline de  zeci , poate chiar sute de gropi săpate. Niște oameni întâlniți ne spun că sunt pentru o viitoare „pădure” de eoline. Dar adâncimea de cam 1,5 m a acelor gropi și distanța mică dintre ele nu ne conving! Sau poate vor fi un nou tip de mini-eoline? În Hobița ne cazăm în pensiunea Izvorul Rece a familiei Nistorescu. Pensiune foarte primitoare, curte plină de flori și o livadă faină.

Bilanțul zilei: 25 km, 470m D+, 750 m D-.

Ziua 12-a. Marți 24 iunie: Hobița – Râu Bărbat – Federi – Fundătura Ponorului – Poiana Omului -Prihodiște.

Marlene pleacă singură la ora 6.30. Eu îl aștept pe dragul amic Eugen din Hunedoara, care  ne însoțise de la Crușovăț la Reșița. Soșește cu mașina la ora 8, să  ne scutească de câțiva kilometri de asfalt. Mă ia pe mine și cei doi rucsaci, apoi din apropiere de satul Ponor și pe Marlene, care parcursese șase kilometri per pedes dintre  care vreo patru pe un fain drum de câmp.  Din satul Federi  mai urcăm  6,5 km pe patru roți. Când ne pregăteam să redevenim pedeștri pe poteca-scurtătură, apare venind  de sus o mașină de teren cu o pereche de localnici. La volan era fiica binecunoscutei Tanti Armina din fascinanta poiană spre care urcăm. Ne spun că nu vom găsi pe nimeni în Fundătură, deci nici ștampila. Apoi per pedes pe poteca marcată cu T-uri până în draga „Palma lui Dumnezeu”. Amintiri, multe și frumoase amintiri cu oameni frumoși! Oare de câte ori am fost în acest Colț de Rai, cum l-am numit noi în urmă cu vreo 20 de ani ? Un lucru e clar: cel mai fain anotimp aici e toamna. Eugen, care ne-a făcut bucuria de a fi din nou câteva ore împreună, ne părăsește. Noi continuăm în coborâre lină spre Lunca Ponorici, pe drumul știut și aflat mai mult în umbră. Apoi începem urcușul tot prin pădure spre dealul golaș cu același nume, deal de care ne aminteam că e „decorat” cu fotogenici fagi uriași izolați. Undeva în acea culme, avem două surprize. Prima, întâlnirea cu  o elvețiancă în vârstă, Joy Martin din Sion. Era autonomă ca și noi, dormea unde o prindea seara. Avea „la îndemână” spray-ul de urși, care e desigur eficient doar de la câțiva metri ! Noi nu mai cărăm și așa ceva, avem grijă ca ursul să afle de noi din vreme și să ne evite. Ne-a întrebat dacă n-am întâlnit o Anca și ne-am mirat că nu. Era vorba despre bucureșteanca Anca Iosif, am aflat mai apoi că s-au reîntâlnit și că au ajuns împreună la Dunăre. De Anca știam că parcursese în 2022 jumătate din VT (Putna -Micăsasa), motiv pentru care a fost ca și Noi Doi în 8 octombrie 2022 printre invitații la festivitățile Via Transilvanica Day de la Alba Iulia. Știam că acum era pe a 2-a jumătate. Sperăm s-o găsim la final de an și pe ea în https://www.viatransilvanica.com/ro/drumeti-1400km/ tabelul cu finaliștii Viei Transilvanica. Stăm puțin de vorbă cu elvețianca, ne facem poze și ne urăm  Cale Bună. De reținut că pe al nostru parcurs de 363 km în această vacanță am întâlnit doar 6 persoane, dintre care doar unul era român (stabilit în Germania), însoțea o asiatică  dar numai pe distanța Caransebeș- Crusovăț. Nu la multă vreme după despărțirea de elvețiancă, avem o altă surpriză: să fim invitați nu doar la umbra unui fag uriaș de pe acel deal , ci într-un adăpost ridicat pentru noi, cei care călătorim pe Via; de fapt pentru toți care parcurg acel deal. (pe care eu l-am parcurs prima dată cu fiul meu în vara 1989). Ne-am instalat comod, am scos „de băut-ul” și ciocolata care din fericire încă nu curgea. Am testat digital calitățile muzicale acele acelui ”solfegiu-xilofon” din scândurele atârnat de streașină. Era liniște… Dar aveam amândoi halucinații auditive! De undeva veneau delicate și plăcute sunete muzicale. Marlene „a mers după sunet ca un câine de vânătoare după miros” și a descoperit sursa muzicii: undeva, sus în uriașul fag vecin, era atârnat un mic instrument muzical care se numește „clopoțel de vânt”, format din delicate tuburi metalice care anunțau sonor că aerul totuși se mișcă. Cinste celor care au construit acest loc de popas și admirație pentru ingenioasele „idei muzicale”! Continuăm să urcăm prin lunga poiană admirând din nou acei fagi uriași izolați, umbroși și fotogenici. După o scurtă zonă de pădure, ieșim în Poiana Omului prin care am trecut de câteva ori și cu colegi de club în circuit din Boșorod- Târsa – Prihodiște – Poiana Omului – Boșorod. După încă 5 km prin pădure, ajungem la prima casă, a familiei Lupea, din cătunul Prihodiște, care  la treceri anterioare ne-au oferit cu amabilitate apa necesară. Deși e doar ora 18.30, ne decidem să montăm cortul lângă fosta școală. Ne întristăm să vedem că un fost fânaț al familiei Lupea, unde, în urmă cu peste 20 de ani, i-am ajutat și noi doi  la strâns rapid fânul deoarece se apropia ploaia, acum era un lan de ferigi. Cum văzuserăm și pe foste pășuni ale satului Glimboca și altele, acum nepășunate sau necosite. Ne bucurăm de soare și ne amintim de alte ture prin zonă, când căutam ruine de foste cetăți dacice: Blidaru,Luncani, Piatra Roșie  și să vizitam sătuce din zonă: Ciclovina, Alun, Ursici, Târsa. Ture în care, localnicii, întrebați de noi de doamna Lucia Apolzan, ne spuneau cu cât drag își aminteau de acea femeie minunată numită de ei „doamna noastră”. Cartea „Carpații, tezaur de istorie”, a acestui om de știință, sociolog, antropolog, etnolog pasionat, este un imn închinat oamenilor din „satele risipite pe înălțimi” din trei zone ale țării: Munții de lângă Porțile de Fier ale Dunării, Platforma Luncanilor și Țara Moților pe care le-a studiat în amănunt timp de  câte 2-3 ani.  

Bilanțul zilei: 28,4 km, (dintre care 6,5 cu mașina), 980 m D+, 600 m D -,  303 km de la plecarea din Crușovăț..

Ziua a 13-a. Miercuri 25 iunie: Ca de obicei, la ora 7 pornim la vale  pe drumul cu pantă cam abruptă pe care data trecută îl numiserăm „drumul salamandrelor” deoarece număraserăm 24 pe  distană de cam un kilometru! Acum, pe seceta și căldurile existente, desigur că n-am văzut niciuna. Din cătunul Grădiștea de Munte din vale, nu ne surâde să mărșăluim pe asfalt cei 7 km până la parcarea Sarmizegetusa Regia.(Îi tropăiserăm în sens invers în duminica de 16 aprilie 2023, în prima Zi de Paşte). Avem marele noroc ca după cam un kilometru să oprească și să ne ia un Logan vișiniu, condus de Călin Jitaru, un pasionat montaniard din Alba Iulia, care și-a dat seama că suntem drumeți pe VT, deoarece avea și el o vreme aceeași țintă cu noi. Îl rugăm să oprească 3-5 minute la Popasul Dacilor pentru ștampila VT.  Apoi parcăm – singura mașină deocamdată – în locul de unde cei care vin pentru   Cetatea lui Decebal, mai au de mers veo 15 minute per pedes. Noi o mai vizitaserăm de câteva ori. Ne luăm apă și pornim toți trei pe drumul de 15 km pe curbă de nivel, din fericire umbrit, spre Măgureni. Cam de la jumătatea lui, dl.Călin  se întoarce, căci până aici fusese zilele trecute din direcție inversă și își notase și lăsase un reper. Ne mărturisește că ăsta e stilul său, parcurgând de fapt fiecare etapă a VT de două ori. Nu l-am întrebat de fapt câte și care etape le parcursese așa. La devierea din vale spre Mănăstirea Măgureni (unde am asistat la Slujba de Înviere în 2023); eu rămân la bagaje și urcă doar Marlene la căsuța d-lui Țambă pentru ștampila aflată cum ne spusese prin telefon într-o cutie. Este de fapt casa părintească a lui,  cu o nouă destinație. Se urcă spre ea 500 m, destul de „susținut” (nu 300 cum scrie pe indicator). Dar se află într-un loc deosebit, în mijlocul unui fânaț, sub un frasin uriaș. Drumul forestier care însoțește valea este circulat în abele sensuri de camioane forestiere care ridică nori de praf. Vine seara, va trebui să montăm cortul, dar iarba și vegetația din jur sunt „ninse” cu praf. Și de fapt nu găsim niciun petic plat pe care să montăm cortul, valea și drumul sunt înghesuite între pante abrupte. Ne pregătim psihic să mărșăluim și la frontale. Dar „cineva, acolo Sus, ne iubește”. În locul numit „Șaua Mică” de pe Valea Sibișelului, unde râul face un cot, există o plajă cu nisip fix de dimensiuna unui cort. O nivelăm, o curățăm și ne ridicăm „pensiunea din rucsac”. Apoi ne spălăm pe îndelete cu apa încredibil de călduță.

Bilanțul zilei: 34,8 km, dintre care 6 cu mașina lui Călin. 810 m D+, 520 m D-.

Ziua a 14-a. Joi 25 iunie. Valea Sebișel – Ciungu Mare – Romoșel – Cugir.

Am dormit bine, cu „cântecul de leagăn” al apei. Plecare la ora 7 ca de obicei. După 3,2 km de mers într-o oră, ajungem la confluența cu Valea Rea și începem urcușul pe drumul ce o însoțește. După  4,7 km ajungem în Ciungu Mare, unde întrăm în curtea primei case știute de data trecută. Ne impresionează din nou totul: casa, anexele, florile, curățenia, ordinea, simțul gospodăresc și amabilitate celor cinci persoane ale familiei Uritoiu. Mic dejun copios cu brânză, caltaboș, slană, roșii, gem, lapte, prăjituri, cafea. Desigur pâine proaspătă de casă din care primim și noi una „pentru drum”, scoasă acum din cuptor. Nu uităm să solicităm ștampila VT. Cu greu de dăm duși de la umbra faină din acest colț de rai, unde ne simțim ca la rude dragi. Ne imersăm brusc în aerul deja încins și ne târâm ca melcii pe drumul de pe culmea dealului pe care sunt împrăștiate casele satului, cu priveliști superbe spre Orăștie și satele din culoarul Mureșului. Miros de fân cosit și de sânziene. După șase kilometri întrăm în pădure, unde mai beneficiem de umbră, dar aerul e tot fierbinte. Praful de pe drum îl stârnesc doar bocancii noștri. Mie, Dinu, mi se împlinește o dorință nerostită: din amonte apare un taxi, în care urc doar eu cu cei doi rucsaci. Deoarece, Marlene – „mai catolică decât Papa” – va parcurge per pedes și cei 5,6 km care mai sunt până în Romoșel. În „jurnalul de bord” ea a scris: „Ce fain e să mergi fără dulapul din spinare, îmi vine să zbor! Mă gândesc să alerg, dar mă calmez repede, nu e o idee bună pe căldura asta!” Mie norocul zilei mi se consumase cu taxiul; n-am așteptat-o savurând o înghețată  și bând o cola rece, cum visasem, deoarece la acele ore de prânz magazinuțele satului erau închise. Așa că după 1h,15 min de la despărțire,mă găsește la umbra unei sălcii de la intersecția Romoșel-Cugir. Pe un indicator e scris: „Spre Cugir 5,2 km.” Deci e clar că la noapte vom ajunge și vom dormi acasă! Știm că doar vreo 3 km vom mărșălui pe asfalt, până în culme, la Crucea Romoșelului, unde e granița dintre județele HD și AB. E ultima „probă de foc” a turei, urcușul pe asfaltul încins ca un cuptor și respirând aer fierbinte. Ne târâm la deal cu picioare de plumb. Noroc că din loc în loc mai dăm de câte o umbră. Suntem fericiți când ajungem sus, unde e borna VT cu versurile lui Geo Dumitrescu din poezia „Inscripție pe piatră de hotar”:

„Slav aș fi fost de nu eram latin/ Latin aș fi, de nu mi-ar zice dac,/ Dar a ieșit așa, să fiu român/ Și eu cu soarta asta mă împac.”

Iar eu – ca pasionat montaniard și colecționar de aforisme despre munte, îmi amintesc de o cugetare a lui: „Cabana de pe Lacul Bâlea e ancorata spre largul apelor şi pare de departe străvechea Arcă a lui Noe, poposită între munţi pe ultima oglindă de apă rămasă de la potop.”

Ne trebuie vreo 40 de minute să ne mai revenim. Sunăm la vechi și dragi prieteni din Cugir. Ne răspunde Adrian Frățilă care ne spune că dl. Vasile Dumitru e plecat în concediu, dar că de data asta avem norocul să-l cunoaștem pe patronul acelui bar Turist Caffé, numit și „Capșa de Cugir”.  În care am stat  de povești cu ei la alte treceri prin „Singidava”. Bornele și marcajele VT ne scot aici din asfalt. Ce bine! Măcar atât, deoarece fainele poteci înierbate   care urmează sunt pe dealuri ce ne amintesc de expresia „beat de soare și pârlit îngrozitor”. Sub dealul Cetatea, ne amintim că până aici ne-au condus data trecută cei doi prieteni. E platoul unde în fiecare toamnă, în 30 noiembrie, de Sâmedru, „geto-dacii” din Cugir organizează tradiționala serbare „Focul Lupului Alb”. Pauză de admirat orașul la crucea și banca  din buza dealului. Unde se află borna VT cu harta României. Urmează ultimul test pentru picioarele noastre obosite: o coborâre, scurtă, dar abruptă. Ajunși la ora 18 pe prima stradă din Cugir, ne vin în întâmpinare Adrian și Billy, patronul barului sus amintit. La bar ne delectăm cu pizza și ne răcorim cu bere rece sau sucuri. Dar admirăm din nou mulțimea superbelor imagini de pe pereți. Din munți și din alte locuri minunate ale țării, toate făcute de Billy ! Ne simțim ca într-un local similar din Chamonix, Zermatt, Cervinia sau Zakopane. Din păcate,  o oră de stat la povești trece repede. Ne luăam rămas bun de la dragii prieteni. Le spunem că îi vom revedea în vacanța de Crăciun, când vom reveni în Cugir de unde vom începe reparcurgerea Terrrei Dacica din județul Alba, poate și mai departe. Mersul meu de vreo 10-15 m cu rucsacul în spate până la taxi, îmi dovedește că cele două halbe de bere nu doar mi-au potolit setea, ci mi-au afectat și echilibrul. În gara Șibot aflăm cu stupoare că trenul nostru are întârziere 60 de minute. Noi nu ne bucurăm, dar sigur se bucură picioarele. Noi ne vom bucura doar acasă, când vom adormi „la orizontală”, cu gândul că în zilele următoare nu ne vom mai trezi la ora 5.30.

Bilanțul zilei: 25,8 km, 710 m D+, 960 m D-.

Bilanțul turei: 363 km în 13 zile + 3 ore. Împreună cu Terra Romana parcursă în Vacanța de Paști, avem deja 504 km pe Via de la sud spre nord.