VT: Terra Banatica și Terra Romana – episodul 4

Am avut onoarea de a fi invitați oficial la Festivitățile Viei Transilvanica din sâmbăta  de 8 oct. de la Alba Iulia. Argumentul organizatorilor: parcurseserăm în trei mini-vacanțe, jumătate din Via: Putna- Blaj, dar cu cortul, inclusiv iarna, cu noaptea de Revelion în cort, ca mai toate revelioanele din ultimii 20 de ani  (a se vedea relatări și foto la:   http://www.dinumititeanu.ro/09-revelioane-craciunuri-si-paste-pe-munte. Alt argument: eu sunt  bine intrat în deceniul 9 al vieții !

La Alba Iulia – în afară de vechi prieteni montaniarzi (Doru Oros din Sibiu și alții), am avut întâlniri surpriză cu oameni dragi cunoscuți pe Via: Radu Moldovan de la Șapartoc, Anca de la Saschiz, Petru Ariciuc din Vatra Dornei, Dan Aldea din Valea Lungă- primul sat  de pe Via din jud. Alba, dl. Gh.Șilian din Archita. Și să cunoaștem pe unii care au făcut lungi bucăți din Via: Razvan Sprivac (toată Via ”dintr-un șut” ca și nemțoaica Christine Thürmer -prezentă și ea la Alba Iulia-”steaua zilei”), Anca Iosif, Ionuț Cocoloș și alții.

În acea noapte  am dormit într-un apartament din Centru, iar duminică dimineața pe la ora 11  am plecat per pedes 2 km spre  autogară  de unde, cu cu un autobuz până la Hațeg și de acolo cu un taxi până la Pensiunea Sarmis din Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Acolo ne-am aplicat prima ștampilă din tura asta și de acolo am început doar Noi Doi tura (în Crușovăț, pentru Terra Romana ni s-a alăturat prietenul Eugen Roman, montaniard veteran și salvamontist din Hunedoara). Tura noastră a avut 372 km până la  Drobeta, unde am ajuns după 17 zile de mers. Acolo – în Sarmizegetusa- sperăm să încheiem cei 1.400 km pe acest fantastic Drum care Unește, căci ne mai așteaptă doar vreo 300 km prin Terra Dacica. Planificare: Micăsasa-Cugir în vacanța de Crăciun-An Nou și Cugir- Sarmizegetusa în vacanța de Paști 2023 ! Noi -de decenii- ne-am făcut doar planuri pe care în cea mai mare parte le-am și realizat, atât în Carpați cât și în Alpi și Patagonia.

Având ”pensiunile” în spinare, n-am fost nevoiți să urmăm etapele din Ghidul Drumețului pe Via -când mai scurte, când mai lungi-  ci  etape cvasi-egale de cam 21-22 km pe zi, cu dormit în cort lângă o localitate sau între două localități.  Etapele  parcurse vi le enumerăm din jurnalul Marlenei, scris în cort, cu multe detalii, la frontală, în fiecare seară. Coincidență: Fix cu un an în urmă, deci tot într-o zi de 9 oct. noi porneam  pentru prima dată pe Via de la Putna spre Sovata, cam pe aceeași distanță: 365 km, parcurși tot în 18 zile ca și acum.

Ziua 1-a, duminică 9 oct: Sarmizegetusa (plecare la ora 15.15 !)- Bucova, primul sat din Terra Banatica = 13,6 km, 5,5 ore,  230 m D+ Cort într-un fânaț.

Ziua a 2-a, luni 10 oct: Bucova- Bouțari- Marga- Voislava- Zăvoi- Gura Jgheabului- Oțelu Roșu (pe centură) 27,5 km, 11 ore. Cort pe un petic de iarbă.

Ziua a 3-a, marți 11 oct: Oțelul Roșu – Glimboca- Var- Cicleni -Dalci- Caransebeș.   24, 5 km  10,5 ore, 410 m D+ Cort într-o livadă din spatele vilelor.

Ziua a 4-a, mierc. 12 oct: Caransebeș- Mânăstirea Teiuș- sat  Poiana- Sat părăsit Lindenfeld:  20 km, 9,5 ore, 780 m D+ Cort montat pe o terasă acoperită.

Ziua a 5-a: joi 13 oct: Lindenfeld- Gărâna – Văliug- Valea Bârzavei 25 km, 10 ore, 720 m D+  Cort într-o poiană în lunca Bârzavei.

Ziua a 6-a: Vineri 14 oct: Valea Bârzavei-  Hotel Turist (coada lacului Secu) – Dealul Bârzavei- Reșița   26 km, 9,5 ore, 330 m D+  Pauză o zi într-un apartament.

Ziua a 7-a: duminică 16 oct: Reșița- Iabalcea – Peștera Comarnic- Naveșu Mare (fost canton silvic)-  22 km,  10 ore, cort în poienița de lângă Sequoia Giganteea.

Ziua a 8-a: luni 17 oct: Naveșu Mare- canton Bârzăvioara- Canton Coșava (pustiu)- Canton Silvic Coșava, la confluența Coșavei cu Nera. 23 km, 9,5 ore, 710 m D+

          Cort lângă acel canton, încuiat cum sunt cele mai multe.

Ziua a 9-a, marți 18 oct: Canton Silvic Coșava- Valea Nera- Borlovenii Vechi- Prigor + 3 km   23 km, 9,5 ore.  ? m D+  Total 203 km ! Cort pe un fânaț.

Ziua a 10-a: mierc 19 oct: Lunca de după Prigor- Mânăstirea Putna- Șumița- Lăpușnicel- Petnic  23,5 km, 9,5 ore,  650 m D+ Cort lângă ultimele case.

Ziua a 11-a: joi 20 oct: Petnic- Crușovăț- deal înainte de Poiana Lungă – 15 km, 6,5 ore, 400 m D+ Cort pe pășune, înainte de pădure.

Ziua a 12-a: vineri 21 oct: Poiana Lungă- Bedina- Dobraia- Prisăcina- Ineleț:  21 km, 12 ore, 970 m D+ Cort în spatele școlii, printre cireșii lui Nea Avrămucă.

Ziua a 13-a: sâmbătă 22 oct: Ineleț- Scărișoara- Țațu- Valea Cernei – cătun înainte de de Cerna Sat- culmea m-ților Mehedinți   23 km, 12 ore, 700 m D+  Cort într-un luminiș.

Ziua a 14-a:duminică 23 oct: Culmea m-ților Mehedinți – Obârșia Cloșani- Izverna   22 km, 10 ore,  +670 m D+  Dormit în pensiunea ”La Mustață”.

Ziua a 15-a:  luni 24 oct: Izverna- Gornovița- Balta- platou cu ”conace”- fânaț cu 5 km înainte de Cireșu 20 km, 8,5 ore,  490 m D+   Cort pe fânaț !

Ziua a 16-a: marți 25 oct: 5 km înainte de Cireșu – Jupânești- Cireșu- Marga- după Păunești   20 km, 10 ore, 550 m D+  Cort pe un fânaț !

Ziua a 17-a: mierc 26 oct: după Păunești – Balotești- Schinteiești- Halânga- Drobeta  20 km, 8 ore, 100 m D+  Cazare în    Pensiunea Bon Ton.

Ziua a 18-a: joi 27 oct:  Turul de onoare prin frumosul oraș Drobeta, ultimii 5 km (5 borne, dintre care cea cu Coloana Dorică,  cea cu Coroana Regală, cea de la final, din incinta Muzeului     Porțile de Fier.   Plecare cu trenul de ora 11.53  spre Timișoara- Arad- Oradea , ajunși la Cluj la 23.20.

Total Sarmizegetusa-Drobeta : 372 km ! Media 21,9 km pe zi. 14 nopți în cort, 4 în pensiuni: 2 Reșița și câte una în Izverna și Drobeta.

   Nu vom scrie un ”ghid turistic” -el există- nu vom reproduce jurnalul minuțios cu scris de școlăriță al Marlenei, redactat ”pentru sufletele noastre” căci sigur îl vom mai răsfoi sau reciti ! Vom puncta doar secvențe mai deosebite și mai ales vom scrie despre oamenii întâlniți, oameni care ne și admirau, dar ne și compătimeau privindu-ne ”dulapurile din spinare”. Ne-am bucurat că mulți știau de Via, mai văzuseră drumeți pe Via, chiar și străini. Altora – adulți sau elevi- le vorbeam noi de Via, le arătam T-urile de pe ulițalor, carnetul cu ștampile… Unii încercau să ne ”ajute”- trimițându-ne spre următorul sat pe scurtătură și se mirau când Marlene le spunea că noi vrem ”pe lungitură”, pe unde ne poartă acele semne. Ne trimiteau pe asfalt pe unde să avem șanse la  ”ocazii”, chiar au oprit câteva mașini să ne invite și se mirau spunându-le că nu vrem să trișăm.

 Mai ales în primele două zile ne-a impresionat din nou munca depusă de cei de la Tășuleasa.  Știm că și  ei ca persoane au muncit efectiv, dar ”muncă” pot fi considerate  și acele lungi discuții cu oficialități locale,  pentru  a contribui la montarea bornelor, la eliberarea de vegetație terasamentul fostei linii ferate – pe care să mergem în primele două etape, etc.

 Două șocuri am avut chiar la plecarea din Sarmizegetusa: patroana pensiunii   Sarmis menționată în Ghid, aflată în stânga șoselei naționale, la care ne-a dus taximetrista din Hațeg pentru aplicarea ștampilei în Carnetul Drumețului,  habar n-avea de traseul Viei în zona satului ei, dacă e prin sat sau îl ocolește și pe unde. Nu știa în ce direcție să ne trimită spre traseu ! Doar când i-am spus noi de fosta linie ferată ne-a indicat cu mâna  spre stânga: ”pe acolo, dincolo de șoseaua națională  e fosta gară”.  Dacă ar fi știut pe unde trece traseul, ne îndruma spre dreapta, traseul VT era la 100 m și ocolea satul  ca să treacă pe la Amfiteatrul Roman.  Unde vom ajunge în vacanța de Paști 2023. Amfiteatrul Roman va fi pentru noi ca Muzeul  Porțile de Fier de pe malul Dunării;  borna de lângă Amfiteatrul Roman va fi pentru noi ultima din cei 1400 km ai Viei ! E adevărat că noi studiasem pe unde pleacă traseul, nu pe unde intră în Sarmizegetusa, unde harta din Ghid e clară.

 Ajunși după vreo 500 m  lângă clădirea fostei gări, traseul era blocat de un nene -Doru Berghiz- care înglobase  terasamentul în proprietatea lui, închisă bine cu gard de sârmă, cu câine ce apără proprietatea, care nu se putea ocoli prin jungla vecină. Norocul nostru că era acasă, că ne-a văzut, ne-a deschis poarta cu amabilitate, ne-a dat voie să ne aprovizionăm cu apă, ne-a întrebat dacă dorim cafea, ne-a servit cu pere, ne-a descuiat lacătul de la poarta opusă să putem ieși pentru a începe ”aventura” -cum numesc unii această simplă drumeție pe VT.  Dar dacă nenea Doru nu era acolo, am  fi găsit noi o soluție de a-i ocoli ”gospodăria”.  Începutul traseului spre Tarra Banatica, ne-a cam speriat în prima parte: șinele căii ferate și travesele sunt demontate ( din 1978 ne-a spun nea Doru). Se merge pe bolovani colțuroși, norocul nostru că eram cu bocanci de munte, nu cu adidași, căci noi nu considerăm Via o plimbare. Dar mai apoi, terasamentul  devine ”mai prietenos”, mai ales după satul Bucova. Iar în unele zone se poate merge pe drumul/poteca de  lângă terasament.  În satul Bouțari mai e o zonă inclusă într-o proprietate, e și un pod rupt, dar se pot ocoli pe asfalt, pe unde de fapt vom continua înainte, apoi vom coti spre stânga spre Marga, pe drum de pământ printre ogoare și pășuni pe unde ne-au dus marcajele (nu destule și clare) , căci track-ul o lua spre dreapta, pe o veche variantă.

Ne-a impresionat din nou faptul că realizatorii VT s-au străduit să ne ducă mai ales pe drumuri vechi, neasfaltate, multe înierbate, prin pășuni -multe invadate de ferigi-  prin mestecănișuri sau pădure.   Da, au fost pe Via Transilvanica și tronsoane de drum mai puțin plăcute mersului, dar puține și le considerăm plată pentru cele frumoase. Și ne amintim și de cugetarea lui Louis Audoubert : ”Frumusețea n-o s-o găsim niciunde, dacă n-o ducem cu noi” !

Da, au fost pe traseu și zone cu probleme de orientare-continuare. Unde poate au fost furați stâlpi cu săgeți iar marcatorii nu făcuseră și ”marcaje suplimentare” ( în alte zone erau !)  pe copaci, pietre, capete din beton ale podețelor ( de ex. la părăsirea asfaltului de pe valea Belareca), dar track-ul ne-a ajutat.  Căci  numai cine nu muncește, nu greșește ! Știm/citim mereu că cei de la Tășuleasa repară meru zone din traseu. E foarte util sfatul din Ghid: ”Unde nu mai vedeți semne de marcaj, întoarceți-vă la ultimul semn și căutați/gândiți !”

Vă spuneam că nu scriem un ghid turistic, el e scris de cei de la Tășuleasa și poate îl vor mai îmbunătăți cum fac mereu și cu marcajele ! Vom scrie ”pe sărite”, pe măsură ce ne vin în minte tot felul de secvențe.  Ne amintim și de necazuri/supărări, dar mai ales de bucurii, de oamenii ”faini” întâlniți.

Despre ștampile:  pentru noi au fost mai  greu de obținut, căci nu mergeam din pensiune în pensiune:  În Oțelu Roșu, eu am rămas pe șoseaua de centură cu rucsacii, iar Marlene, la ora 8.30  s-a deplasat cam 500 m până la locul ștampilei: Poliția Locală, cu sediul în clădirea Primăriei. A găsit oameni amabili, au plimbat-o de colo-colo, dar niciunul nu știa unde e ștampila. Au răscolit toate sertarele și dulapurile, dar fără rezultat. Norocul ei a fost cu ștampila de la Hotel Fiama. Prevăzători, cei de la Tășuleasa au dat cam  câte două ștampile la ”capete de etapă”.  Apropo: o ”femeie cu ștampila” era mândră că le-o adusese Prințul Nicolae, ambasador al VT.

La Gărâna, unde nu s-a putut da telefon, eu am rămas iarăși cu rucsacii la intersecție și Marlene s-a dus 1 km ”la noroc”, găsind ștampila la Primărie, unde oamenii au fost foarte amabili, în frunte cu vice-primarul.

La intrarea în Reșița, la pensiunea Club Castel unde în Ghid e indicată o ștampilă și cazare, nu a răspuns nimeni nici la telefon și nici la soneria de la poartă. Deși era seară, nu oră de prânz ! În schimb, la ieșirea din Reșița, duminica dimineața devreme, la Casa Bănățeană, doamna Marta Bora, solicitată prin telefon (era în oraș) a găsit o soluție pentru ca noi să primim ștampila de la persoana care se afla în pensiune.

Dar la Iabalcea, unde eu am rămas iarăși cu bagajele le intersecție, la Sălașul lui Blaj  aflat cam la 1 km de traseu, i s-a spus Marlenei că ștampila i-a fost retrasă. Nu avea semnal la telefon, așa că s-a deplasat  iarăși ”la noroc” încă 1,5 km la Sălașul Fermecat unde nu era proprietarul, dar erau doi buni prieteni ai acestuia, familia Gabriela și Laurențiu Ene din Timișoara care au reușit să găsească ștampila. Când au aflat numele Marlene Mititeanu, au fost foarte bucuroși că au avut norocul s-o cunoască ”face to face”.

Doamna Miclău Simona, primarul din Prigor,  a stat vreo oră peste program să ne aștepte, știind că venim doarece ne depășise cu mașina și chiar ne invitase să ne ducă, dar am refuzat-o politicos spunând că nu vrem să trișăm.

În Obârșia Cloșani am ajuns duminică dimineața. Dl. Iacob Murdeală -primarul comunei, era în Baia de Aramă, dar a fost foarte amabil la telefon și l-a rugat pe dl vice-primar Nicolae Dănciulescu să vină la primărie să ne dea ștampila.

Ca impresie generală -poate nu toți ați pățit ca noi: majoritatea bănățenilor ni s-au părut ”reci”, necomunicativi. Răspundeau la salut și atât ! Nu ne întrebau de unde venim, unde mergem, de ce pe jos cu așa bagaje cum ne întrebau alții în alte zone.  Dar să nu exagerăm, au fost și excepții: Pe centura pe care Via ocolește centrul localității Oțelul Roșu, pe semi-întuneric, o tânăra doamnă a oprit mașina să ne ofere informații: ”Dacă doriți să puneți cortul aveți o poieniță mai înapoi, pe prima ulicioară, mai departe începe orașul”. A oprit  motorul ca să asculte cu interes ce-i cu noi… La fel, după  intrarea în Caransebeș pe sub podul șoselei de centură, la una din primele case în lucru în curtea căreia era o pereche tânără, am cerut apă. Nu erau racordați la rețea, dar ne-au dat zâmbindu-ne apă îmbuteliată și ne-au ”descusut”, primind cu interes informațiile despre Via !

Apropo de apă: în multe sate există pe marginea ulițelor fântâni cu roată, lanț și găleată. Dar trebuie întrebat la o casă vecină dacă e folosită în mod curent ! Sunt unele nefolosite sau folosite foarte rar pentru adăpat animale, deci apa nu e potabilă. Noi de ex. am luat de la prima fântână pe dreapta de la intrarea în satul Balta și de la una din Satul Păuneșți, în rest de la case unde vedeam pe cineva prin curte sau unde strigam până ieșea cineva.

Alte momente memorabile de pe traseu: zona calcaroasă ”La Varniță” dintre Cireșu și Marga, ce ne amintea de cotloane fermecate ale Pietrei Craiului. Iar de pe varianta de drum ”de țară” care evită o bucată din asfaltul dintre Marga și Păunești rămas în stânga, de pe dealul Chiciora cu a sa uriașă cruce albă, vedem spre înapoi pentru ultima dată munții și în curând – spre înainte- pentru prima dată Dunărea, pentru noi ”luminița de la capătul tunelului”. Un alt moment de neuitat: în dimineața ultimei zile în Drobeta, la ieșirea din hotelul Bon Ton aflat la etajul 3, ne aștepta un uriaș curcubeu pe care l-am considerat un premiu al Cerului pentru cei 372 km parcurși. Așa că am plecat cu sufletele pline de bucurie să hoinărim- dar tot ghidați de T-urile și bornele (încă 5) Viei, prin frumosul oraș cap terminus al celei care ne-a fost Cale Bună ! Deși pentru noi ”sfârșitul nu-i aici” pe malul Dunării. Mai avem de parcurs cum spuneam la început încă 300 km prin Terra Dacica, deci pentru noi sfârșitul va fi la Amfiteatrul Antic din Sarmizegetusa Ulpia Traiana, el va punctul final al Viei noastre. Deși nu știm – nu reiese din Ghidul Drumețului- dacă  și acolo este o bornă VT sau doar poza noastră în/cu Amfiteatru va fi imaginea finală a faptului că vom avea întregul traseu al Viei Transilvanica ”în buzunare” !

Dintre oamenii  întâlniți pe Via , ne amintim în primul rând de tanti Margareta Pauletu din Balotești/Mehedinți, de unde începe ultima și de fapt cea mai anostă etapă cu finalul la Drobeta- superb oraș care ne-a  făcut  să uităm de asfaltul lung și mai ales de traficul infernal pe ultimii 5 km. Tanti  Margareta e vânzătoare la un mic magazin din centrul acelui sat. Ne opriserăm la masa cu băncuțe și acoperiș – noi cei doi bărbați să solicităm câte o cafea, Marlene un suc și să mai cumpere câte ceva: pâine și lapte – meniul nostru drag din pauze în mici localități  de pe lungi ture prin Alpi. Ne-am trezit că ne așterne o față de masă, ne aduce un platou cu bucăți de telemea și kaiser, roșii și ne-a tăiat pe loc o pâine foarte proaspătă pe care o mâncam ca pe cozonac ! (vedeți poza într-un album!). Și n-a vrut să primească niciun leu ! Acest gest ne-a determinat și el ca în orele următoare să uităm de monotonia mersului lung pe asfalt până în Drobeta.

Un alt om de mare omenie este Ginel Papuc- oltean din Corabia, muncitor forestier pe Valea Nerei. Coboram spre Borlovenii Vechi. El era singur în vagonul-dormitor și ne-a invitat să urcăm în el la căldură,  ”să ne  omenească”. A insistat și… am acceptat: ”Ce doriți: cafea, bere, suc ?” Noi doi strânseserăm corturile  de cam o oră, unde  montaserăm în seara precedentă la confluența Coșavei cu Nera, lângă o cabană silvică încuiată. Și eu  nu-mi băusem cafeaua. Așa cafea bună ca a lui Ginel cred că nu băusem de mult ! Nu ne-a pus întrebări, i-am spus noi ce căutăm pe acele coclauri. Dar ne-a făcut un rezumat al vieții lui… 

Alte întâlniri mai scurte, mai ales cu femei prin faina zonă dintre văile Belareca și Valea Cernei:  Nenea Lazăr și tanti Maria din Bedina- pe zona unde VT nu urmează marcajul turistic cu PR (punct roșu), care merge mai pe sus. Acest fain sector a fost o premieră pentru noi, mulțumim Tășuleasa ! Îi puteți vedea într-una din imagini cum despănușau știuleții de porumb. Ceea ce ne-a stârnit amintiri din copilărie. Ni i-a adus mai aproape pe bunicii noștri, cam ei și noi copiii făceam treaba asta, ceilalți mai valizi aveau treburi mai grele…

 În apropierea bisericuței din Dobraia ne-am întâlnit cu ”bunica” Ana Rădoi însoțită de extrem de sfiosul nepoțel Darius.  Bunica stătea  de vorbă cu mine, iar  Darius  își scotea doar din când în când căpșorul de după bunica. O poza  a prietenului Eugen, postată  pe contul FB al Viei Transilvanica a primit 1.600 de like-uri !!, 27 de comentarii entuziaste și a avut 37 de distribuiri ! Impresionant !  (adevărat că VT are mai mulți ”prieteni” decât mine !). Darius era atât de sfios încât n-a vrut nicicum să ne spună cum îl cheamă nici la rugămințile Marlenei, nici la îndemnul bunicii, nici la vederea bomboanelor. Pe care i le-am dat totuși…  O poză a Marlenei similară cu a lui Eugen despre care am scris mai s puteți vedea în albumul:  https://foto.dinumititeanu.ro/2022/10/22/via-transilvanica-crusovat-vale…

La ramificația de lângă bisericuță  am cotit la stânga unde știam din toamna anului 2.020 că a apărut un cochet camping /glamping ! Aici, la prima casă de lângă fosta școală (renovată, va deveni muzeu !)  lăsaserăm bagaje  în 2.020, dar prima dată în vara 2004 ! Atunci Ionuț Răduță (tel. 0729-650 588 ), actuala gazdă, era copil; acum are 24 ani și a adus ”idei turistice” din Germania !

După vreo oră, am ajuns la casa unei vechi cunoștințe: tanti Maria Chima, trecută  în Ghidul  Drumețului că are ștampilă și poate caza 6 drumeți. Lângă casa ei modestă era/este un Punct de Hidratare-alimentare al Maratonulu Hercules, la care am fost și noi  voluntari la două ediții !  Am avut norocul s-o vedem la lucru prin apropiere; i-am aminitit cine suntem, ne-a oferit ștampila și ne-a omenit cu clătite. 

Mai departe, ajunși în Ineleț în prag de seară, am avut surpriza să găsim în două locuri un obicei (de mare omenie !) știut din Elveția: departe de casa respectivă, câte o masă  cu produse locale  de servit și de lăsat banii într-o cutie ! Jos pălăria !

Cu puțin mai încolo, sub drum, casa lui Nenea Avram. Doream lapte  sau apă, urma să montăm corturile în livada cu cireși a lor din spatele fostei școli. Era acasă doar bunica Icoana (da, Icoana, nu Ioana !). Are 87 ani ! De la ea am aflat că se renovează școala, acolo era la lucru și soțul dânsei. Dar nu am înțeles, nu am crezut scopul final al acestui șantier. Erau acolo câțiva oameni și câteva mașini de teren care trecuseră pe lână noi prin Bedina. Pot aduce materiale de construcție doar pe acea cale lungă, ocolită, din Bogâltin, prin Poiana Lungă- Dobraia -Prisăcina ! Cinste lor ! Tot în acea grădină pusesem corturile prin anii 2002-2003. Erau atunci vreo 15-20 de cireși în floare. Știam că  majoritatea gospodăriilor din Ardeal au câte un cireș (și câte un dud) – fructe pentru copii. Nenea Avrămucă ne-a dezvăluit misterul: fac țuică din cireșe, nu din prune ca în alte multe zone ! Așa cum prin Apuseni se face/făcea pe ascuns ( era ilegal) țuică din secară numită ”secărică” . Am băut cândva, mi-a plăcut (țuica nu-mi place!), se aseamănă la gust cu vodca.

Lângă bisericuța din Scărișoara, ne-am amintit că în acea primăvară cu cireșii în floare, am participat la Slujba de Înviere. Preotul -aflat în prag de pensionare- și crâsnicul veniseră cu mașina din Bogâltin pe cale ocolită prin Herculane și apoi, pe celebrele scări de lemn din locul numit ”La Cârlige”. Și atunci a spus ”Dacă ne ajută D-zeu, anul viitor vom face slujba de Înviere și la bisericuța din Dobraia”. Așa am aflat ce era cu fundația pe lângă care trecuserăm…

Dar Via nu ne-a coborât în valea Cernei pe La Cârlige,  ci ne-a dus (mulțumim Tășuleasa !) înainte mult, oarecum pe curbă de nivel, traversând Valea Iuta și ajungând în cătunul Țațu. Unde am povestit cu altă ”bunică”- Maria Rădulescu- care are tot 87 de ani, dar arată mai tânără ! O puteți vedea într-o poză din albumul indicat la final.  Acest drum, este de fapt mai mult potecă. Ni s-a spus cândva de o femeie din vale, din cătunul Cracul Teiului de lângă pensiunea de acum Casa Valea Cernei -că mormântul atunci recent de lângă bisericuța din Scărișoara de care îi spusesem, e al fostului ei soț și că sicriul a fost dus acolo pe un fel de sanie din lemne, foarte joasă, pentru o cât mai bună stabilitate, trasă de un cal.  Acolo nu există obiceiul din alte multe zone ale țării cu case izolate de a-și înmormânta fiecare pe cei din familie în grădina casei.

Ajunși în valea Cernei pe la ora 10.30, înainte de puntea pietonală l-am cunoscut pe patronul pensiunii Valea Cernei aflată ”peste apă”. Am purtat cu domnia sa o plăcută discuție, el ne-a confirmat cum se duc morții din vale la cimitirul din deal.  Apoi, la eleganta Casa  Valea Cernei , unde ne-a întâmpinat simpaticul și extrem de amabilul nepot al patronului (și el din Craiova), am primit ștampila  și am luat un bogat și apetisant mic dejun și câte o cafea. 

După ce am mărșăluit pe asfalt spre amonte 4,5 km până la ramificația spre Baia de Aramă, apoi încă 8,5  spre Cerna Sat pe asfalt ”bombardat”, am ajuns la ”casa verde”, ultima pe stânga dintr-un mic cătun din zona numită Lunca Largă.  Acolo, din drept cu acea casă, traseul VT cotește în urcare spre dreapta pe un drum bunicel, către culmea m-ților Mehedinți, de unde coboară în Obârșia Cloșani. Fiind zi de week-end, erau în acea casă de vacanță proprietarii Camelia și Vasilică Achim, acum pensionari în Timișoara. Dar d-na este  originară din Obârșia Cloșani și copilărise  în această casă părintească, folosită de părinții ei doar vara. DE REȚINUT: în Ghidul Drumețului se insistă a ne aproviziona cu apă de la izvorul de lângă borna din dreapta drumului ! Nu mai e acolo ! Dl. Vasilica l-a captat și l-a tras pe sub drum în curtea sa, dar turiștii pot intra să ia apă de la robinet ! În albumul foto amintit, veți vedea o poză în care doamna amestecă zacusca într-un ceaun ! Noi le ceruserăm apă, dar ne-au invitat la un ospăț pe cinste cu pâine și zacuscă proaspete. Ospitalitate care ne-a uns la inimi !

 Am pornit apoi în prag de seară spre culme. Din păcate în ghid nu se dă nici număr de km și nici ore, ci doar ”până la ieșirea din pădure”! Așa am făcut: am mers până am ieșit din pădure într-un luminiș,  chiar când apunea soarele; am pozat culorile apusului și am montat corturile.   

Din județul Mehedinți vă mai relatăm două plăcute întâlniri. Din satul Păunești trebuia să luam apă pentru seara care se apropia și pentru dimineața următoare. O  pereche de localnici ieșeau dintr-o casă faină și se urcau în mașina din fața casei. M-am grăbit spre ei și i-am rugat să ne dea apă. Ne-au  indicat și ne-au  însoțit la o fântână publică  cu apă rece aflată ”la doi pași” ! Văzându-ne cu bagajele cam ciudate, au început întrebărie, am avut o discuție plăcută cu dânșii. D-na  frumoasă și elegantă era Sabina  Gheorgheci, primarul comunei Godeanu de care aparține și satul Păunești.  E absolventă a Facultății de Geografie din Timișoara. Ne-a spus că a bătut principalii munți ai țării, unii chiar recent și s-a arătat încântată de ce i-am povestit despre Via. Ce diferență între acești oameni și majoritatea bănățenilor ”reci” de care v-am scris mai sus.

În dimineața următoare am mai avut apoi încă o întâlnire plăcută:  Pentru ștampila din Balotești vorbisem în seara precedentă cu dl. Mircea, proprietarul  pensiunii Happy. Ne-a spus că se află în Drobeta, dar va veni la ora 10 când estimaserăm noi că vom ajunge în Balotești.  Am ajuns mai repede, ne văzuseră cu rucsaci mari  Dorin și Monica, proprietarii pensiunii Taverna Grădețului  pe lângă care treceam și ne întrebaseră dacă dorim ștampilă ! O au și dânșii, pot caza și drumeți și vor mai creea și alte locuri de cazare. În ghid sunt trecuți doar cu cazare, nu și cu ștampilă. Dacă știam îi sunam pe ei, nu pe dl. Mircea din Drobeta. Am dat telefon amabilului domn   Mircea să nu mai vină dacă nu are și alte motive și am intrat în micuța și cocheta ”tavernă” la câte o cafea și la povești cu doi oameni foarte simpatici și sufletiști.

În multe locuri de pe traseu, de pe culmea dealurilor, vedeam în zare munți pe care îi ”bătuserăm” de multe ori, ne erau vechi și dragi prieteni. Îi prezentam și lui Eugen, deși îi cunoștea și el destul de bine. Cei mai apropiați de noi au fost Arjana, Vârful lui Stan și Piatra Cloșani.

Bucurii am avut nu doar de la oameni de omenie. Ci și de la frumusețea peisajului, de la vremea la fel de frumoasă; cer mai mult senin, temperaturi tocmai bune de mers. Doar în două nopți temperatura de afară a fost -2gr.C.  În cort desigur cald și bine. Ploaie ?  O ”rupere de nori” teribilă  a început când – ce noroc pe noi !- ajunseserăm de 3-4 minute în satul părăsit Lindenfeld. Sat ridicat în 1828 de ”pemi” -coloniști din Boemia și părăsit prin anii 70. Drumul devenise râu tulbure !  Chiar dacă am fi  montat cortul înaintea potopului, acesta  ar fi devenit ..barcă ! Ne-am adăpostit pe faina terasă ”Guesthaus Weisz” folosită doar cam o dată pe an și ocazional de unii turiști ca noi sau motorizați. Acolo, împingând mesele și scaunele  de pe terasa de scânduri,  am făcut loc pentru montat cortul.  Lângă terasă e o casă nouă, din cauza căreia cineva a comentat pe FB la postarea mea de acolo: ”Cum sat părăsit dacă ați scris de o casă nouă ?” Nu scrisesem  că are mizerie și buruieni  în jur, că e  folosită ff rar, ca și altă ”casă de vacanță” existentă în apropiere. Ne-au spus astea doi bătrâni din satul de jos -Poiana, nenea Centa și tanti Maria, care, când se mai potolise potopul, veniseră să-și ducă vacile acasă. E și cu ei o poză în albumul indicat la final. Ei stau acolo  doar vara cu animalele, vreo zece vaci și o turmă de oi, într-o fostă și modestă, cârpită locuință a unui ”neamț” care ca și alți ”pemi” au părăsit satul. Ei ne-au spus că patronul casei și terasei și-a ridicat ulterior o pensiune ”jos”, mult mai rentabilă.  Ar fi un gest foarte frumos din partea lui dacă ar lăsa o cameră cu 4-6 paturi deschisă pentru drumeți, ca o ”cameră de iarnă” cum au cabanele din Alpi în perioada când sunt închise. 

Ne-a mai  însoțit după două zile  o ploicică doar cam o jumătate de oră înainte de a intra în Reșița. Unde am avut și bucuria să admirăm muzeul locomotivelor. Apoi,  în ziua următoare, să admirăm  peștera Comarnic, conduși cu competență și multă amabilitate de  dl. Marcel din Iabalcea, ranger al Parcului Semenic-Cheile Carașului. În prag de seară, după 4 km de  mers  la peșteră,  ne-am montat cortul în poienița unde se află ruinele  fostului  canton silvic Naveșu Mare, În dimineața următoare, am amânat puțin plecarea, pentru a putea admira și fotografia  acel  Sequoaia Giganteea din apropiere.  Am fost impresionați și de cadourile ce ni le-a oferit Calea Bună, ea însăși: brândușe de toamnă, culorile copacilor, mai ales ale cireșilor și mestecenilor -cadouri pentru ochi și suflete dar și nuci, mere, pere, mure, uneori și apă -cadouri pentru trupuri…

Toate etapele au multe zone frumoase. Dar cele mai frumoase le considerăm Valea Belareca- Valea Cernei și Obârșia Cloșani-Izverna.

Nu putem să nu ne gândim și noi la viitorul ce-l va avea Calea care Unește. Viitor care îl frământă pe entuziastul Alin Ușeriu și pe cei din jurul său. E clar că numărul celor ce vor parcurge Via  va crește tot mai mult. Că locurile de cazare ar trebui să crească și ele; asta se va întâmpla în baza ”legii” cerere și ofertă. Dar problema cea mare o va constitui mentenanța Viei: refacerea periodică a marcajelor, căci soarele distruge repede culoarea roșie-portocalie, am constatat asta.  De reparat marcajele deteriorate de ne-oameni, de ”uscăturile” existente în fiecare sat. De  ”cosit”  buruienile și lăstărișul de pe terasamentul fostei căi ferate amintite în acest text și din alte zone. De tăiat/rupt crengile care acoperă vizibilitatea semnelor de marcaj, am făcut și noi asta în unele locuri.  De întreținut ”viabile” izvoarele de pe traseu. De obținut amabilitatea și colaborarea noilor autorități după viitoarele alegeri. De insistat la cei care dețin ștampile  VT să nu le țină ”sub lacăt”, să știe subalternii de ele, să aibă acces la ele și cei care se află în permanență la acea instituție.  De studiat sesizările făcute de drumeți pentru îmbunătățiri  ale Ghidului Drumețului și ale marcajului.

 Recomandăm celor care doresc ”să încerce” Via, mai ales celor neobișnuiți cu ture lungi, să parcurgă mai întâi doar 2-3 etape. Așa au procedat colegi ai noștri de Club, cazându-se ( cu rezervare din vreme) la sediul Tășuleasa Social din Piatra Fântânele, de unde se pot parcurge cele două faine variante dintre Tășuleasa și satul  Lunca Ilvei. Așa am procedat noi cu sora din Germania a Marlenei, fostă montaniard în tinerețe, acum cu viață sedentară. S-a bucurat că s-a simțit bine și are deja planuri să revină pe Via chiar și singură, dacă noi n-o vom putea însoți.

Cale bună tuturor !

PS. Patru albume cu foto din Terra Banatica și trei  din Terra Romana    găsiți la:    www.foto.dinumititeanu.ro      De dorit ar fi să le vedeți pe un laptop, urmând instrucțiunile. Vizionare plăcută !