VT: Terra Banatica și Terra Romana – episodul 4

Am avut onoarea de a fi invitaţi oficial la Festivităţile Viei Transilvanica din sâmbăta, de 8 octombrie, de la Alba Iulia. Argumentul organizatorilor: parcurseserăm în trei mini-vacanţe, jumătate din Via: Putna – Blaj, dar cu cortul, inclusiv iarna, cu noaptea de Revelion în cort, ca mai toate revelioanele din ultimii 20 de ani. A se vedea relatări și foto la: https://dinumititeanu.ro/09-revelioane-craciunuri-si-paste-pe-munte/.

Alt argument: eu sunt bine intrat în deceniul 9 al vieţii!

La Alba Iulia – în afară de vechi prieteni montaniarzi, Doru Oros din Sibiu şi alţii, am avut întâlniri surpriză cu oameni dragi cunoscuţi pe Via: Radu Moldovan de la Șapartoc, Anca de la Saschiz, Petru Ariciuc din Vatra Dornei, Dan Aldea din Valea Lung, primul sat de pe Via din judeţul Alba, dl Gh. Șilian din Archita. Și să cunoaştem pe unii care au făcut lungi bucăţi din Via: Răzvan Sprivac (toată Via „dintr-un șut” ca și nemţoaica Christine Thürmer, prezentă și ea la Alba Iulia, – „steaua zilei”), Anca Iosif, Ionuţ Cocoloş şi alţii.

În acea noapte am dormit într-un apartament din Centru, iar duminică dimineaţă pe la ora 11 am plecat per pedes doi km spre autogara de unde, cu cu un autobuz până la Haţeg şi de acolo cu un taxi până la Pensiunea Sarmis din Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Acolo ne-am aplicat prima ştampilă din tura asta şi de acolo am început doar Noi Doi tura. În Crușovăț, pentru Terra Romana ni s-a alăturat prietenul Eugen Roman, montaniard veteran şi salvamontist din Hunedoara. Tura noastră a avut 372 km până la Drobeta, unde am ajuns după 17 zile de mers. Acolo, în Sarmizegetusa, sperăm să încheiem cei 1.400 km pe acest fantastic Drum care Uneşte, căci ne mai aşteaptă doar vreo 300 km prin Terra Dacica. Planificare: Micăsasa – Cugir în vacanţa de Crăciun – An Nou şi Cugir – Sarmizegetusa în vacanţa de Paşti, 2023! Noi, de decenii, ne-am făcut doar planuri pe care în cea mai mare parte le-am şi realizat, atât în Carpaţi cât şi în Alpi şi Patagonia.

Având „pensiunile” în spinare, n-am fost nevoiţi să urmăm etapele din Ghidul Drumeţului pe Via – când mai scurte, când mai lungi – ci etape cvasi-egale de cam 21-22 km pe zi, cu dormit în cort lângă o localitate sau între două localităţi. Etapele parcurse vi le enumerăm din jurnalul Marlenei, scris în cort, cu multe detalii, la frontală, în fiecare seară. Coincidenţă: Fix cu un an în urmă, deci tot într-o zi de 9 octombrie, noi porneam pentru prima dată pe Via de la Putna spre Sovata, cam pe aceeaşi distanţă: 365 km, parcurşi tot în 18 zile ca şi acum.

Ziua 1-a, duminică 9 octombrie: Sarmizegetusa (plecare la ora 15.15!) – Bucova, primul sat din Terra Banatica – 13,6 km, 5,5 ore, 230 m D+ Cort într-un fânaţ;

Ziua a 2-a, luni 10 octombrie: Bucova – Bouțari – Marga – Voislava – Zăvoi – Gura Jgheabului – Oţelul Roşu (pe centură) – 27,5 km, 11 ore. Cort pe un petic de iarbă;

Ziua a 3-a, marţi 11 octombrie: Oţelul Roşu – Glimboca – Var – Cicleni – Dalci – Caransebeş – 24, 5 km, 10,5 ore, 410 m D+. Cort într-o livadă din spatele vilelor;

Ziua a 4-a, miercuri 12 octombrie: Caransebeş – Mânăstirea Teiuş – sat Poiana – sat părăsit Lindenfeld – 20 km, 9,5 ore, 780 m D+ Cort montat pe o terasă acoperită;

Ziua a 5-a: joi 13 octombrie: Lindenfeld – Gărâna – Văliug – Valea Bârzavei – 2 5 km, 10 ore, 720 m D+ Cort într-o poiană în lunca Bârzavei;

Ziua a 6-a: vineri 14 octombrie: Valea Bârzavei – Hotel Turist (coada lacului Secu) – Dealul Bârzavei – Reşiţa – 26 km, 9,5 ore, 330 m D+ Pauză o zi într-un apartament;

Ziua a 7-a: duminică 16 octombrie: Reşita – Iabalcea – Peştera Comarnic – Naveșu Mare (fost canton silvic) – 2 2 km, 10 ore, cort în poieniţa de lângă Sequoia Giganteea;

Ziua a 8-a: luni 17 octombrie: Naveșu Mare – canton Bârzăvioara – Canton Coşava (pustiu) – Canton Silvic Coşava, la confluenţa Coşavei cu Nera – 23 km, 9,5 ore, 710 m D+ Cort lângă acel canton încuiat cum sunt cele mai multe;

Ziua a 9-a, marţi 18 octombrie: Canton Silvic Coşava – Valea Nera – Borlovenii Vechi – Prigor + 3 km – 23 km, 9,5 ore. Cort pe un fânaţ;

Ziua a 10-a: miercuri 19 octombrie: Lunca de după Prigor – Mânăstirea Putna – Șumița – Lăpușnicel – Petnic – 23,5 km, 9,5 ore, 650 m D+ Cort lângă ultimele case;

Ziua a 11-a: joi 20 octombrie: Petnic – Crușovăț – deal înainte de Poiana Lungă – 15 km, 6,5 ore, 400 m D+ Cort pe păşune, înainte de pădure;

Ziua a 12-a: vineri 21 octombrie: Poiana Lungă – Bedina – Dobraia – Prisăcina – Ineleț: 21 km, 12 ore, 970 m D+ Cort în spatele şcolii, printre cireşii lui Nea Avrămucă.

Ziua a 13-a: sâmbătă 22 octombrie: Ineleț – Scărişoară – Țațu – Valea Cernei – cătun înainte de Cerna Sat – culmea Munţilor Mehedinţi – 23 km, 12 ore, 700 m D+ Cort într-un luminiş.

Ziua a 14-a: duminică 23 octombrie: Culmea Munţilor Mehedinţi – Obârşia Cloșani – Izverna – 22 km, 10 ore, +670 m D+ Dormit în pensiunea „La Mustaţă”.

Ziua a 15-a, luni 24 octombrie: Izverna – Gornovița – Balta – platou cu „conace” – fânaţ cu 5 km înainte de Cireşu – 20 km, 8,5 ore, 490 m D+ Cort pe fânaţ!

Ziua a 16-a, marţi 25 octombrie: 5 km înainte de Cireşu – Jupânești – Cireşu – Marga – după Păunești – 20 km, 10 ore, 550 m D+ Cort pe un fânaţ!

Ziua a 17-a: miercuri 26 octombrie: după Păuneşti – Balotești – Schinteiești – Halânga – Drobeta – 20 km, 8 ore, 100 m D+ Cazare în Pensiunea Bon Ton.

Ziua a 18-a, joi 27 octombrie: Turul de onoare prin frumosul oraş Drobeta, ultimii 5 km (5 borne, dintre care cea cu Coloana Dorică, cea cu Coroana Regală, cea de la final, din incinta Muzeului Porţile de Fier. Plecare cu trenul de ora 11.53 spre Timişoara – Arad – Oradea, ajunşi la Cluj la 23.20.

Total Sarmizegetusa – Drobeta: 372 km! Media 21,9 km pe zi. 14 nopţi în cort, patru în pensiuni, două în Reşiţa și câte una în Izverna şi Drobeta.

Nu vom scrie un „ghid turistic” – el există – nu vom reproduce jurnalul minuţios cu scris de şcolăriţă al Marlenei, redactat „pentru sufletele noastre” căci sigur îl vom mai răsfoi sau reciti! Vom puncta doar secvenţe mai deosebite şi mai ales vom scrie despre oamenii întâlniţi, oameni care ne şi admirau, dar ne şi compătimeau privindu-ne „dulapurile din spinare”. Ne-am bucurat că mulţi ştiau de Via, mai văzuseră drumeţi pe Via, chiar şi străini. Altora – adulţi sau elevi – le vorbeam noi de Via, le arătam T-urile de pe uliţa lor, carnetul cu ştampile… Unii încercau să ne „ajute”, trimiţăndu-ne spre următorul sat pe scurtătură şi se mirau când Marlene le spunea că noi vrem „pe lungitură”, pe unde ne poartă acele semne. Ne trimiteau pe asfalt pe unde să avem şanse la „ocazii”, chiar au oprit câteva maşini să ne invite şi se mirau spunându-le că nu vrem să trişăm.

Mai ales în primele două zile ne-a impresionat din nou munca depusă de cei de la Tășuleasa. Știm că și ei ca persoane au muncit efectiv, dar „muncă” pot fi considerate şi acele lungi discuţii cu oficialităţi locale, pentru a contribui la montarea bornelor, la eliberarea de vegetaţie al terasamentul fostei linii ferate, pe care să mergem în primele două etape etc.

Două şocuri am avut chiar la plecarea din Sarmizegetusa: patroana pensiunii Sarmis, menţionată în Ghid, aflată în stânga şoselei naționale, la care ne-a dus taximetrista din Haţeg pentru aplicarea ştampilei în Carnetul Drumețului, habar n-avea de traseul Viei în zona satului ei, dacă e prin sat sau îl ocoleşte şi pe unde. Nu ştia în ce direcţie să ne trimită spre traseu! Doar când i-am spus noi de fosta linie ferată ne-a indicat cu mâna spre stânga: „pe acolo, dincolo de şoseaua naţională e fosta gară”. Dacă ar fi ştiut pe unde trece traseul, ne îndruma spre dreapta, traseul VT era la 100 m şi ocolea satul ca să treacă pe la Amfiteatrul Roman, unde vom ajunge în vacanţa de Paşti, 2023. Amfiteatrul Roman va fi pentru noi ca Muzeul Porţile de Fier de pe malul Dunării; borna de lângă Amfiteatrul Roman va fi pentru noi ultima din cei 1400 km ai Viei! E adevărat că noi studiasem pe unde pleacă traseul, nu pe unde intră în Sarmizegetusa, unde harta din Ghid e clară.

Ajunși după vreo 500 m lângă clădirea fostei gări, traseul era blocat de un nene – Doru Berghiz – care înglobase terasamentul în proprietatea lui, închisă bine cu gard de sârmă, cu câine ce apără proprietatea, care nu se putea ocoli prin jungla vecină. Norocul nostru că era acasă, că ne-a văzut, ne-a deschis poarta cu amabilitate, ne-a dat voie să ne aprovizionăm cu apă, ne-a întrebat dacă dorim cafea, ne-a servit cu pere, ne-a descuiat lacătul de la poarta opusă să putem ieşi pentru a începe „aventura”, cum numesc unii această simplă drumeţie pe VT. Dar dacă nenea Doru nu era acolo, am fi găsit noi o soluţie de a-i ocoli „gospodăria”. Începutul traseului spre Terra Banatica, ne-a cam speriat în prima parte: şinele căii ferate şi traversele sunt demontate din 1978, ne-a spun nea Doru. Se merge pe bolovani colţuroşi, norocul nostru că eram cu bocanci de munte, nu cu adidași, căci noi nu considerăm Via o plimbare. Dar mai apoi, terasamentul devine „mai prietenos”, mai ales după satul Bucova. Iar în unele zone se poate merge pe drumul/ poteca de lângă terasament. În satul Bouțari mai e o zonă inclusă într-o proprietate, e şi un pod rupt, dar se pot ocoli pe asfalt, pe unde de fapt vom continua înainte, apoi vom coti spre stânga spre Marga, pe drum de pământ printre ogoare şi păşuni pe unde ne-au dus marcajele (nu destule și clare), căci track-ul o lua spre dreapta, pe o veche variantă.

Ne-a impresionat din nou faptul că realizatorii VT s-au străduit să ne ducă mai ales pe drumuri vechi, neasfaltate, multe înierbate, prin păşuni, multe invadate de ferigi, prin mestecănişuri sau pădure. Da, au fost pe Via Transilvanica şi tronsoane de drum mai puțin plăcute mersului, dar puţine şi le considerăm plată pentru cele frumoase. Și ne amintim şi de cugetarea lui Louis Audoubert: „Frumuseţea n-o s-o găsim niciunde, dacă n-o ducem cu noi”!

Da, au fost pe traseu și zone cu probleme de orientare-continuare. Unde poate au fost furaţi stâlpi cu săgeţi iar marcatorii nu făcuseră şi „marcaje suplimentare” (în alte zone erau!) pe copaci, pietre, capete din beton ale podeţelor (de exemplu la părăsirea asfaltului de pe valea Belareca), dar track-ul ne-a ajutat. Căci, numai cine nu munceşte, nu greşeşte! Știm/ citim mereu că cei de la Tășuleasa repară meru zone din traseu. E foarte util sfatul din Ghid: „Unde nu mai vedeţi semne de marcaj, întoarceți-vă la ultimul semn şi căutaţi/ gândiţi!”

Vă spuneam că nu scriem un ghid turistic, el e scris de cei de la Tășuleasa şi poate îl vor mai îmbunătăţi cum fac mereu şi cu marcajele! Vom scrie „pe sărite”, pe măsură ce ne vin în minte tot felul de secvenţe. Ne amintim şi de necazuri/ supărări, dar mai ales de bucurii, de oamenii „faini” întâlniţi.

Despre ştampile: pentru noi au fost mai greu de obţinut, căci nu mergeam din pensiune în pensiune: În Oţelu Roşu, eu am rămas pe şoseaua de centură cu rucsacii, iar Marlene, la ora 8.30 s-a deplasat cam 500 m până la locul ştampilei: Poliţia Locală, cu sediul în clădirea Primăriei. A găsit oameni amabili, au plimbat-o de colo-colo, dar niciunul nu ştia unde e ştampila. Au răscolit toate sertarele şi dulapurile, dar fără rezultat. Norocul ei a fost cu ştampila de la Hotel Fiama. Prevăzători, cei de la Tășuleasa au dat cam câte două ştampile la „capete de etapă”. Apropo: o „femeie cu ştampila” era mândră că le-o adusese Prinţul Nicolae, ambasador al VT.

La Gărâna, unde nu s-a putut da telefon, eu am rămas iarăşi cu rucsacii la intersecţie și Marlene s-a dus 1 km „la noroc”, găsind ştampila la Primărie, unde oamenii au fost foarte amabili, în frunte cu vice-primarul.

La intrarea în Reşiţa, la pensiunea Club Castel unde în Ghid e indicată o ştampilă şi cazare, nu a răspuns nimeni nici la telefon şi nici la soneria de la poartă. Deşi era seară, nu oră de prânz! În schimb, la ieşirea din Reşiţa, duminica dimineaţa devreme, la Casa Bănăţeană, doamna Marta Bora, solicitată prin telefon (era în oraş) a găsit o soluţie pentru ca noi să primim ştampila de la persoana care se afla în pensiune.

Dar la Iabalcea, unde eu am rămas iarăşi cu bagajele la intersecţie, la Sălașul lui Blaj aflat cam la 1 km de traseu, i s-a spus Marlenei că ştampila i-a fost retrasă. Nu avea semnal la telefon, aşa că s-a deplasat iarăşi „la noroc” încă 1,5 km la Sălașul Fermecat unde nu era proprietarul, dar erau doi buni prieteni ai acestuia, familia Gabriela şi Laurenţiu Ene din Timişoara care au reuşit să găsească ştampila. Când au aflat numele Marlene Mititeanu, au fost foarte bucuroşi că au avut norocul s-o cunoască „face to face”.

Doamna Miclău Simona, primarul din Prigor, a stat vreo oră peste program să ne aştepte, ştiind că venim deoarece ne depăşise cu maşina şi chiar ne invitase să ne ducă, dar am refuzat-o politicos spunând că nu vrem să trişăm. În Obârşia Cloșani am ajuns duminică dimineaţa. Dl Iacob Murdeală, primarul comunei, era în Baia de Aramă, dar a fost foarte amabil la telefon şi l-a rugat pe dl vice-primar Nicolae Dănciulescu să vină la primărie să ne dea ştampila.

Ca impresie generală: poate nu toţi aţi păţit ca noi: majoritatea bănăţenilor ni s-au părut „reci”, necomunicativi. Răspundeau la salut şi atât! Nu ne întrebau de unde venim, unde mergem, de ce pe jos cu aşa bagaje cum ne întrebau alţii în alte zone. Dar să nu exagerăm, au fost şi excepţii: pe centura pe care Via ocoleşte centrul localităţii Otelul Roşu, pe semi-întuneric, o tânăra doamnă a oprit maşina să ne ofere informaţii: „Dacă doriţi să puneţi cortul aveţi o poieniţă mai înapoi, pe prima ulicioară, mai departe începe oraşul”. A oprit motorul ca să asculte cu interes ce-i cu noi… La fel, după intrarea în Caransebeş pe sub podul şoselei de centură, la una dintre primele case în lucru în curtea căreia era o pereche tânără, am cerut apă. Nu erau racordaţi la reţea, dar ne-au dat zâmbindu-ne apă îmbuteliată şi ne-au „descusut”, primind cu interes informaţiile despre Via!

Apropo de apă: în multe sate există pe marginea uliţelor fântâni cu roată, lanţ şi găleată. Dar trebuie întrebat la o casă vecină dacă e folosită în mod curent! Sunt unele nefolosite sau folosite foarte rar pentru adăpat animale, deci apa nu e potabilă. Noi de ex. am luat de la prima fântână pe dreapta de la intrarea în satul Balta și de la una din Satul Păuneşti, în rest de la case unde vedeam pe cineva prin curte sau unde strigam până ieșea cineva.

Alte momente memorabile de pe traseu: zona calcaroasă „La Varniţă” dintre Cireşu şi Marga, ce ne amintea de cotloane fermecate ale Pietrei Craiului. Iar de pe varianta de drum „de ţară” care evită o bucată din asfaltul dintre Marga şi Păuneşti rămas în stânga, de pe dealul Chiciora cu a sa uriaşă cruce albă, vedem spre înapoi pentru ultima dată munţii şi în curând – spre înainte – pentru prima dată Dunărea, pentru noi „luminiţa de la capătul tunelului”. Un alt moment de neuitat: în dimineaţa ultimei zile în Drobeta, la ieşirea din hotelul Bon Ton aflat la etajul 3, ne aştepta un uriaş curcubeu pe care l-am considerat un premiu al Cerului pentru cei 372 km parcurşi. Așa că am plecat cu sufletele pline de bucurie să hoinărim, dar tot ghidaţi de T-urile şi bornele (încă cinci) Viei, prin frumosul oraş cap terminus al celei care ne-a fost Cale Bună! Deşi pentru noi „sfârşitul nu-i aici” pe malul Dunării. Mai avem de parcurs, cum spuneam la început, încă 300 km prin Terra Dacica, deci pentru noi sfârşitul va fi la Amfiteatrul Antic din Sarmizegetusa Ulpia Traiana, el va fi punctul final al Viei noastre. Deşi nu ştim, nu reiese din Ghidul Drumeţului, dacă şi acolo este o bornă VT sau doar poza noastră în/ cu Amfiteatru va fi imaginea finală a faptului că vom avea întregul traseu al Viei Transilvanica „în buzunare”!

Dintre oamenii întâlniţi pe Via , ne amintim în primul rând de tanti Margareta Pauletu din Balotești/ Mehedinţi, de unde începe ultima şi de fapt cea mai anostă etapă cu finalul la Drobeta, superb oraş care ne-a făcut să uităm de asfaltul lung şi mai ales de traficul infernal pe ultimii cinci km. Tanti Margareta e vânzătoare la un mic magazin din centrul acelui sat. Ne opriserăm la masa cu băncuţe şi acoperiş – noi cei doi bărbaţi să solicităm câte o cafea, Marlene un suc şi să mai cumpere câte ceva: pâine şi lapte – meniul nostru drag din pauze în mici localităţi de pe lungi ture prin Alpi. Ne-am trezit că ne aşterne o faţă de masă, ne aduce un platou cu bucăţi de telemea şi kaiser, roşii şi ne-a tăiat pe loc o pâine foarte proaspătă pe care o mâncam ca pe cozonac! Vedeţi poza într-un album! Și n-a vrut să primească niciun leu! Acest gest ne-a determinat şi el ca în orele următoare să uităm de monotonia mersului lung pe asfalt până în Drobeta.

Un alt om de mare omenie este Ginel Papuc, oltean din Corabia, muncitor forestier pe Valea Nerei. Coboram spre Borlovenii Vechi. El era singur în vagonul-dormitor şi ne-a invitat să urcăm în el la căldură, „să ne omenească”. A insistat şi… am acceptat: „Ce doriţi: cafea, bere, suc?” Noi doi strânseserăm corturile de cam o oră, unde le montaserăm în seara precedentă la confluenţa Coşavei cu Nera, lângă o cabană silvică încuiată. Și eu nu-mi băusem cafeaua. Așa cafea bună ca a lui Ginel cred că nu băusem de mult! Nu ne-a pus întrebări, i-am spus noi ce căutăm pe acele coclauri. Dar ne-a făcut un rezumat al vieţii lui…

Alte întâlniri mai scurte, mai ales cu femei prin faina zonă dintre văile Belareca și Valea Cernei: Nenea Lazăr şi tanti Maria din Bedina, pe zona unde VT nu urmează marcajul turistic cu PR (punct roșu), care merge mai pe sus. Acest fain sector a fost o premieră pentru noi, mulţumim Tășuleasa! Îi puteţi vedea într-una din imagini cum despănușau ştiuleţii de porumb. Ceea ce ne-a stârnit amintiri din copilărie. Ni i-a adus mai aproape pe bunicii noştri, cam ei şi noi copiii făceam treaba asta, ceilalţi mai valizi aveau treburi mai grele…

În apropierea bisericuţei din Dobraia ne-am întâlnit cu „bunica” Ana Rădoi însoţită de extrem de sfiosul nepoţel Darius. Bunica stătea de vorbă cu mine, iar Darius își scotea doar din când în când căpşorul de după bunica. O poza a prietenului Eugen, postată pe contul FB al Viei Transilvanica a primit 1.600 de like-uri!!, 27 de comentarii entuziaste şi a avut 37 de distribuiri! Impresionant! Adevărat este că VT are mai mulţi „prieteni” decât mine! Darius era atât de sfios încât n-a vrut nicicum să ne spună cum îl cheamă, nici la rugăminţile Marlenei, nici la îndemnul bunicii, nici la vederea bomboanelor. Pe care i le-am dat totuşi… O poză a Marlenei similară cu a lui Eugen despre care am scris mai sus puteţi vedea în albumul: https://foto.dinumititeanu.ro/2022/10/22/via-transilvanica-crusovat-valea-cernei/.

La ramificația de lângă bisericuță am cotit la stânga unde ştiam din toamna anului 2020 că a apărut un cochet camping/ glamping! Aici, la prima casă de lângă fosta scoală care renovată va deveni muzeu, lăsaserăm bagaje în 2020, dar prima dată în vara 2004! Atunci, Ionuţ Răduţă (tel. 0729-650 588 ), actuala gazdă, era copil; acum are 24 ani şi a adus „idei turistice” din Germania!

După vreo oră, am ajuns la casa unei vechi cunoştinţe: tanti Maria Chima, trecută în Ghidul Drumeţului că are ştampilă şi poate caza şase drumeţi. Lângă casa ei modestă era/ este un Punct de Hidratare-alimentare al Maratonului Hercules, la care am fost şi noi voluntari la două ediţii! Am avut norocul s-o vedem la lucru prin apropiere; i-am amintit cine suntem, ne-a oferit ştampila şi ne-a omenit cu clătite.

Mai departe, ajunşi în Ineleț în prag de seară, am avut surpriza să găsim în două locuri un obicei (de mare omenie!) ştiut din Elveţia: departe de casa respectivă, câte o masă cu produse locale de servit şi de lăsat banii într-o cutie! Jos pălăria!

Cu puţin mai încolo, sub drum, casa lui Nenea Avram. Doream lapte sau apă, urma să montăm corturile în livada cu cireşi a lor din spatele fostei şcoli. Era acasă doar bunica Icoana, da, Icoana, nu Ioana! Are 87 ani! De la ea am aflat că se renovează şcoala, acolo era la lucru şi soţul dânsei. Dar nu am înţeles, nu am crezut scopul final al acestui şantier. Erau acolo câţiva oameni şi câteva maşini de teren care trecuseră pe lână noi prin Bedina. Pot aduce materiale de construcţie doar pe acea cale lungă, ocolită, din Bogâltin, prin Poiana Lungă – Dobraia – Prisăcina! Cinste lor! Tot în acea grădină pusesem corturile prin anii 2002-2003. Erau atunci vreo 15-20 de cireşi în floare. Știam că majoritatea gospodăriilor din Ardeal au câte un cireş (şi câte un dud) – fructe pentru copii. Nenea Avrămucă ne-a dezvăluit misterul: fac ţuică din cireşe, nu din prune ca în alte multe zone! Așa cum prin Apuseni se face/ făcea pe ascuns (era ilegal) ţuică din secară numită „secărică”. Am băut cândva, mi-a plăcut (ţuica nu-mi place!), se aseamănă la gust cu vodca.

Lângă bisericuţa din Scărişoara, ne-am amintit că în acea primăvară cu cireşii în floare, am participat la Slujba de Înviere. Preotul, aflat în prag de pensionare, şi crâsnicul veniseră cu maşina din Bogâltin pe cale ocolită prin Herculane şi apoi, pe celebrele scări de lemn din locul numit „La Cârlige”. Și atunci a spus „Dacă ne ajută Dumnezeu, anul viitor vom face slujba de Înviere şi la bisericuţa din Dobraia”. Așa am aflat ce era cu fundaţia pe lângă care trecuserăm…

Dar Via nu ne-a coborât în valea Cernei pe La Cârlige, ci ne-a dus (mulţumim Tășuleasa!) înainte mult, oarecum pe curbă de nivel, traversând Valea Iuta şi ajungând în cătunul Țațu. Unde am povestit cu altă „bunică”, Maria Rădulescu, care are tot 87 de ani, dar arată mai tânără! O puteţi vedea într-o poză din albumul indicat la final. Acest drum, este de fapt mai mult potecă. Ni s-a spus cândva de o femeie din vale, din cătunul Cracul Teiului de lângă pensiunea de acum Casa Valea Cernei, că mormântul atunci recent de lângă bisericuţa din Scărişoara de care îi spusesem, e al fostului ei soţ şi că sicriul a fost dus acolo pe un fel de sanie din lemne, foarte joasă, pentru o cât mai bună stabilitate, trasă de un cal. Acolo nu există obiceiul din alte multe zone ale tării cu case izolate de a-şi înmormânta fiecare pe cei din familie în grădina casei.

Ajunși în Valea Cernei pe la ora 10.30, înainte de puntea pietonală l-am cunoscut pe patronul pensiunii Valea Cernei aflată „peste apă”. Am purtat cu domnia sa o plăcută discuţie, el ne-a confirmat cum se duc morţii din vale la cimitirul din deal. Apoi, la eleganta Casa Valea Cernei, unde ne-a întâmpinat simpaticul şi extrem de amabilul nepot al patronului (şi el din Craiova), am primit ștampila și am luat un bogat şi apetisant mic dejun şi câte o cafea.

După ce am mărşăluit pe asfalt spre amonte 4,5 km până la ramificaţia spre Baia de Aramă, apoi încă 8,5 spre Cerna Sat pe asfalt „bombardat”, am ajuns la „casa verde”, ultima pe stânga dintr-un mic cătun din zona numită Lunca Largă. Acolo, din drept cu acea casă, traseul VT coteşte în urcare spre dreapta pe un drum bunicel, către culmea Munţilor Mehedinţi, de unde coboară în Obârşia Cloșani. Fiind zi de weekend, erau în acea casă de vacanţă proprietarii Camelia şi Vasilică Achim, acum pensionari în Timişoara. Dar d-na este originară din Obârşia Cloșani şi copilărise în această casă părintească, folosită de părintii ei doar vara. DE REȚINUT: în Ghidul Drumeţului se insistă a ne aproviziona cu apă de la izvorul de lângă borna din dreapta drumului! Nu mai e acolo! Dl Vasilica l-a captat şi l-a tras pe sub drum în curtea sa, dar turiştii pot intra să ia apă de la robinet! În albumul foto amintit, veţi vedea o poză în care doamna amestecă zacusca într-un ceaun! Noi le ceruserăm apă, dar ne-au invitat la un ospăţ pe cinste cu pâine şi zacuscă proaspete. Ospitalitate care ne-a uns la inimi!

Am pornit apoi în prag de seară spre culme. Din păcate, în ghid nu se dă nici număr de km și nici ore, ci doar „până la ieşirea din pădure”! Așa am făcut: am mers până am ieşit din pădure într-un luminiș, chiar când apunea soarele; am pozat culorile apusului şi am montat corturile.

Din judeţul Mehedinţi vă mai relatăm două plăcute întâlniri. Din satul Păuneşti trebuia să luam apă pentru seara care se apropia şi pentru dimineaţa următoare. O pereche de localnici ieşeau dintr-o casă faină şi se urcau în maşina din faţa casei. M-am grăbit spre ei şi i-am rugat să ne dea apă. Ne-au indicat și ne-au însoţit la o fântână publică cu apă rece aflată „la doi paşi”! Văzându-ne cu bagajele cam ciudate, au început întrebările, am avut o discuţie plăcută cu dânşii. D-na frumoasă şi elegantă era Sabina Gheorgheci, primarul comunei Godeanu de care aparţine şi satul Păunești. E absolventă a Facultăţii de Geografie din Timişoara. Ne-a spus că a bătut principalii munţi ai tării, unii chiar recent şi s-a arătat încântată de ce i-am povestit despre Via. Ce diferenţă între aceşti oameni şi majoritatea bănăţenilor „reci” de care v-am scris mai sus.

În dimineaţa următoare am mai avut apoi încă o întâlnire plăcută: Pentru ştampila din Balotești vorbisem în seara precedentă cu dl Mircea, proprietarul pensiunii Happy. Ne-a spus că se află în Drobeta, dar va veni la ora 10 când estimaserăm noi că vom ajunge în Balotești. Am ajuns mai repede, ne văzuseră cu rucsaci mari Dorin şi Monica, proprietarii pensiunii Taverna Grădețului pe lângă care treceam şi ne întrebaseră dacă dorim ştampilă! O au şi dânşii, pot caza şi drumeţi şi vor mai crea şi alte locuri de cazare. În ghid sunt trecuţi doar cu cazare, nu şi cu ştampilă. Dacă ştiam îi sunam pe ei, nu pe dl Mircea din Drobeta. Am dat telefon amabilului domn Mircea să nu mai vină dacă nu are şi alte motive şi am intrat în micuţa şi cocheta „tavernă” la câte o cafea şi la povesti cu doi oameni foarte simpatici şi sufletişti.

În multe locuri de pe traseu, de pe culmea dealurilor, vedeam în zare munţi pe care îi „bătuserăm” de multe ori, ne erau vechi şi dragi prieteni. Îi prezentam şi lui Eugen, deşi îi cunoştea şi el destul de bine. Cei mai apropiaţi de noi au fost Arjana, Vârful lui Stan şi Piatra Cloșani. Bucurii am avut nu doar de la oameni de omenie, ci şi de la frumuseţea peisajului, de la vremea la fel de frumoasă; cer mai mult senin, temperaturi tocmai bune de mers. Doar în două nopţi temperatura de afară a fost –2º C. În cort desigur cald şi bine. Ploaie? O „rupere de nori” teribilă a început când (ce noroc pe noi!) ajunseserăm de 3-4 minute în satul părăsit Lindenfeld. Sat ridicat în 1828 de „pemi”, colonişti din Boemia şi părăsit prin anii ´70. Drumul devenise râu tulbure! Chiar dacă am fi montat cortul înaintea potopului, acesta ar fi devenit barcă! Ne-am adăpostit pe faina terasă „Guesthaus Weisz” folosită doar cam o dată pe an şi ocazional de unii turişti ca noi sau motorizaţi. Acolo, împingând mesele şi scaunele de pe terasa de scânduri, am făcut loc pentru montat cortul. Lângă terasă e o casă nouă, din cauza căreia cineva a comentat pe FB la postarea mea de acolo: „Cum sat părăsit dacă aţi scris de o casă nouă?” Nu scrisesem că are mizerie şi buruieni în jur, că e folosită ff rar, ca şi altă „casă de vacanţă” existentă în apropiere. Ne-au spus astea doi bătrâni din satul de jos, Poiana, nenea Centa şi tanti Maria, care, când se mai potolise potopul, veniseră să-şi ducă vacile acasă. E şi cu ei o poză în albumul indicat la final. Ei stau acolo doar vara cu animalele, vreo zece vaci şi o turmă de oi, într-o fostă şi modestă, cârpită locuinţă a unui „neamţ” care ca şi alţi „pemi” au părăsit satul. Ei ne-au spus că patronul casei şi terasei şi-a ridicat ulterior o pensiune „jos”, mult mai rentabilă. Ar fi un gest foarte frumos din partea lui dacă ar lăsa o cameră cu 4-6 paturi deschisă pentru drumeţi, ca o „cameră de iarnă” cum au cabanele din Alpi în perioada când sunt închise.

Ne-a mai însoţit după două zile o ploicică doar cam o jumătate de oră înainte de a intra în Reşita. Unde am avut şi bucuria să admirăm muzeul locomotivelor. Apoi, în ziua următoare, să admirăm peştera Comarnic, conduşi cu competenţă şi multă amabilitate de dl Marcel din Iabalcea, ranger al Parcului Semenic – Cheile Carașului. În prag de seară, după 4 km de mers la peşteră, ne-am montat cortul în poieniţa unde se află ruinele fostului canton silvic Naveșu Mare, În dimineaţa următoare, am amânat puţin plecarea, pentru a putea admira și fotografia acel Sequoaia Giganteea din apropiere. Am fost impresionaţi şi de cadourile ce ni le-a oferit Calea Bună, ea însăşi: brânduşe de toamnă, culorile copacilor, mai ales ale cireşilor şi mestecenilor, cadouri pentru ochi şi suflete dar şi nuci, mere, pere, mure, uneori şi apă, cadouri pentru trupuri. Toate etapele au multe zone frumoase. Dar cele mai frumoase le considerăm Valea Belareca, Valea Cernei şi Obârşia Cloșani-Izverna.

Nu putem să nu ne gândim şi noi la viitorul ce-l va avea Calea care Uneşte. Viitor care îl frământă pe entuziastul Alin Ușeriu şi pe cei din jurul său. E clar că numărul celor ce vor parcurge Via va creste tot mai mult. Că locurile de cazare ar trebui să crească şi ele; asta se va întâmpla în baza „legii” cerere şi ofertă. Dar problema cea mare o va constitui mentenanţa Viei: refacerea periodică a marcajelor, căci soarele distruge repede culoarea roşie-portocalie, am constatat asta. De reparat marcajele deteriorate de ne-oameni, de „uscăturile” existente în fiecare sat. De „cosit” buruienile şi lăstărişul de pe terasamentul fostei căi ferate amintite în acest text şi din alte zone. De tăiat/ rupt crengile care acoperă vizibilitatea semnelor de marcaj, am făcut şi noi asta în unele locuri. De întreţinut „viabile” izvoarele de pe traseu. De obţinut amabilitatea şi colaborarea noilor autorităţi după viitoarele alegeri. De insistat la cei care deţin stampile VT să nu le ţină „sub lacăt”, să ştie subalternii de ele, să aibă acces la ele şi cei care se află în permanenţă la acea instituţie. De studiat sesizările făcute de drumeţi pentru îmbunatăţiri ale Ghidului Drumeţului şi ale marcajului.

Recomandăm celor care doresc „să încerce” Via, mai ales celor neobişnuiţi cu ture lungi, să parcurgă mai întâi doar 2-3 etape. Așa au procedat colegi ai noştri de Club, cazându-se (cu rezervare din vreme) la sediul Tășuleasa Social din Piatra Fântânele, de unde se pot parcurge cele două faine variante dintre Tășuleasa și satul Lunca Ilvei. Așa am procedat noi cu sora din Germania a Marlenei, fostă montaniard în tinereţe, acum cu viaţă sedentară. S-a bucurat că s-a simţit bine şi are deja planuri să revină pe Via chiar şi singură, dacă noi n-o vom putea însoţi.

Cale bună tuturor!

PS. Patru albume cu fotografii din Terra Banatica şi trei din Terra Romana găsiţi la: https://foto.dinumititeanu.ro/.

De dorit ar fi să le vedeţi pe un laptop, urmând instrucţiunile. Vizionare plăcută!