Ascensiune pe Bianco Grat

Bianco Grat e cea mai frumoasa cale de acces spre patrumiarul Bernina; am dorit s-o parcurgem doar pe vreme bună si am reusit asta doar la a 3-a tentativă. 

Foto. https://foto.dinumititeanu.ro/2013/08/01/bianco-grat-bernina/

Ideea să ajungem pe Bernina nu pe traseul clasic, ci pe această nu prea dificilă, dar foarte frumoasă „Creasta Albă”, ne-a dat-o prietenul Puiu Dimache din Roma. Mai apoi, colegii Ştefan, Mirela si Dacu’; ei au urcat-o în vara 2012. Noi am încercat la început de septembrie 2012, apoi din nou în 18 iulie 2013. În ziua precedentă, pentru aclimatizare şi acces „mai altfel” la cabana Tschierva de unde se accesează Bianco Grat, cu Dragoş şi Raluca traversasem Morteratsch-ul care are 3.751 m , pornind în 17 iulie de la cabana Boval (relatare alăturată). Dar prognozele anunţau ploi cu descărcări electrice pentru joi 18 iulie, aşa ca de la cabana Tschierva am coborât în Pontresina şi am plecat spre alte „obiective” ! Fortuna ne-a surâs la finalul vacanţei, din păcate cei doi colegi plecaseră spre ţară.

Din vreme, pentru a 3-a tentativă, ne reţinusem două locuri la cabana Tschierva pentru seara de duminică 28 iulie şi la cabana Marco e Rosa pentru luni 29 iulie. Prognozele ne-au determinat să amânăm din nou. Duminică, după ce am coborât de la cabana Moiry, am condus spre izvorul Rhonului, pe soseaua clasică ce-l însoţeşte. Vânt puternic, ce anunţă furtună, nori negri. Ne- am oprit în satul Oberwald, nu departe de acel Gletsch, unde şoseaua se bifurcă spre celebrele pasuri Grimsel şi Furka. Abia ne montăm cortul, că începe ploaia.

Luni 29 iulie 2013. Toată dimineaţa plouă torenţial. Când reuşim să strângem cortul şi să plecam, aflăm cu stupoare de pe un semn de circulaţie că pasul Furka e închis ! Probabil au fost căderi de stânci pe şosea. Culmea coincidenţei: e închis şi tunelul de cale ferată ce duce maşinile pe platformele trenului chiar din gara Oberwald, până dincolo, în Realp. Aşa că mai facem o premieră: mergem câţiva km înapoi şi cotim la stânga spre pasul Nufenen- 2.478 m, mai înalt deci decât Furkapass (2.429 m). În pas constatăm cu bucurie că la 3.000 m nu e zăpadă proaspătă, iar mai sus e puţină. Coborâm în Airolo, cotim iarăşi la stânga spre pasul Saint Gotthard/ San Gottardo -2.108 m ( prin care am mai fost, dar pe vreme bună), coborâm la Andermatt de unde urmăm traseul pe care mersesem în 18 iulie de la Pontresina spre Randa şi Zermatt. La destinaţie încă plouă ! Montăm cortul „printre picături” (nu mai sunt bungalow-uri libere) în campingul Punt Muragl, lângă giratoriul Pontresina-St.Moritz-Samedan. Amabilă, recepţionera, aflând că vom face a 3-a tentativă pentru Bianco Grat, dă ea telefon la cabana Tschierva şi amâna sosirea noastra cu încă o zi, adică pe mâine şi ne asigură ca vor urma câteva zile cu vreme superbă ! La Marco e Rosa telefonează Marlene, vorbeşte în italiană şi obţine amanâre şi acolo !

Marţi 30 iulie. Aşteptăm soarele, reuşim să ne uscăm cortul, facem unele cumpărături în Samedan, mergem la gara Pontresina unde rămâne Marlene cu rucsacii, eu urc spre Pasul Bernina, până în parcarea şi staţia de tren Diavolezza , unde vom coborî (sperăm !) joi după amiază. Îl parchez pe ALP (parcare gratuită), dar nu am tren curând spre Pontresina. Mă uit prin parcare şi găsesc rapid doi tineri amabili care mă iau în maşina lor şi ajung la Marlene mult mai repede decât spera şi speram. Vremea e faină, timp avem (maxim 4 ore de aici până la Tschierva), aşa că renunţăm la ideea de a urca cu Pferdomnibusele (căruţe lungi, trase de câte trei cai). Plecăm la 10.30. Pe cei 7 km până la Hotelul- Restaurant Roseg, ne depăşesc mai multe, pline cu… japonezi. Ca şi altă dată, acest drum e folosit de mulţi alergători şi mai ales de biciclişti. De aici, poteca spre Tschierva ne cunoaşte bine, deja şi nepalezul şi recepţionera cabanei, unde ajungem la 14.30. După amiază şi seară faină. Emoţii pentru ziua de mâine ? Puţine, căci vremea va fi bună, cazările sunt rezolvate. Nu ne e teamă de dificultăţi, ci doar de aglomeraţie.

Miercuri 31 iulie. Ziua cea mare, ziua mult dorită. Trezire la 2.40, mic dejun la 3, pornim la 3.30. Cum ne place: nu primii, dar printre primii, ştiind că ne vor mai depăşi alţii pe traseu. Vremea e faină, poteca de pe morenă e marcată cu momâi şi cu unele plăcuţe reflectorizante (catadioptri). Înainte de Fuorcla Prievlusa, unde sunt două variante, nu ne mai descălţăm de colţarii puşi pe bocanci când am ajuns la gheţar, aşa că urmăm varianta din dreapta, pe zăpadă, nu pe cea din stânga pe stâncă, amenajată ,spune topo-ul, ca via ferrata. La ora 7, în şaua amintită, ne legăm şi noi în coardă şi îmi pregătesc anouri, friend-uri, 4-5 bucle echipate . Sunt câteva echipe în faţă, aşa că văd pe unde e traseul, primele lungimi (vreo patru) pe versantul din dreapta, acum în umbră. Dar o echipă pornise din „fuorcla” direct pe creastă. Voi găsi pitoane unde se simt necesare, nici multe, nici puţine, unele au cordeline, sunt şi lanţuri în câteva regrupări. M-am mai regrupat şi cu anou după ţancuri, să nu incomodez pe cei din faţă sau pe cei care se grăbeau să ne depăşească. După ce revenim în creastă, în soare, încetinim ritmul, ne lăsăm depăşiţi savurăm stânca, peisajul, mai facem poze. Ştiam că nu trebuie urcată creasta până pe ultimul ei vârf, dar de aici nu poţi şti care e ultimul. Undeva, de pe un „umăr” al crestei, trebuie părăsită spre stânga pe o brână de piatră şi se atinge gheţarul , urcându-se apoi pe marginea lui până în şaua din care începe de fapt „Creasta Albă”. Văd o brână, dar niciun indiciu (piton, cordelină, marcaj cu vopsea, momâie ) spre ea. Mi se pare că ar trebui să fie mai sus. Şi văd nişte pitoane şi cordeline mai sus şi nişte oameni şi mai sus (îi puteţi vedea într-una din poze!). Aşa că urc încă vreo 3 lungimi de coardă, excelentă căţărare. Şi n-ar fi trebuit să mai urc ! După ce am intrat în CH prin pasul Bernina în urma cu vreo 10 zile, vorbisem în parcarea Diavolezza cu doi tineri care coborau după Bianco Grat. Unul avea o mare vânătaie în jurul unui ochi, greşiseară şi ei.

Ghinion a fost (nu regret!) ca ne-am ţinut dupa o echipă de cinci, care şi ei greşisera, păcăliţi de pitoane şi cordeline. N-am mai revenit la brâna ce-o ratasem, ne vom descurca, precum cei din faţă, pe care o vreme nu-i mai vedem. Ne descăţărăm (către stânga) o vreme, apoi facem două rapeluri de cca 20 m , unul după un vechi piton aflat pe jumătate afară din stâncă ! (a fost mai mult o descăţărare asigurată, să nu tragem de el cu toată greutatea) şi apoi unul după o buclă de cordelină Carpaţi pusă de mine după un ţanc. Am „aterizat” chiar lângă o „grotă” a gheţarului. Atunci pleca de acolo ultimul din coarda de cinci, care greşiseră şi ei. Şi urcau pe gheţar încă trei care fuseseră în urma noastră până aici ultimii, dar urmaseră traseul normal. Ne montăm colţarii, curând ajungem în şaua de unde începe Bianco Grat. Pentru a vă face o idee despre Creasta Albă, priviti imaginea culeasă de pe net:

http://images.summitpost.org/original/515740.JPG

Cu atenţie, veţi vedea pe ea câteva „furnici” ! 

 Continuăm „cramponajul” început după ultimul rapel, ştiind că vârful ce nu pare departe, de fapt e „vârful din care se va vedea vârful din care se va vedea vârful…” ! Cum e pentru neştiutori urcuşul de la lacul Călţun spre vf.Lăiţel. Suntem ultimii; în faţă mai sunt vreo 4-5 echipe, le vom ajunge, căci ultimii cinci merg ca melcii în vreo două zone unde îngusta creastă nu mai e de zăpadă, ci de gheaţă dură, sticloasă. Acolo ne bucurăm că fiecare avem un piolet clasic şi unul tehnic ! În Piz Bianco-3.995 m, ajungem la ora 14.30. De aici, până în Piz Bernina se fac cca 2 ore şi de acolo încă o vreme e descăţărare, căţărare şi rapeluri. Privind prima echipă dintre cele pe care le-am ajuns, ni se pare că urcă şi vor urca spre Piz Bernina nişte pasaje ce par mult mai tari decât în descrieri. Nu va fi aşa ! Va fi o plăcută şi bine asigurată căţărare. Ca dovadă, primii se duc totuşi repede. Ultima echipă, cea de cinci, e cea care ne obligă la lungi aşteptări. Şi din cauza fetei, cam plinuţă şi cam neîndemânatică, dar şi din cauza complicatelor manevre şi a problemelor de comunicare.

Norocul nostru este că pe Piz Bernina, cei cinci se opresc să mănânce. E ora 16. Ciudat, vârful nu e marcat cu nimic: cruce, statuetă, momâie ! Doar o cruce mica gravată în stâncă şi vopsită în roşu: semn de graniţă, intrăm in Italia ! Facem rapid câteva poze (în care se vede puţin coarda lor roşie, a noastră e galbenă) şi profităm de ocazie, depăşindu-i ! Ţinem tot timpul creasta (Spalla Grat), nu folosim varianta de ocolire prin stânga a unui vârfuleţ prin traversare pe zăpadă, care anul trecut i-a dat emoţii Mirelei. Pe acolo sunt de fapt doar urme mai vechi. Înaintăm concomitent, cu atenţie, dar rapid, de teamă că nu vom ajunge la ora cinei (18.30). Rapelurile ce ne duc tot mai aproape de gheţar, se fac după spituri legate cu lanţ. Zăpada la care ajungem la ora 18 e moale rău, ne scufundăm până peste genunchi. Câteva crăpături ne atenţionează că nu suntem în Făgăraşi. La uşa cabanei Marco e Rosa, la ora 18.35, când ne străduim să scăpăm cât mai repede de hamuri, colţari, parazăpezi, bocanci, apare bărbosul cabanier care întreabă: „Ultimii ?”. Îi spunem că mai sunt cinci .” Veţi mânca cu ei !”. Vom fi totuşi serviţi pe la ora 19, ei nu se grăbiseră căci solicitaseră doar cazare, fără demi-pensiune. Eu -Dinu- am păţit ceva ciudat: am lăsat mâncare (carne şi garnitură) în farfurie ! Cred că cina a fost mai consistentă ca la alte cabane Căci nu mă simţeam mai obosit ca după Dom sau după Monte Rosa. Dar e normal că după o astfel de tură, organismul are nevoie mai mult de lichide ( Marlene m-a premiat cu o bere !), decât de mâncare. Aceasta să nu fie prea multă şi greu de digerat. Îmi aminteam că într-o iarnă, după o zi lungă şi grea pe creasta Rodnei, un coleg foarte obosit a mâncat seara, să aibă energie în ziua următoare, dar apoi… a dormit cu stomacul gol (golit ! ).

Suntem fericiţi. Am avut o vacanţă faină. Mâine va fi ultima zi a acestei vacanţe elveţiene, retragerea spre Diavolezza unde ne aşteaptă ALP. N-o vom face pe traseul cel mai scurt, ci pe un traseu care se va dovedi de o frumuseţe deosebită. Toate ascensiunile ne-au lăsat amintiri deosebite, dar cele mai faine peisaje şi poze ni le-au oferit coborârea de la cabana Margherita şi cea pe care o vom face mâine. ( relatare la: http://www.dinumititeanu.ro/La%20revedere%20Alpilor

Foto. https://foto.dinumititeanu.ro/2013/08/01/bianco-grat-bernina/

******