Primăvara pe Via Transilvanica – episodul 3

Primăvara pe Via Transilvanica, prin Terra Siculorum.

Foarte putini oameni au şi antrenamentul şi timpul necesar (60-80 de zile) pentru a parcurge dintr-o dată tot traseul, cam 1400 km. Noi am parcurs în toamna 2021, în 18 zile, sectorul Putna-Sovata 365 km. Iarna, în 13 zile, sectorul Terra Saxonum (Archita – Micăsasa – Blaj), 220 km, iar în vacanţa de Paşti 2022, în 7 zile, 22-28 aprilie, Terra Siculorum: Sovata – Archita – 142 km. Prima etapă din Terra Siculorum: Câmpu Cetății – Sovata o parcurseserăm în tura din toamnă! În toate aceste trei vacanţe pe draga Via, noi am dormit mai ales în cort, unde ne prindea seara. Dar şi la câte o pensiune pentru duş, cum am făcut acum în Odorhei şi din cauza unor prognoze meteo urâte – în Dârjiu.

Cei care abordează satele din Secuime şi nu cunosc limba maghiară (nici noi n-o cunoaştem), trebuie să înţeleagă că în majoritatea satelor prin care vor trece se vorbeşte doar limba maghiară. Ca atare, mai toţi locuitorii, fiind oameni simpli care n-au prea ieșit din zonă, au uitat puţina limbă română învăţată la scoală, deci va fi foarte greu să ne înţelegem cu ei. Un fapt e clar, e de bun simţ că – musafiri fiind – aşa cum procedăm în țări străine, trebuie să salutăm în limba localnicilor. Apoi să ne adresăm rar şi clar în româneşte, în fraze scurte, inclusiv când prin telefon solicităm reţineri de locuri în pensiuni:

Bună dimineața – Jó reggelt kívánok; Bună ziua – Jó napot; Bună seara – Jó estét; Vă rog – kérem; Mulțumesc – Köszönöm; La revedere – Viszontlátásra; Cu plăcere – Szívesen…

Și să ştim sau să avem scrise câteva cuvinte strict necesare: Apă – víz; Magazin – bolt… Iar dacă  intrăm într-un magazin (mai toate închise la orele din jurul prânzului!), trebuie să ştim numele unor alimente pe care le dorim şi nu le vedem să le arătăm cu degetul: pâine – kenyér; zahăr – cukor; (țucor); lapte – tej; gem – lekvár…

E bine ca înainte de tură să vă notaţi şi numele maghiare ale localităţilor prin care veţi trece. Le găsiţi cu Google Search pe Wikipedia. Omul din Inlăceni/ Enlaka, pe fânaţul căruia pusesem cortul în Seara de Înviere, ne-a întrebat dimineaţa când ne-a dat apa pentru drum până unde vom merge. N-a ştiut de satul Dealu (aflat la vreo 24 km), dar i-am spus apoi Oroszhegy și a exclamat „Istenem”/ Dumnezeule! Oamenii sunt foarte amabili cu musafirii şi ne mirăm cum se străduiesc să-şi amintească cuvintele româneşti necesare ca să ne ajute.

Cine doreşte doar foto: 3 albume (120 imagini) la www.foto.dinumititeanu.ro

Am plecat din Cluj la ora 9 cu autobuzul Oradea – Iași, iar din oraşul Sovata cam 5 km cu un taxi până la Băile Sovata, la Punctul de Informare turistică unde sosiserăm în toamna trecută venind de la Putna. La ora 13.30 porneam cu rucsacii în spinare. Nu vom face o relatare pe zile – o găsiţi în „Ghidul Via Transilvanica”, ci ne vom opri la unele aspecte. Pe traseu nu găsim izvoare, iar cele întâlnite nu-s potabile. Într-un sat (Păuleni), unde am vrut să luam apă ce curgea într-un bazin dintr-un furtun, ni s-a atras atenţia: ez nem jó – nu e bună! Așa că viz = apă să cerem de la un bufet/ magazinuț sau de la o casă. Ni s-a oferit apă rece de la casele de unde am cerut şi chiar am fost întrebaţi dacă nu dorim o cafea, o pălincă.

Pe traseu vom avea surprize, vom găsi obiceiuri locale: De exemplu în Sașvereș, primul sat de după Sovata (cineva ne-a spus ulterior că şi la Praid) în acea zi de Vinerea Mare ortodoxă, am văzut la multe porţi crengi de brad împodobite cu flori, panglici şi ouă colorate, dar n-am ştiut atunci semnificaţia lor! Nu am văzut aşa ceva şi în alte multe sate secuieşti prin care am trecut. Sau poate au fost şi nu mai erau când am trecut noi! Am aflat semnificaţia lor după ce am ajuns acasă, din comentarii la postarea făcută pe contul meu de FB: Cea mai completă eu spun că este cea postată de Vajda Kinga: (mulţumesc!): „Ornamentele florale se pun de Floriile catolice/ reformate şi rămân până după Paşte la porţile familiilor unde sunt fete de măritat, ca simbol al vieţii, frumuseţii. Băieţii, în a doua zi de Paşte merg la udat fetele pentru a fi frumoase tot anul. Este un obicei frumos ce apropie oamenii şi serbează bucuria Paștelui.”

La fel ca în majoritatea satelor din România, în satele secuieşti am văzut case moderne, am văzut și case vechi abandonate, pe cale de dărâmare, dar ne-am bucurat să vedem că cele mai multe sunt case vechi în stare bună, locuite, îngrijite, frumoase. Cea mai veche văzută de noi era din 1909, dar pe puţine era scris anul construcţiei. Sigur, unele erau şi mai vechi. Alte momente mai deosebite pe traseu: În ziua a 2-a, pe dealul/ platou dintre Praid şi Atia, mergând prin ploaie, aşteptam cu nerăbdare să ajungem la refugiul trecut şi în ghidul VT: „un punct de belvedere cu băncuţe, acoperit”, să facem o pauză de masă acolo. Surpriza neplăcută a fost că peste suportul din lemn al acoperişului nu a mai fost aplicată şi tablă sau alt material impermeabil, ploua în refugiu ca afară! D-na Herta Peter din zonă ne-a explicat mai apoi pe FB că: „Acea construcţie nu a fost concepută pentru a fi un refugiu sau adăpost. Este un simbol al unei păsări din istoria maghiarilor”. OK, i-am mulţumit! Dar asta trebuia scris în Ghidul VT, nu „refugiu acoperit”! Legenda e faină, dar nu şi realizarea: sub aripile acelei „păsări”, nu e un cuib cu ouă, ci o masă şi băncuţe care invită la popas nu doar pe vreme bună, ci mai ales pe ploaie! Iar unei păsări când e plouată nu-i ajunge apa la piele! Cred că dacă „aripile acelei păsări” erau făcute cu gândul nu doar la istorie, ci şi la drumeţi, nu dăuna cu nimic tradiţiei! Dar, vorba ardeleanului: „n-a fost mare bai”, curând, înainte de a începe coborârea spre Atia s-a oprit ploaia, aşa că am admirat capela spre care urca Via Dolorosa/ Calea Crucilor pe care am coborât în sat, chiar în cimitir, lângă biserica fain renovată după un incendiu.

Mai apoi, însoţind pârâul Moara în urcare spre Inlăceni, am trecut pe lângă „atelierul” cărbunarilor: se definitiva o bocşă, alături una mai veche ardea mocnit şi exista o vatră de bocşă evacuată. Cândva acei cărbuni cu mare putere calorică, erau folosiţi la oţelarii, iar secuii erau/ sunt specialişti în această profesie care are secretele ei. Azi – vorba unui comentariu – îi folosesc grătărăgiii! În ziua următoare am lăsat cortul montat lângă primele case din Inlăceni/ Enlaka și am făcut un tur de 2 km prin acest „sat-muzeu”, fotografiind case vechi faine,restaurate păstrând aspectul tradiţional, altele triste, abandonate sau prăbuşite, biserica, morminte vechi în cimitir, unele de pe la 1800 şi un tei uriaş, vechi de cam 600 de ani, cum aflăm din ghidul VT!

În satul Lupeni/ Farkaslaka, unde ar fi trebuit să facem 5 km în plus pentru a ne aplica ştampila în Carnetul Drumeţului pe VT, dl Ernö, de la pensiunea Barangoló, a fost amabil şi a venit cu maşina cei 2,5 km la intersecţia unde-l aşteptam şi unde traseul VT coteşte la stânga spre a urca la impozanta statuie metalică „Inima lui Isus”. A adus şi păhăruţe şi palincă/ lichior să ciocnim de „bun venit”! Ne-a impresionat amabilitatea D-sale. Apoi am urcat lung spre vârful dealului Gordon, unde, din 2011, se află cea mai înaltă statuie (22 m) a lui Isus din Europa de Est. E modernă, din metal inox şi se poate urca prin ea pe scări metalice în spirală ca în Statuia Libertăţii din New York.

În ziua a 5-a, cea mai lungă – 33 km – trecând prin satul Sânpaul, am constatat cu uimire foarte multe cuiburi de berze, noi am văzut vreo 16-20! Ne-am bucură dacă am putea afla câte sunt, localnicii întrebaţi nu ştiau. Explicaţia este existenţa unor lacuri şi bălţi la marginea satului. Nu le veţi vedea în pozele noastre, Marlene nu a făcut decât o poză cu doar un cuib, din cauza stâlpilor şi firelor, marii duşmani ai fotografilor! Apropo de berze, am aflat şi altă sursă de hrană a lor decât broaştele: soţul doamnei Maria Zoltany de la casa de oaspeţi din Dârjiu, care e fermier, ne-a arătat o filmare cu sute de berze ciugulind lăcustele (cosaşii) din urma cositorii lui mecanice. Incredibil, parcă erau stoluri de vrăbii!

Tot în satul Sânpaul/ Homoródszentpál am avut o mare surpriză, un gest de mare Omenie: într-un mic bufet de la ramificaţia spre Daia, din care am cumpărat o cola, am uitat pe tejghea tăşcuţa cu acte, bani, card! După cam 30 minute, ne-a ajuns din urma un Om pe bicicleta dându-ne acel obiect preţios trimis de tânărul de la bufet! Jos pălăria. Un gest ce nu-l vom putea uita! Poate cineva îi va transmite mulţumirile noastre! Ulterior, în cuvinte şi nu numai, a făcut asta prietenul Cezar Partheniu, când a trecut pe acolo parcurgând Via în sens invers.

În ziua a 6-a, după satul Daia, am văzut o turmă de vaci cu coarne impresionante prin mărimea şi forma lor. Nu ştiam rasa. Dar, ulterior, ne-a lămurit dl Kádár Olivér (mulţumim!): „Este vorba de „magyar szürke szarvasmarha” adică „bovine gri unguresc”. Care este aşa numit „hungarikum” adică specific unguresc. Aici găsiţi mai multe informaţii: https://en.m.wikipedia.org/wiki/Hungarian_Grey. Mai apoi de pe o culme faină, am admirat şi fotografiat creasta făgărăşană sclipind în soare, pe care o admiram de aproape în copilărie: e prima mea amintire din pruncie, cu întrebarea: „de ce acea panglică de alb dintre albastrul de deasupra și verdele sau cenuşiul de dedesubt soseşte atât de devreme şi dispare atât de târziu?”

Am aflat din ghidul VT şi am constatat şi noi că prin Terra Siculorum, traseul VT, pe zeci de km e comun cu traseul Via Mariae, cu semn de marcaj „m” : https://viamariaecj.ro/ro/ care – sub formă de cruce – uneşte 8 țări Central Europene: vest-est: Austria – Ungaria – România, iar nord-sud: Polonia – Slovacia – Ungaria – Croaţia – Serbia – Bosnia. E un drum spiritual turistic, un drum de pelerinaj, care se bazează pe cinstirea Sfintei Maria de către popoarele din Europa. Dl Moldovan László din Praid, care ne-a aplicat ştampila de etapă în Carnetul Drumeţului pe VT, ne-a mărturisit că el a parcurs cu bicicleta cei 1.400 km ai braţului orizontal al „crucii”, de la Mariazell din Austria, până la Șumuleu Ciuc din România. Extremele barei verticale a „crucii” sunt Częstochowa din Polonia unde se află Madona Neagră și Mejdugorje din Bosnia.

Ştiam că în Secuime vom găsi celebrele porţi similare cu cele maramureşene. Dar aici nu sunt doar sculptate, ci şi pictate! Iar deasupra portiţei, la marea majoritate găsim numele stăpânilor şi anul construcției. Sub streaşina porţii există nişte orificii – invitaţii pentru păsărele: „făceţi-vă aici cuibul!”. Un alt semn de ospitalitate, de armonie cu natura. Cea mai veche poartă văzută de noi (în satul Dealu/ Oroszhegy) era din 1917. Iar la intrarea în oraşul Odorhei, de la monumentul și mormântul lui Orbán Balázs la vale, se află o impresionantă expoziţie de porţi secuieşti aduse din diferite sate, cu diferite vechimi, pe sub care se trece ca pe sub nişte arcuri de triumf! Am constatat toleranţa religioasă: biserici romano-catolice, evanghelice, unitariene, reformate, mai rar ortodoxe (exemplu cea din Dobolii de Jos şi biserica ortodoxa din Căpeni (Köpec), jud. Covasna). Am vizitat pe dinafară, dar pe unele şi pe dinăuntru, biserici din satele prin care am trecut, cele mai multe în centrul localităţii, unele pe înălţimi şi cu diferite ziduri/ foste ziduri de apărare, unele restaurate sau în curs de restaurare.

Desigur că în frumosul oraş Odorheiu Secuiesc, am vizitat şi interesantul Muzeu Mini Erdely, îmbogăţit mereu cu machete ale unor palate, castele, biserici, cetăţi vechi din Transilvania. În Odorhei am dormit la frumoasa pensiune Gizi Csárda, într-o cameră cu tot mobilierul pictat, cum văzusem şi în sate săseşti. Dl Claudiu Bixa ne spune într-un comentariu la o fotografie a noastră din acea cameră că „pictura tradiţională de pe mobilier, cred că este marca familiei Sütö din Vârghiș, pictori şi sculptori în lemn, din generaţie în generaţie din anul 1500 până în zilele noastre”.

Așa cum cei mai mulţi ştiţi, inimoşii de la Tășuleasa Social s-au străduit să ne poarte cât mai puţin pe drumuri asfaltate şi de macadam şi cât mai mult pe drumuri vechi, unele doar poteci, ce legau/ leagă satele între ele. Cele mai dragi ne erau cele înierbate, nescormonite de roţi de tractoare devenite după ploi râuri de noroi. Am avut marele noroc de faptul că în multe zone cu drumuri noroioase, puteam merge pe iarbă, pe lângă ele.

Câini? Da, am întâlnit şi poate ştiţi că nouă nu ne e teamă de ei: http://www.dinumititeanu.ro/Cainii-ciobanilor. Am întâlnit turme de vaci şi de oi cu câini foarte diferiţi: unii, deşi trecuserăm pe aproape de ei, nu se sinchiseau de noi, nici nu se sculau. Alții doar ne lătrau „de formă”, ca să vadă stăpânii că îşi fac datoria. Dar am întâlnit şi cei mai agresivi şi mai mulţi câini din ultimele noastre decenii de mers pe munte! Ciobanii ne-au spus „vreo 20”, pe noi ne atacaseră vreo 12-14!! Din păcate, nu puteam face poze cu ei în atac agresiv, atunci trebuia să ne apărăm, ci doar când cei doi ciobani reuşeau să-i mai potolească! Și nu doar „şeful” era foarte agresiv, erau cam toţi, nu am putut depista „şeful haitei”, vreo 3-4 păreau „şefi”! E adevărat că era o turmă mare şi că am trecut chiar pe lângă ea. Ne-au apărat şi cei doi ciobani, dar nu prea puteau nici ei să-i potolească, cum ne depărtam puţin, ne atacau „în cerc” cu multă agresivitate. Chiar şi după ce, cu greu, stând spate în spate şi mergând învârtindu-ne mereu şi arătându-le că avem arme defensive (beţele), ne depărtaserăm destul de mult de turmă. Locul: între Mujna și Archita, pe o faină culme/ platou înierbat, de lângă „vârful” Dealul Ciungilor, care rămâne în dreapta. Turma cu câinii „turbaţi” era la o curbă spre stânga a traseului, înainte de a începe coborârea spre gara Archita, de unde urma să urcăm în tren spre Sighişoara și de acolo la Cluj Napoca. Nici să nu îndrăzniţi a merge pe acolo fără beţe şi singuri! 3-4 ar fi cel mai bine şi să le dovediţi că nu vă e frică de ei, să nu vă comportaţi ca posibile victime! Pe o fată care urma să treacă pe acolo singură, am sfătuit-o să-l sune pe dl Silian (gazdă din Archiata) care i-a sunat pe ciobani ca la ora la care va trece ea pe acolo, să ducă turma mai departe de traseul VT.

Nemțoaica Christine Thürmer prima femeie care a parcurs întregul traseu VT, citată de Voicu Bojan pe site-ul https://pressone.ro/ scria că „Via Transilvanica nu-i pentru sufletele slabe, e diferit de alte trasee, e un drum viu, imprevizibil, păţeşti tot felul de chestii…” Chiar dacă nu veţi avea probleme cu urşii, cu câinii, veţi avea probleme cu noroaiele, cu lipsa izvoarelor, cu drumuri monotone, cu neplăcuta întâlnire cu gunoaie. Nu peste tot şi nu aşa multe cum am găsit la intrarea în Târnăvioara (în zona Copşa Mică), lăsate ca „mostră” de organizatorii VT. Dar ceva similar am găsit la intrarea VT în Praid, pe care zece oameni le-ar putea aduna într-o oră. Lăsate acolo, e o invitaţie să folosească şi alţii acea „ghenă”!

Așadar pe Via Transilvanica trebuie să meargă doar cei care iubesc natura în integritatea ei, care acceptă inclusiv drumuri noroioase sau „monotone”. La fel cum acceptăm că fiinţa iubită nu poate avea doar calităţi, ci şi anumite defecte şi cum ştim că nici noi nu suntem perfecţi. Ştiu câţiva oameni dezamăgiţi de zona din Via pe care o parcurseseră, cum au fost unii şi de „Mocăniţa” de pe Vaser! Au plecat cu aşteptări prea mari, nu cu „nu-ţi fă iluzii ca să nu ai deziluzii”!

Vremea a fost în general bună. Erau anunţate și ploi de 3-4 mm, dar au fost doar „ploicele”. Una, în ultima zi joi 28 aprilie, era anunţată ca „sfârşitul lumii” 8 mm, după „Meteoblue” ceea ce ne îndemna să mai rămânem o zi în Dârjiu. Dar, alte site-uri meteo arătau ploaie „mai cuminte” și aşa a fost! N-am mai rămas încă o zi, dar am avut timp să vizităm pe îndelete interesanta biserică, una dintre cele mai importante biserici fortificate din Transilvania, intrată în patrimoniul UNESCO din anul 1999. Am avut doar scurte bucăţi de drumuri cu noroi printre ogoare, deci „obligatorii”, de exemplu, la plecarea din Daia. Cele mai multe erau pietruite sau înierbate, foarte plăcute la mers, mai ales prin păşuni.

Locuri de cort erau mai peste tot pe lângă sate sau departe de sate. Dar vara trebuie atenţie să nu se monteze cortul peste iarbă mare necosită şi nici în terenuri private îngrădite fără acordul proprietarilor. Desigur, noi eram atenţi să ne luăm apă din timp, din ultimul sat prin care treceam în acea seară. Vă enumerăm etapele noastre, locurile de dormit:

1. Sovata – Praid – 14,8 km. Am dormit în cort marginea satului Praid;

2. Praid – Atia – Inlăceni – 22,6 km. Am montat cortul într-o grădină, lângă primele case din Inlăceni;

3. Inlăceni – Firtușu – Păuleni – Lupeni – dealu Gordon – 21 km +2 circuit prin satul Inlăceni. Dormit în cort lângă Turnul cu Belvedere;

4. Dealu Gordon – satul Dealu – Ulcani – Tămașu – Odorheiu Secuiesc – 17,8 km. Dormit în pensiunea Gizi Csárda.

5. Odorhei – Ghipeș – Mărtiniș – Rareş – Sânpaul – Daia – 33 km. Dormit în cort la ieşirea din Daia;

6. Daia – Ulieșu – Dârjiu – 15 km. Dormit în casa de oaspeţi administrată de d-na Maria Zoltany;

7. Dârjiu – Mujna – Archita – 16 km.

Acum avem parcurşi 727 km în 38 zile (18+13+7) de la Putna la Blaj, deci cam jumătate din Via Transilvanica. Sperăm ca peste un an, după vacanţa de Paşti, 2023, să figurăm şi noi printre „integralişti”.

3 albume foto (120 imagini) la https://foto.dinumititeanu.ro/2021/11/30/via-trans