Despre mine

Răscolind în aceste zile prin „jungla” documentelor din calculator, am găsit un lung interviu ce l-am dat Lizei Danciu- studentă la o facultate de jurnalism din Bucuresti. Mă ruga să răspund cât mai pe larg, mai lung, la fiecare întrebare, deoarece interviul e „lucrare” ce i se cere la facultate. Camelia Vârşescu, căţărătoare din Bucuresti care mă ştie şi e prietena cu Liza, mă recomandase ca „material didactic” de „disecat”. I-am recomandat Lizei să răsfoiască blogul meu, care îi va sugera întrebări. A făcut chiar mai mult: la unele întrebări a „scos” răspunsuri de pe blog, rugându-mă doar sa le mai „coafez”. Într-un fel mi-a uşurat munca. Îi sunt recunoscator că m-a determinat să-mi revăd viaţa, cu bucurii şi necazuri, cu reuşite si nereuşite. Şi să trag concluzia că deşi am avut in viaţă si perioade grele, unele chiar „negre”, chiar dacă nu am acumulat averi (sau poate tocmai de aceea !), acum sunt un Om Fericit !

Ceea ce vă doresc si Voua !
======================================
CHEMAREA MUNTELUI, interviu de Liza Danciu

1. Băiet fiind, păduri cutreieram. Poezia lui Mihai Eminescu se aseamănă cu inceputul copilăriei lui Dinu?

Oarecum da, dar invers. Copilăria mea se aseamănă în parte cu a lui Eminescu. Fânaţele noastre si o livadă cu pomi fructiferi plantaţi de tata, erau la marginea pădurii, pe care o cutreieram cu Moşu’ ( asa se spunea la noi bunicului ) si mai apoi cu fratele meu mai mic sau singur. (Tata murise in război, cand eu aveam 5 ani). Fără sa-mi dau seama, am indragit natura, verdele pasunilor si padurilor, florile din fanate, susurul paraielor, apa racoroasa din izvoarele cristaline, masajul facut in talpile picioarelor de ţărana, de iarba, de frunze, caci il imitam pe Moşu’ , mergând de cele mai multe ori desculti.

Imi spunea ca doar asa simti ce-ti spune Pământul. Rostea acel cuvant ca pe numele unui prieten, de aceea il scriu cu P. Poate ca acele „spuse ale pământului” din hotarul satului l-au determinat sa nu rămână definitiv (altii, putini, rămăseseră) in „haia Americă” unde a stat vreo 10 ani. A venit inapoi cu bani cu care sa cumpere boi si pamant pentru zestrea „fetelor”-surorile tatalui meu. Acolo l-a prins „marea bătaie” (primul razboi mondial), si dacă n-ar fi avut loc Marea Unire, în 1919, când s-a întors definitiv acasă ( mai venise de două ori „în concediu”, înainte de a începe războiul ) ar fi avut mari necazuri cu autorităţile austro-ungare.

Intrebarea ta mi-a scos din nou amintiri de pret din adancurile de memorie unde sunt „depozitate” ca niste bijuterii in cea mai sigura bancă ! Gandesc acum ca fara sa-si dea seama si fara vorbe mari, Mosu’ facea cu mine ce faceau petitoarele cu fetele pe care le ajutau sa se marite: imi releva calitatile muntelui, frumusetea, seriozitatea, statornicia, sufletul curat al acestuia, ma determina sa-l indragesc. Iar acum, la mijlocul deceniului 8 al vietii, inteleg pe deplin spusa unui mare montaniard italian- Guido Rey : ” Poezia vieţii mele a fost Muntele, restul n-a fost decât proză.”

Asadar dragului Mosu’ ii datorez faptul ca „baiet fiind, păduri cutreieram”. Ca am indragit de pe atunci cantecul pasarilor, muzica arcusului vant pe strune de cetini, salturile gratioase al caprioarelor, jocul de-a v-ati ascunselea al veveritelor…, toate acele bucurii de care imi aminteam mai apoi, intre betoanele citadine, caci atunci am realizat ca-mi lipsesc. Am inteles mai tarziu cugetarea lui Andrei Plesu care scrie ca „frumusetea unui loc o apreciaza doar cineva care nu locuieste acolo”. Eu as adauga „care NU MAI locuieste acolo”. Asa cum de multe ori apreciem pe cineva la adevarata sa valoare umana doar dupa ce l-am pierdut.

I-am fost si ii sunt recunoscator bunicului ca m-a învăţat de mic să nu-mi fie frică de singurătate, de animalele pădurii, de întuneric. Le interzicea „muierilor” (bunica, mama, sora mea mai mare cu 7 ani) să ne sperie cu „prostii”, adica cu poveşti cu bau-bau, strigoi, cu fantome, cu „ducă-se pe pustii”.

2. Se spune ca la varsta de 3 ani incepem sa avem primele amintiri. Care sunt imaginile ramase in minte de la inceputul vietii, care ascund atractia pentru aceasta pasiune?

Muntii ! Caci satul natal este la poalele dinspre nord ale măreţei creste fagarasene. Ma fascinau muntii! Mă miram nu atât de mult de cât de aproape sunt ei de cer, ci mai ales de ce şi cum, acolo sus, mantia albă a zăpezii soseşte atât de devreme şi pleacă atât de târziu. Acea panglică lată de alb dintre albastrul cerului de deasupra şi verdele pădurilor, păşunilor şi fânaţelor de dedesubt , e prima mea amintire din copilărie. Peste care se suprapune imaginea marilor stoluri de „păsări americane” ce zburau aproape zilnic dinspre Soare-Apune către Răsărit, să bombardeze fabrica de „aeroplane” din Brasov. Educatoarea încerca să ne bage în tranşeele din curte, dar prin acel excelent labirint noi ne jucam în restul timpului, iar când auzeam alarma, ieşeam din ele şi de sub nucii şi stejarii bătrâni, să admirăm zborul „păsărilor de fier”. Acele „păsări” cu care, mai apoi, în anii ’50, ii auzeam pe ai mei şi pe alţi consăteni spunând în şoaptă că vor veni americanii să ne scape de „ăştia” ! Şi tot pentru a lupta să ne scape de „ăştia” aflasem în anii ’50 că fugiseră în munţi unii oameni din sat şi din sate vecine. Nu ştiam atunci că şeful lor era Ion Gavrilă-Ogoranu şi că arestarea în miez de noapte a parintelui Moldovan, preotului nostru ce locuia vizavi, era şi ea legată de acei „brazi care pot fi frânţi, dar nu pot fi îndoiţi” !

Şi alte multe întâmplări le-am aflat sau le-am înţeles mai târziu. Relatez pe scurt doar două amintiri de neuitat: eram în clasa a 2-a primară şi doamna Mărioara Receanu, învăţătoarea noastră, ne-a cerut să scoatem cărţile pe bancă, să le deschidem la primele pagini unde erau portretele regelui Mihai şi ale reginei-mama Elena. A trecut apoi pe la fiecare şi spre nedumerirea noastră a rupt filele respective. Nu mai ştiu cine a pus întrebarea : „De ce ?” , dar îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, cum îi curgeau lacrimile pe obraz spunând printre sughiţuri : ” Dragi copii, nu mai avem rege şi regină”….

A doua amintire bine fixată în memorie (aveam deja 10 ani): înmormântarea cu onoruri militare a lui Ioan Boeriu (despre care îmi vorbise mult Mosu’), fiu de ţărani din sat, ajuns general în armata austro-ungară şi dupa Marea Unire al armatei române. Sicriul era pus pe un afet de tun şi tras de cai, soldaţi păşind alaturi in „paşi de defilare”, în faţa convoiului un ofiţer ţanţos ducea o perniţă plină de decoraţii. Amintindu-mi scena, mi se pare a fi dintr-un film. Nu ştiu nici acum cui se datorează acea onoare ce i s-a adus, deoarece ştiam ce relaţii a avut cu noul regim. Se vorbea prin sat că atunci când securiştii s-au dus la el acasă sa-i confişte armele, sabia n-a vrut s-o dea şi l-a muşcat de mână pe cel care trăgea de ea să i-o smulgă. Se bănuieşte ca Petru Groza, atunci prim ministru, care mai făcea gesturi „pe lângă linia partidului”, să câştige popularitate…Tot despre „Pătru” Groza se spunea mai apoi (1955) cu mirare că a participat la mânăstirea Sâmbăta la înmormântarea mitopolitului Ardealului- Nicolae Bălan…

3. Prima dumneavoastra sotie imi purta numele. Povestiti in blogul dvs. „Chemarea Muntelui” despre probele pe care trebuiau sa le treaca prietenele dumneavoastra: „Testam, daca le place Muntele! Vedeam asta si pe traseu, mergand, povestind, dar mai als pe cate o belvedere unde eu nu ma uitam la peisaj, ci in ochii lor. Daca nu vedeam „flăcăruia”, uimirea in faţa acelui peisaj, picau la „examen” ! Eram sever, am picat vreo cinci in trei ani si uneori, când eram indragostit „lulea”, sufeream o vreme „ca un câine”, dar răbdam. Caci eram hotarat ca o calitate importanta a viitoarei mele sotii, sa fie pasiunea pentru munte similara cu a mea.” Cum a reusit Elisabeta sa treaca acest test ?

Elisabeta, Elis- cum ii spuneau cei mai multi (dar o fostă gazdă a ei si prietenele acesteia ii spuneau Liza, cum ti se spune tie !) copilarise ca mine, lângă pădure, in Suarăs, un mic sat de la poalele Dealului Bobâlna de langa Dej, deal cunoscut din istorie. Multe amintiri ale ei si ale mele (iar mai tarziu ale Marlenei din zona dealurilor muscelene si ale mele ), se asemănau ! Se asemana si dorul de natura. Asa ca la Elis am vazut „flăcăruia” si m-am bucurat mult. Şi am avut grijă sa mă conving ca „dovezile” ca ii place muntele sunt autentice, nu simulate, cum a păţit de vreo câteva ori prietenul Mircea Florian.

Elis a trecut cu brio acest neştiut examen, dat în Cheile Turzii în 7 apr.1968. Era uimită de frumuseţea peisajului, de faptul ca acel deal plat dintre Sănduleşti-Cheia-Petreşti ascunde o comoară ! O „Mecca” a căţărătorilor clujeni. O glumă auzită de mine cândva, spunea că „mulţi alpinişti îşi încheie viaţa alpină fie sufocaţi în braţele unei femei, fie înecaţi în băutură !” Şi ştiu multe exemple . Relaţia mea cu Elis este excepţia care întăreşte regula: în faţa ei, în acea zi de neuitat, am făcut prima mea ascensiune pe stâncă legat în coardă şi primul meu rapel. Asa cum ar trebui sa fie in oricare casnicie, aveam multe pasiuni si gusturi comune. Era pasionată de literatură si poezie, cum eram si eu. In liceu, la Bucureşti, fusese „un fenomen”, putea recita din memorie cca 500 de poezii ! Ea făcuse parte din echipa de teatru a Sindicatului Sanitar Cluj şi – pentru rolul Ziţa din ” O noapte furtunoasă” a lui I.L. Caragiale- la faza pe ţară a echipelor de teatru-amatori, primise Marele Premiu de interpretare feminină din mâna maestrului Sică Alexandrescu !

În aceeaşi vară i-am revăzut „flăcăruia” din ochi pe creasta Pietrei Craiului, care era pentru mine şi a devenit şi pentru ea, muntele „de suflet”. Iar la o întrebare a colegelor ei de serviciu dacă nu are emoţii când soţul ei se urcă „cu funia pe stânci”, ea a răspuns : -„Nu mai am ! Aveam înainte, dar după ce m-am căţărat cu el, m-am liniştit; alpinismul ce-l practică Dinu nu e periculos ! ” Şi ne-am căţărat ani buni şi împreună. În acel sfârşit de an am promis în faţa preotului că vom fi mereu împreună la bine, la greu, la rău.

4. Asadar in aprilie se vor implini 46 de ani, de cand v-ati legat prima data in coardă. Cat de diferit simtiti pasiunea pentru căţărare faţă de prima dată? Exista etape parcurse de un montaniard?

Bucuria căţărării e aceeasi si acum ca si atunci; mai ales ca acum ma caţăr din nou pe traseele usoare pe care incepusem in aprilie 1968, cand de fapt nu mai eram adolescent ! Si daca am amintit de bucuria căţărării si daca imi permiti, redau cateva fragmente dintr-un articol al meu cu acest titlu. Si inainte de a incepe sa ma catar, dar mai ales dupa aceea, am citit in cărti de alpinism încercari de a explica bucuria cătărării. „Ascensiunea este o neasemuită si de nedescris bucurie a trupului si spiritului, cu totul alta decât celelalte bucurii omenesti” (tot Guido Rey ).

În cartea „Alpinism odinioară si azi”, a lui Ionel Coman, este reprodusă bucuria cătărării exprimata de catre celebrul ghid italian Emilio Comici: „De fiecare dată când mă leg în coardă si încep să urc, în mine se petrece o transformare: când mâinile ating stânca, dispare orice oboseală sau teamă. O fortă misterioasă îmi înfierbântă sângele si, pe măsură ce urc, mă simt mai puternic iar trecerile devin mai usoare”. Asa cum ne spune Ionel Coman în alta carte a sa „Două secole de alpinism”, Comici adora nu numai stânca ci si arta, muzica. Pe Bach îl considera „gradul VI în muzică”, iar despre propriile trasee spunea: „acolo este un piton în si bemol” , ” acolo unul în sol”…
Da, majoritatea alpinistilor se catără nu doar cu muschii, ci si cu sufletul. Însusi maestrul Ionel Coman afirma că „un traseu alpin e numai o partitură, interpretarea care din cătărare face muzică (deci artă!) apartine fiecăruia”.

Bucuria cătărării, căci orice artă produce bucurie, diferă si ea în intensitate, în modul de manifestare. La Rică Enăsel, fostul meu student si totodată fostul meu profesor (căci el m-a initiat in tainele caţărării, cu el m-am legat prima dată în coardă) bucuria cătărării era discretă, calmă. El urca încet, tacticos. Studia toate detaliile de relief, de culoare ale stâncii. O mângâia ca pe o fiinţă vie. Îl bucurau ca pe un copil ( pe el, uriasul de aproape doi metri!) gâzele, florile, fluturii. Era tăcut, dar faţa, ochii, trădau ce era „înăuntru”.
„Adevăratul alpinist ajunge la o comunicare cu natura, atribuind viată stâncii si vorbind cu aceasta” (Dan Păvăloiu), căci „muntele are viată, el trăieste nu numai prin floră si faună ci si prin viata minerală. Iar dacă esti mai aproape de stâncă si o pipăi cu degetele si o mângâi cu palmele si o îmbrătisezi cu bratele si o săruti cu buzele, atunci muntele trăieste prin tine” (Al. Brădut Serban – Cuxi).

Am citit („devoram” cărtile scrise de alpinisti, mai ales în anii de început) că plăcerea, bucuria cătărării nu depinde numai de traseu si de persoana ta, de antrenament si bioritm, ci si de persoana cu care te legi în coardă. Făcând parte dintr-un club studentesc de alpinism ( ca membru fondator si instructor al acestuia), m-am catarat cu vreo suta de oameni. Dar cu Dinu Bucur, a fost prima dată când simteam asta! Era ceva fantastic! Doar în anii următori, cu Misi Szalma, cu Doru Oros si cu Cuxi am mai simtit asa ceva: un fel de scurgere de energie spre mine, în mine, prin coardă.
Dar anii au trecut. Traseele de căţărare din marii pereti ai Bucegilor, Cheilor Bicazului, Pietrei Craiului si altele mai scurte dar superbe din alti munti (Retezat de ex), sunt acum doar plăcute amintiri. Incet-incet se va inchide cercul, asa cum scria francezul Lionel Terray -un nume bine fixat in istoria alpinismului – la finalul cartii sale „Cuceritorii inutilului” :
” Daca nicio piatră, niciun serac, nicio crevasă nu ma asteapta pe undeva in aceasta lume pentru a-mi zadarnici tura, atunci va veni o zi, cand batran si obosit, voi sti sa-mi gasesc pacea printre animale si flori. Cercul se va inchide, iar eu voi ramane un simplu pastor, ca-n visele copilariei mele…”

5. Ati publicat multe articole in revistele “Romania Pitoreasca”, “Muntii Carpati” si altele. Cum ati inceput sa “puneti pe hartie” sentimentele si profunzimile calatoriilor de pe munte?

Primele mele articole nu au fost cu „sentimente pozitive” ci cu „sentimente negative”, dorind sa comentez o situatie tragica sau sa lamuresc niste inexactitati Citeam cam tot ce gaseam scris despre munte. Eram si sunt abonat la revista „Romania pitoreasca”, in care există si cateva pagini despre munte. In ea, in numerele1-7 /1986 au fost publicate sapte episoade ale unui serial intitulat „Asaltul Imposibilului” ( eu l-as fi intitulat „Incredibila salvare” ! ) despre o intamplare din Cheile Bicazului. Atunci am scris primul meu articol intitulat „Uluitor, dar adevarat”. Am relatat pe scurt o tragedie intamplata in 26 oct. 1985. in Cheile Turzii. Incheiam asa : „Mitica, atarnand in coarda ca un paianjen la 200 m.deasupra soselei din Cheile Bicazului, a fost salvat. In Cheile Turzii, Adrian, 23 de ani, student in anul III la Electrotehnica, la 6-8 m. de baza peretelui, nu ! Uluitor, dar adevarat”. Acela a fost debutul meu in presa de munte. Amanunte sunt pe blogul meu in articolul „Atarnand in coarda” din capitolul 12.

Si nu am mai scris nimic pana in 1997, cand din nou am fost incitat de un articol din aceeasi revista. Un trist deces in muntii Apuseni in luna iulie, a 2-a zi dupa „targul de pe muntele Gaina” , era explicat de catre semnatarul articolului prin „infarct” -rezultatul medical al autopsiei. Avand deja multe cunostinte din literatura montana si fiind si medic, am intervenit explicand cititorilor ca moartea s-a produs prin hipotermie si in ce conditii se poate produce aceasta si vara . Pe atunci, despre hipotermie nici la medicina nu se invăta, multi medici nu stiau despre ea.

Pe scurt, cauzele hipotermiei sunt : lipsa unui antrenament adecvat efortului cerut de o tura montana, echipamentul necorespunzator; alimentatie insuficienta si mai ales lichide insuficiente (multi turisti „cu experienta” de munte sustin ca nu beau lichide ca sa nu transpire, ceea ce este o prostie din punct de vedere medical, fiziologic!); vânt, ploaie, rătăcirea (necunoasterea traseului, ceaţa); solitarismul, statul pe loc in haine ude/ umede („un minut de odihna” care devine…vesnic!); consumul de alcool. Ultimele trei le consider, nu numai eu , drept cele mai grave!; „tricoul ud suge viaţa din omul epuizat” . Iar alcoolul, chiar si o inghititură, chiar si la un om tanar si sanatos (pana atunci), dar epuizat din cauzele sumate de mai sus, are ca efect umplerea cupei cu greseli. Cunosc personal multe cazuri de acest gen, unele redate pe scurt tot in acel capitol 12.

Organismul uman, acest mecanism ultraperfect, extrem de fin – se straduie sa reziste la aceste agresiuni brutale ale „proprietarului” atotputernic (de fapt, acum atotneputincios!): inchide „caloriferele” de la periferie (reduce caldura trimisa spre ele, frigul incepe de la degete; a nu se confunda degeraturile cu hipotermia!) pentru a pastra putina caldura pe care o mai poate produce cu ultimele rezerve de energie – pentru organele interne vitale! La organele periferice (in membre), temperatura poate scadea pana la 18 C, dar in cele interne numai pana la aproximativ 28-30 gr.C. Sub aceasta limită, „motorul” cedeaza: aritmie, tulburari coronariene, infarct , stop cardiac. Dar cauza acestuia este hipotermia ! Din pacate, am intalnit si confrati medici care afirmau in astfel de cazuri: „N-a stiut ca e cardiac?”. Eu le ripostam cam asa: ” Daca cineva iti da in cap cu un par, la autopsie ti se va gasi parul ?” Deci, infarctul miocardic sau stopul cardiac sunt mecanisme ale mortii in toate cazurile de hipotermie, efectul (constatat la autopsie !), nu cauza !

6. Muntele scrie prin dumneavoastra sau dumneavoastra scrieti pentru sau prin munte?

Intrebarea e cam „bombastică” ! Dar imi amintesc ca am scris cândva, undeva, ca atunci când scriu despre munte, mâna imi e condusa de sentimentele ce mi le-a indus Maria Sa Muntele. Insa un scriitor ar gasi desigur multe stângăcii in scriitura unui montaniard.
Langa patul sau de suferinta dintr-un spital clujean, în 1974, incercam sa-l lamuresc pe Nea Toma (Toma Boerescu), atunci sef al Salvamontului Sibiu, ca tot ce imi povestea mie, ar trebui „pus pe hartie”. -„Nu ma pricep la scris doctore”. -„Nu e nevoie de pricepere nea Toma, ci de autenticitate. Scrieti asa cum povestiti, ganduri sincere, ne-„fardate”. Cartea nu va fi citita de critici literari, ci de iubitorii de munte. Si citind-o, ar simti ca sunt cu Dumneavoastra „la un pahar de vorba” undeva la o cabana sau la un foc intre corturi si vor asculta cu interesul cu care va ascult eu acum.”

Am aflat ulterior ca l-au mai indemnat si sibienii sa scrie. Nu a scris, dar, in ultimele luni de viata, si-a inregistrat amintirile pe banda de magnetofon. Manuscrisul dactilografiat dupa acele benzi, a ajuns la editura Sport-Turism de atunci, dar vigilenta cenzurii a gasit in relatare prea multe nume de „dusmani ai poporului”. M-am interesat la familie , dar mi s-a raspuns ca nu au un exemplar din acel text dactilografiat. Insa Flaviu, nepotul lui Nea Toma, mi-a trimis sase casete audio, pe care transferase ce fusese pe benzi. Le-am ascultat periodic, apoi cineva mi le-a transferat pe CD-uri. Acum, un bun prieten care e redactor voluntar la revista Romania pitoreasca, lucreaza la tastarea acelor inregistrari si apoi se va tipari cartea in „Colectia verde” a editurii „România pitoreasca” !

7. Ati afirmat ca in ziua cand v-ati legat pentru prima data in coarda ati simtit ca alpinismul va fi o “pasiune pe viată”. Credeti ca aceasta pasiune este nativa sau anumiti factori te directioneaza sa privesti cu atata iubire muntii ?

Greu de raspuns ! Cel care a fost pasionatul alpinist si montaniard Ionel Coman a scris: ” Pentru multi dintre noi, alpinismul nu a fost un foc de paie, ci a ramas o pasiune durabila, adaptata anilor, dar mereu atragatoare… „. Au mai crezut si altii la primele ascensiuni ca va fi „pasiune pe viata”, dar viata a dovedit mai apoi ca a fost doar „un foc de paie”. M-am catarat multi ani si de placere, dar oarecum si obligat de faptul ca faceam parte din echipa de seniori a sectiei de Alpinism a Clubului U-Cluj. Si trebuia sa participam la „campionate”, „alpiniade”, sa aducem clubului diplome si locuri cat mai sus in clasament. Dar nu am trădat Muntele pentru o stâncă, cum se temeau vechii camarazi de ture pe creste, văi, brâne. Am continuat sa fiu drumet, mai ales ca il aveam deja pe Radu si trebuia sa fac cu el ce facuse candva bunicul meu cu mine: sa-l ajut sa indrageasca natura, muntele. Si sunt fericit ca am reusit.

Afirm ca sunt si alpinisti/cataratori care nu iubesc cu pasiune muntele. Pentru ei stanca e ca sala de sport sau stadionul pentru atleti. Sunt doar sportivi, nu si montaniarzi. Scriind asta, imi amintesc de o discutie avuta candva cu Emilian Cristea, fost instructor de alpinism al clubului Armata. El ii impartea pe cataratori in trei categorii:
1. Montaniarzi, care la un moment dat au inceput sa urce pe munti/stanci cu echipament de catarare (eu ma incadrez aici),
2. Tineri oraseni care de pe trotoar au trecut direct pe stanca, dar apoi au inceput a iubi muntii, au devenit si pasionati montaniarzi.
3. Oraseni deveniti buni cataratori, dar atat, nu si iubitori de munte. Ii numea „acrobati care n-au mai avut loc sub cupola circului”!

8. Ce tribut ati platit pentru aceasta pasiune ?

Niciunul ! Sau, dar nu regret asta, faptul ca pentru a dedica mai mult timp muntelui, m-am oprit din „ascensiunea” pe scara didactica universitara. Pentru a oferi studentilor mei ceea ce asteptau de la mine si ceea ce meritau, frecventam biblioteca facultatii (pe atunci nu exista internet). Dar n-am devenit „soarece de biblioteca” pentru a scrie ceea ce era necesar promovarilor. Sfarsiturile de saptamana ( nu se numeau atunci week-end, nici n-ar fi fost voie !) si vacantele le petreceam pe munte.

9. Ati initiat multi tineri in „tainele” mersului pe munte. Mai tineti minte vreun moment culminant din experienta dumneavoastra de mentorat ?

Moment culminant nu ! Dar m-am bucurat periodic afland ca unii au devenit pasionati montaniarzi si alpinisti, cu ascensiuni in marii munti ai lumii. Si unii ii invata acum pe altii ce invatasera de la mine si de la munte : sa-l abordeze ca pe un prieten mai mare, nu ca pe un inamic, prudenta sa fie mai mare decat „curajul” !

10. V-au satisfacut ascensiunile pe muntii din tara noastra sau v-ati simtit mai implinit urcand varfuri mari din Alpi?

Iubesc muntii cu multa pasiune si fiecare munte, mare sau mic, are frumusetea sa, fiecare ascensiune ofera satisfactii. Dar in Carpati am simtit si simt si ceva in plus, sper ca se subintelege ce si de ce, fara sa folosesc cuvinte mari. Caci acestea le-au acaparat si le-au uzat cei mai multi dintre politicienii nostri, neacoperindu-le si prin fapte. Dar in Carpati simt si ceva in minus, acea tristete, dezamagire si uneori revolta, ca frumusetea lor nu e respectata, ca ii agreseaza si indivizi pe care eu ii numesc „porcus turisticus”, dar mai ales „intreprinzatorii”, cei lacomi de a scoate din munte cat mai multi bani. Potecile, vechi drumuri de carute sunt distruse cu buldozerele, dupa ploi devin rauri de noroi, padurile sunt exploatate si devastate cu salbaticie, raurile de munte distruse, animalele salbatice masacrate.

De fapt cei care ar trebui sa le ocroteasca, se deconspira singuri cu panouri „Ocrotiti VANATUL !”, deci pentru ei animalele salbatice sunt „vânat”. Iar sfatul de pe panouri e un fel de „ocrotiti-l voi (turistii) , sa il impuscam noi !” (gestionarii „vanatului” !). Spre deosebire de tarile civilizate, unde accesul motorizat pe munte e reglementat si legile respectate, la noi castiga teren moda accesului pe munte cu motociclete „enduro” si cu ATV-uri, iarna cu snow-mobile ! Pajistile, potecile, linistea, puritatea aerului sunt agresate prin lenea si egoismul unor indivizi. Daca ne uitam si pe marginea soselelor si a cailor ferate, pe malul râurilor, prin poienele unde românii ies „la iarba verde”, nu ne miram ca unii straini spun : „Aveti o tara asa de frumoasa, păcat ca e aşa de murdară” !

Ne-a impresionat in Alpi frumusetea muntilor. Dar asta nu e meritul elvetienilor, austriecilor, italienilor. Asa ca cel mai mult ne-a impresionat respectul oamenilor pentru natura, curatenia. Si florile din balcoane, de la ferestre, jardinierele de pe trotuare, amabilitatea oamenilor, mai ales in magazine. E adevarat ca Muntele pare cam prea „inlănţuit in fiare”: stâlpi, cabluri, scări, scoabe, poduri pietonale suspendate peste „prăpăstii”, ziduri, copertine. E o industrie turistica, mai ales in Dolomiti si in Elvetia. E si rau , muntele e „mutilat”. Dar e si si bine: zeci de ” transfăgărăşene” te ajuta sa ajungi rapid la 2000 m si chiar mai sus. Sa obosesti apoi pe poteci alpine, nu per pedes pana acolo pe poteci prin padure, cu emotia ca pana ajungi sus, vine ceaţa. Din acele sei ajungi per pedes in scurt timp pe un varf de unde sa ai la picioare „o mare de munti”. Si zeci, sute de telecabine, telegondole si telesacaune urca zilnic spre inaltimi sute si mii de oameni. Majoritatea dintre ei, echipati de munte, pornesc apoi pe poteci care urca mai departe sau inconjoara muntele. Insa toti respecta natura !

Sute de masini se afla in parcari uriase in sute de locuri, dar n-am vazut oameni cu păturile si mancarea/bautura pe iarba din jur, n-am vazut pet-uri, pungi si cutii de conserve, n-am auzit „muzici” urland din boxele autoturismelor cu usi deschise… De aceea repet mereu ca la noi marea majoritate a oamenilor ce vor la munte, nu merita inca astfel de amenajari. Ar insemna sa fie indemnati sa murdareasca si putinele zone curate care mai sunt in Carpati…
Asa ca la intrebarea de mai sus, raspunsul scurt e: „ma simt mai implinit urcand varfuri din Alpi si ma simt trist in Carpati si ruşinat cand ma insoţesc si străini.

11. Cum vedeti societatea si cum va vede ea pe dumneavoastra ?

In general, observ ca cei mai corect informati despre problemele ţării sunt tinerii. Si ei observa mai rapid cand autoritati sau firme nu dau dovada de interes pentru binele tarii, al tuturor cetatenilor, ci doar de interese proprii sau de grup. La primele demonstratii contra aberantului proiect de la Rosia Montana, am vazut aproape numai tineri. Mai apoi au mai aparut si oameni ca mine, cu părul cărunt, probabil intelectuali, dar putini. Caci cei mai multi din generatia vârstnică sunt (dez-) informati doar din media, unde „băieţi destepti”, plătiţi pentru asta, ambaleaza răul pentru ţară ca fiind „bine”. Bine pentru şefii lor, comportandu-se ca si cum doar aceştia sunt ţara.

Ca montaniard, vad societatea romanesca asa cum este: cei mai multi concetateni – unii chiar cu studii superioare- nu au respectul cuvenit pentru natura si munte. „Şocul” e si mai mare acum, cand merg periodic in Alpi si vrand-nevrand fac comparaţia.
Cum ma vad altii pe mine? Probabil cei mai multi ca pe un „ciudat”, caci ei nu pot inţelege ceea ce nu cunosc si nu iubesc ! Nu-i pot înţelege pe cei „care au ieşit din front”, care fac şi altceva decât cei mulţi din jurul lor. Asta imi aminteste de un citat din cele multe (peste 1.000) culese de mine din carti: „Păsările de curte nu pot înţelege cum vulturii se bucură să străbată înălţimile.” a scris Rabindranath Tagore.

12. Care este cel mai frumos cadoul care vi l-a facut muntele?

Marlene ! Pe care Muntele mi-a daruit-o la momentul cel mai potrivit, nici prea devreme si nici prea târziu. Cu nu mult timp dupa ce familia mea primise o lovitura nedreapta, o pierdusem pe Elis, plecata in ultima ei „ascensiune”. Imi ramaneau ca sprjin moral Radu -atunci absolvent de Medicina si Muntele. Nu m-as fi inecat in băutură, ca altii in situatii similare, caci ma cunosc bine. Dar „a doua viaţă” a mea care a urmat, n-ar mai fi fost asa de frumoasa, asa de bogata in ture pe munte. Da, cu Marlene am început „a doua viaţă”, dedicâd tot timpul liber Măriei Sale Muntele. De atunci am acumulat împreuna cu ea peste 100 de zile de munte în fiecare an: căţărare în Cheile Turzii sau drumeţii prin „munţii de lânga noi” la sfârşit de săptămână. Ture lungi, de obicei ture de zi-lumină, de 10-12 ore, per pedes pe crestele Carpaţilor, în vacanţe câte 10-14 zile. Iarna ture „la beţe sau pioleţi”, mai apoi mai mult pe schiuri de tură. Deşi aveam până nu demult o cabană în staţiunea Muntele Băişorii, mai toate trecerile dintre ani ne-au găsit în cort, undeva departe de civilizatie !

Revelionul era una din cele 3-5 nopţi din respectiva tură de 4-6 zile, de obicei pe schiuri. Cele mai multe dintre aceste revelioane alpine doar în doi. Aveam ce-i povesti în acele nopţi lungi de iarnă. Avea şi ea, căci am descoperit multe similitudini între copilăriile noastre, a mea la nord, a ei la la sud de creasta făgărăşană. Şi ea a bătut munţii de la vârstă fragedă cu mama ei, profesoară de geografie, care în fiecare vară organiza „expediţii” pe munte cu elevii. Din anul 2000 încoace, în fiecare iarnă am dormit si dormim împreună în cort câte 12-15 nopţi. Vă pot convinge relatările din capitolele „Ture de iarnă” şi „Crăciunuri, revelioane şi Paşte pe munte”, ale blogului nostru, care vă asigur că nu-s „poveşti vânătoreşti”. Imaginile foto ne sunt „martori”.

13. Muntele a fost precum o incununare a relatiei de iubire dintre dumneavoastra si sotia dvs, Marlene. Cum s-a intamplat aceasta frumoasa poveste de iubire si parteneriat?

Am constatat fiecare pasiunea puternica si statornica a celuilalt pentru munte si conceptii similare despre alte multe aspecte ale vietii ! Redau un fragment din CV-ul ei, scris la persoana a 3-a:

„Anul 1998: este deja medic stagiar în Bucureşti şi se pregăteşte intens pentru examenul de rezidenţiat. Într-o senină zi de primăvară descoperă pe o tarabă de ziare o revistă care îi atrage privirile: e cam cât un caiet de mare şi are pe copertă o frumoasă poză color cu munţi. O, munţii ei dragi, pe care i-a cam neglijat în ultima vreme, dar de care îi e atat de dor!… Munţii Carpaţi se cheamă revista şi, de cum o deschide e într-o altă lume: „Gândind la Piatra Craiului” se cheamă un articol, iar numele autorului i se păru dintr-o dată teribil de cunoscut dintr-un curs de la o materie de specialitate din care nu demult dăduse examen.

De pe pagina din dreapta, îi zâmbea o minunată garofiţă, suprapusă în medalion peste o poză de pe Brâul Ciorânga. Dorinţa de a cunoaşte cotloanele acestui munte care o fascina, i se reaprinse. În următorul număr al revistei, găsi o nouă surpriză: „Revenind în Piatra Craiului”, având aceeaşi semnătură. Parcurse pe nerăsuflate articolul despre „poteci mult-dorite” şi începu să simtă iar irezistibila chemare a abrupturilor Pietrei. Ba, la sfârşitul articolului, găsi şi un îndemn: „Cel mai bine este să aveţi răbdarea şi întelepciunea de a vă apropia de un veteran care va vedea ”flăcăruia” din ochii voştri şi va simţi dacă meritaţi să vă ia cu el prin acele locuri cu nume de basm”..

.In mintea ei încolţi un nebănuit gând: „oare ce-ar fi dacă chiar dumneavoastră, domnule doctor Mititeanu aţi fi pentru mine acel maestru-veteran de care vorbiţi în articol? Maestrul care să-mi dezvăluie măcar câteva dintre secretele traseelor nemarcate ale Pietrei ? ….. Săptămâni în şir se gândi oare cum ar trebui să-l abordeze pe Maestru. Ba, pe la începutul lunii august, nemairezistând dorului de munte şi căldurilor sufocante ale capitalei, fugi câteva zile la EA, la Crăiasa…..
Se întoarse în fierbintele Bucureşti şi, luându-şi inima în dinţi şi o coală albă de hârtie, deschise fără să ştie un nou şi palpitant capitol al vieţii ei: „Stimate Domnule Doctor…” şi rândurile începură să se aştearnă cuminţi, în ordine, de la primele amintiri cu Izvorul Minunilor şi până la ultimele „năzbâtii” în versantul vestic înzăpezit al Pietrei. „Alea iacta est” îi veni să spună când plicul cel mare şi greu, cu margini roşii şi albastre poposi pe fundul cutiei poştale.

Nu se aştepta la nimic. Ba, chiar îi găsea scuze Maestrului că nu va avea niciodată timp să îi răspundă necunoscutei „discipole”. Dar, de un lucru era foarte sigură: îşi dorea să cunoască potecile nemarcate ale Pietrei şi va reusi asta fără doar şi poate.
După două zile găsi în cutia poştală un plic alb, cu un scris necunoscut. Începu să tremure de emoţie şi urcă în goană cele patru etaje până în cămăruţa ei de la mansardă. Maestrul coborâse din intangibilele sfere, era acolo, lângă ea şi îi vorbea: „Stimată domnişoară, draga mea prietenă…”

14. Ce au inseamnat momentele cand ati participat la actiuni de salvare in Piatra Craiului, Fagaras, Bucegi, Retezat, Apuseni si toata implicarea in actiunile de salvamont, inclusiv din pozitia de medic. A fost acesta cel mai valoros dar pe care il puteati oferi montaniarzilor?

E un gest firesc pentru oricare montaniard sa ajute la salvarea unor vieti pe munte (si nu numai!). Am facut asta in munti din alte judete, unde ma aflam in acele momente, inainte de a deveni seful unei formatii Salvamont a judetului Cluj. Acele gesturi nu asteaptă mulţumiri si recompense. Dar eram fericit când aflam ca totul s-a terminat in final cu bine. Răscolind prin amintiri redau doar o intamplare:
In toamna anului 1969, la primul meu concurs de catarare in defileul Crisului Repede, fiind singurul medic acolo (mai era un felcer) am fost chemat repede in locul unde cazuse (mult !) din traseu un student din Timisoara. Trecuse in „cap de coarda” pe lângă multe pitoane fără a pune asigurari in ele ! Era lovit la cap şi avea o rană tăiată a obrazului, prin care se vedeau dintii ( a stat apoi in comă vreo 10 zile !). Ajuns lângă el, l-am descălţat la un picior să-i iau reflexul Babinski. Am auzit un comentariu: ” ăsta e dentist, habar nu are de medicina, Nelu e lovit la cap iar el in gâdilă in talpă !”. Am strigat: ” e bine băieţi că măduva spinării e intactă, pulsul e bun, dacă nu vor aparea semne de hemoragie internă sunt mari sanse sa scape cu viaţă ! Aduceti ceva tare sa il transportăm corect”. Si l-am cărat pe usa de la toaleta haltei CFR Vadu Crisului cca un km. trecând si printr-un tunel al căii ferate, până unde ne astepta un IMS (ARO ), mai apoi ambulanţa…Am avut mereu grija sa nu se asfixieze cu propria limba (pe front, sanitarii treceu un fir de aţă prin limbă si o legau de un nasture !) .

La spitalul din Oradea am intrat „mâna a 2-a” in sala de operatii, caci erau multe alte urgente „in lucru”…Aflasem apoi ca s-a făcut bine. In a 2-a iarnă după acel accident, un grup de clujeni ne aflam in gara Predeal unde asteptam sa se faca ziuă, sa ne cautam cazare pentru câteva zile de schi. Un tânăr bărbos s-a apropiat incet de mine, mi-a intins mâna si m-a intrebat dacă-l recunosc.- „Scuze, nu-mi amintesc ! ” -„Dar acum?” si mi-a arătat o cicatrice pe faţă, ascunsă de barba „de călugăr.” – ” Ma bucur ca insfârsit pot strânge mâna primului om care mi-a intins atunci o mână spre viaţă”. Apoi a urmat o lungă tăcere, in timp ce ambii stăteam imbrăţişaţi si inlăcrimaţi..

15. Cum va simtit cand urcati pe munte neinsotit? Aveti un sentiment de singuratate sau simtiti in natura o companie?

Uneori din motive diverse, suntem obligati sa realizam ture solitare. Alteori le practicam intentionat din dorinta de a fi doar in compania celui mai bun si mai statornic prieten -Muntele. Turele solitare efectuate când ai suficienta experienta de munte, prin locuri nepericuloase sau putin periculoase au un farmec deosebit.

Cand sunt singur pe munte, ma simt ca atunci cand sunt singur sau aproape singur intr-o biserică. Merg foarte rar la biserică in timpul slujbelor. Biserica pe care o frecventez eu cu regularitate si religiozitate e Muntele. Dar intru deseori in biserici si ortodoxe si greco-catolice si romano-catolice si reformate sau evanghelice. Si ma simt bine in toate. In acea atmosfera speciala ma simt precum in Catedrala Muntelui; stau de vorba cu Bunicii si cu Mama. Bunicul era ţăran intelept, care mergea cu regularitate la biserica, isi spunea seara constiincios rugaciunile, isi facea semnul crucii cand sa aseza la masa si făcea cruce cu cutitul deasupra pâinii când o incepea. Dar bunica, profund credincioasă, „femeie cu frica lui Dumnezeu”, ii spunea uneori „păgânule”, căci el afirma câteodată ca un Om de Omenie nu ar avea nevoie de biserica pentru a se ruga Cerului sau pentru a-şi analiza şi recunoaşte pacatele, ar putea face astea şi in pădure ! Iar eu, in bisericile in care intru sa-mi racoresc trupul si sufletul, stau de vorba cu mine insumi, imi analizez păcatele şi-mi acord „pedepse” si sanse de indreptare. Respect toate religiile. Ma deranjeaza doar agresivitatea si intoleranţa unora.
Si revenind la asemanarea munte-biserica, va redau un citat al lui John Ruskin:

„Muntii sunt marile catedrale ale pamantului: ziduri de stanci, mozaic de flori, coruri de izvoare, altar de zapada, bolta de stele” .

Desigur, atunci cand mergem singuri pe munte, trebuie sa ne luam ne luam precautii maxime.

16. Ce incercati sa transmiteti tinerilor? Aveti niste povesti frumoase prin care ati constatat ca ati reusit sa le dezvaluiti o parte din pasiunea care traieste in dumnevoastra?

Povesti frumoase ? Nu le-as numi asa. Dar am multe de povestit despre munte. Scopul acestor „povesti” e să-i fac pe tineri sa se comporte pe poteci, pe stanca sau pe zapada in asa fel incat sa demonstreze parintilor lor (speriati de stirile ce le urmaresc !) ca nu muntele e periculos, ci felul in care il abodeaza unii ! Nu alpinismul e periculos, ci felul in care il practica unii. Am scris undeva despre relatia dintre un veteran al muntelui si elevii săi la scoala muntelui :

„Se poate spune si ca vorbeste prea mult! Dar daca ar vorbi mai putin, tu , elevul, ai invata mai putine. Dar vei invata multe de la el si din gesturi. Vei vedea ca nu arunca nici macar o hârtiuţă, dimpotriva, aduna si ce au aruncat cei prost-crescuti. Il vei vedea, la sfârsitul turei, cum la containerul din gară sau alt loc, depune punga cu deseuri (de care uneori uita si o duce până acasa!). Te invata sa „vezi” muntele, sa-l intelegi, sa-l indragesti. E ca un pictor care te conduce intr-un muzeu de arta… Un veteran isi da seama repede ce fel de om esti; daca meriti sa te accepte ca „elev”.

17. In unele articole ati redat cuvintelor bunicii dvs. “Dumnezeu îi cheamă la el pe cei buni, pe cei care-i sunt dragi”. Cand isi aminteste Dinu Mititeanu de aceste cuvinte ?

Aceste cuvinte le rostea Bunica de multe ori cand venea vorba de tatăl meu, decedat cu doar putin inainte de a se termina răazboiul. Eu mi le aminteam ori de cate ori „pleca in ultima ascensiune” un bun prieten sau un necunoscut „confrate intru pasiune” cum ar spune Noica. Tristul adevar e ca cei mai multi facusera greseli pe care muntele nu le iarta intotdeauna. Dar Rica (Valeriu) Enasel, cel care la facultate mi-a fost student, dar in Cheile Turzii mi-a fost profesor, a murit la nici doi ani dupa absolvirea facultăţii prin complicatii cerebrale ale unei gripe „dusă pe picioare”. I-a fost drag lui D-zeu ar spune Bunica. Dar ne-a fost tare drag si noua, prietenilor sai de munte si ne-am fi bucurat sa-l mai avem câteva decenii printre noi.

18. Cum descrieti perioada facultatii?

Nimic deosebit. Am locuit in cămin ( in primul an intr-o camera cu 25 de paturi !) , mancarea la cantina era cum era, „subtire” mai ales dimineata si seara. Bani „de buzunar” aveam foarte putini, invatam si eu si colegii „cu disperare” si pentru a asimila tot ceea ce un excelent corp didactic „turna in noi”. Dar căminiştii, toti din familii modeste, invăţam si de teama de a pierde bursa, ceea ce ar fi fost o catastrofa. Aceste doua motivatii, au făcut sa devin „student fruntas”. Elev bun fusesem (din ale motive !) si la Liceul de Băieţi nr. 1 din Orasul Stalin in anii 1953-1956, ani in care cuvintele Braşov si Andrei Şaguna se rosteau doar in şoaptă si cu teamă ! Multe cadre didactice ale facultăţii mă simpatizau si m-au indemnat ca dupa stagiul de medic laţară, care pe atunci era cvasi-obligatoriu, sa concurez pentru un post de asistent universitar. Ceea ce am si facut in toamna anului 1965, dupa trei ani de „apostolat” in satul Telciu, din fabuloasa Tara a Nasaudului. Desi dorinta mea era sa ma stabilesc nu in Cluj, ci in Brasov, mai aproape de munti si de mama, de toti cei dragi ai mei. Acolo insa mi se cerea „buletin de Brasov”, la facultate nu, pentru a putea concura nu doar cei cu părinţi in Cluj !

19. Am constatat cu zambetul pe buze cele doua „butoane” din partea de sus a Home Page a blogului: „Despre Dinu”, „Despre Marlene”. O dovada ca sotia este cea mai importanta persoana pentru dvs. V-ati pus problema unui al treilea membru in familie, căruia sa ii insuflati iubirea pentru munte?

Marlene e desigur cea mai importanta persoana pentru mine. De 15 ani mergem ( dar mergem !) pe munte impreuna. Asa ca blogul numit „Chemarea muntelui” e al amândurora ! Adevarat ca cele mai multe texte sunt ale mele (dar asta din motivul ca eu sunt mult mai liber ca ea), dar mai toate fotografiile sunt facute de ea, mai ales din 2007 incoace, de cand de la o „sapuniera” am trecut la un DSRL, la un aparat foto mai performant.

Al treilea membru de familie ? Un copil ? Il avem ! E Ana si e adorabilă ! E fiica fiului meu Radu si a norei mele Luciana, dar e si a noastra. O iubim cum o iubesc ei, ne iubeste ca pe ei. Eu nu sunt „bunicu”, sunt „tata Dinu”, ma ocup mult de ea. Am procedat cu ea invers dacat alti bunici si mame, am indemnat-o de mică sa fie curajoasă (dar si prudenta) in parculetele pentru copii. Ma pârau Lucianei unele mame, dar ea ale răspundea: „bine face, mă bucur !”. Cineva chiar i-a spus ” am vazut-o pe Ana cu antrenorul ei” ! Si acum, la 5 ani, se vad rezultatele: ii place miscarea, rolele, inotul, bicicleta, schiul, muntele ! Ii place sa doarma in cort ! Vechiul meu „picior de elefant” ( un sac de dormit pana la subsuori) e acum dragul ei sac de dormit ! N-o mai duce Radu in rucsac, merge singura mult si cu placere, in mai fiecare week-end, cu alti copii si familii prietene ale lor. Dar nu va mai trece mult si va veni si cu „tata Dinu” si Marlene, prin locurile minunate pe care le admira mereu in fotografiile noastre.

20. In cap 16 din „Chemarea Muntelui” am descoperit articole semnate de Marlene, scrise intr-un stil profund si rafinat in acelasi timp. De ce nu scrie mai mult, mai des ?

Marlene a avut si are talent la scris; eu am constatat asta din perioada cand scrisorile noastre se incrucisau pe traseul Cluj-Bucuresti, cand niciunul nu banuiam ce va urma. Talentul scriitoricesc al Marlenei se poate vedea si din CV-ul ei si din acele putine articole din cap. 16. Iar eu recitesc periodic, cu mare placere (datorita si scrisului ingrijit, de scolăriţă constiincioasă ) pagini dintr-o colectie de jurnale scrise de ea in primii nostri ani comuni pe munte, când nu aveam calculator, când ea era mai libera si eu mai ocupat, adica invers faţă de acum. Acele jurnale, scrise doar pentru noi doi (poate le va răsfoi cândva si Ana !) sunt o dovadă că e adevarat ce spune acel citat din prima pagina a blogului Chemarea muntelui : „Urcăm munţii pentru a admira, nu pentru a fi admiraţi- Jochen Singer”. Deci pentru plăcerea noastră, nu pentru a ne lăuda si a fi lăudatţ. Insă faptul ca acum avem acest blog ce poate fi accesat de iubitorii de munte, se datorează plăcerii noastre si a montaniarzilor in general, de „a oferi bucurie din bucurie”. Ne bucuram când primim mesaje de la oameni care au fost intr-un munte sau pe un traseu, inspirati, incitati de relatari si fotografii ale noastre. Asa cum si noi am parcurs trasee incluse in planurile noastre dupa ce am citit relatarea unui confrate intru pasiune.

Daca Marlene nu ar fi asa ocupata cu munca ei pe care o face cu multa constiincozitate dar si „cu suflet”, ar putea sa dovedeasca si in acesti ani, talentul ei in a scrie despre munte. Mama ei, profesoară de geografie, in anii ’80 organiza în fiecare vară „expediţii” pe munte cu elevii. Era atunci o „moda”- „Expeditiile Cutezatorii”- o intrecere nationala intre echipaje de elevi din diverse judete. Multi dintre montaniarzii de azi si-au facut „ucenicia ” acolo, atunci. Fiecare „expeditionar” primea din vreme o „functie”, sa se pregateasca pentru ea: bucatar, sanitar, istoric, botanist-naturalist, fotograf, etnogaf, cronicar, nu le stiu pe toate. Cronicarul avea un jurnal, revenit acasa il transcria caligrafic si il ilustra cu fotografii. Un juriu le analiza pe toate si acorda premii. Marlene a obtinut intr-un an „Pana de argint”.

21.. Marlene si Dinu, precum Bonny and Clyde. Din ce perspectiva vedeti cuplurile care aleg sa lucreze impreuna, depasesc relatia de iubiti si evolueaza spre parteneriat.

Cred ca a reiesit din raspunsuri ale mele de mai sus, ca opinia mea este ca un cuplu sa fie cu adevarat durabil (nu doar in aparenţă, de ochii lumii si de dragul copiilor ), e necesar ca cei doi sa aiba pasiuni comune, conceptii similare despre diferitele probleme ale vietii. La asta se mai adaugă desigur şi necesitatea ca ambii sa fie oameni de caracter, oameni putenici, care sa nu cedeze unor tentaţii, să nu fie „luati de pe picioare de rafale de vânt” !

22.. Au existat momente din perioada traseelor in care ati crezut ca va veti da viata pe munte? Cat de periculoase vedeti avalansele in zona montana?

Nu doar pe munte, dar si in multe alte situatii, multi oameni s-au aflat si se vor afla „la un pas” de graniţa dintre viata si moarte. Riscul exista din clipa cand venim pe lume. Asta nu determina pe nimeni sa nu mai iasa din casa ! In viată trebuie deoseori sa si riscam, dar „sa riscam cu măsură”- cum scria Lionel Terray. Pentru „marele public”, pe munte exista mai multe pericole, riscul e mai mare. Aparent asa este, dar adaug: televiziunile si ziarele relateaza DOAR tragedii de pe munte, nu si bucuriile, enormele bucurii ce ni le ofera muntele. Si dau vina pe „muntele ucigas”, desi, in cele mai multe cazuri, adevarul este ca victimele – chiar veterani cu experienta- au facut greseli elementare. Unii din inconstienta, altii din infatuare.

Da, pe munte (si nu numai) exista riscuri. Dar Nansen a scris: „Fara riscuri nu e luptă, fară luptă nu e viaţă !”
Lionel Terray recunostea : „In alpinism expunerea la primejdii nu constituie obiectul jocului, dar face parte din joc” .

Revenind la intrebare: n-as fi sincer daca n-as recunoaste ca pe munte am avut uneori clipe de teamă. Dar teama e necesară, ea te determina sa fii si mai atent. Un alt fost mare alpinist, italianul Valter Bonatti scria: „Nu sunt un temerar. Vai celor cărora pe munte, frica le este străină; asta inseamnă cu sunt inconstienţi „. Si tot el, după o retragere dintr-un traseu a declarat: „Nici un munte nu valorează cât viaţa !”

Avalansele ? Am in biblioteca un raft cu carti si reviste despre avalanse. Iar pe blogul nostru un consistent capitol (nr.10) despre ele. Avalansele sunt un alt subiect senzational pentru ziaristi; cei mai multi nu stiu mai nimic despre ele. Ca dovadă ca deobicei se scrie si spune „i-a surprins o avalanşă”. Cea ce e de cele mai multe ori inexact, dovedeste incompetenta celor care spun/scriu asta. Sau -accept asta cand o spun salvamontistii- pentru familiile celor in cauză. Daca nu vrem sa spunem adevarul, adica : ” au declansat o avalanşă care le-a fost fatală”, cea mai „diplomatică”, mai neutră afirmatie ar fi: ” o avalansa a facut x victime in zona y a muntelui z „. Termenul „i-a surprins” ar fi valabil in sensul ca nu se asteptau sa plece o avalansa cu ei, ceea ce dovedeste nepriceperea celor in cauza.

Dar este demonstrat statistic faptul ca marea majoritate (cca 95 %) a avalanselor cu victime umane ( exceptand catastrofele , marile avalanse declansate spontan peste sosele, cladiri…!) au fost declansate de oameni, de victime. Multi vor replica indignati: „iarasi mortul e de vina?” Din pacate da, acesta e crudul si tristul adevar ! Emilian Cristea spunea: „Exista o singura metoda sigura de a scapa de o avalansa: sa n-o cauti, sa n-o declansezi”. Sa n-o cauti: adica sa nu te duci pe munte cand e pericol de avalanse sau sa nu abordezi zone cu pericol. Sa n-o declansezi: sa nu rupi aderenţa zapezii la sol sau aderenţa intre straturi, cand aceasta aderenţă e in echilibru instabil. O statistica franceza arata ca la ei nu avalansele fac cele mai multe victime in munti. Doar 20% din decesele in munti sunt cauzate de avalanse. ( 30 persoane/an) , in munte mor deci 150/ an, faţă de 600/an prin inec ( din care 47 in piscine particulare !), si 40-45/an in accidente de vânăatoare.

23. Ce credeti ca nu stiu strainii despre Romania si muntii sai?

Unii străini nu stiu nici care e capitala Romaniei. Multi straini, europeni (!!!) nu stiu ca „numele Romania provine de la Imperiul Roman, nu de la rromi”- a scris asta Peter HURLEY, acel irlandez cu suflet de roman despre care am scris pe blogul meu in capitolul 19.
Ca nu stiu „in general” inteleg , asa cum nici multi români nu stiu prea multe despre tarile din America Latina de ex, nici capitatele unora. Dar eu nu inteleg faptul ca cineva care ia un interviu unui român, scrie ceva despre Romania, se pregateste sa vina in Romania, nu se documenteaza inainte ! Iar alpinistilor si cataratorilor straini care ne solicita pe unii dintre noi sau se adreseaza Clubului Alpin Român, ce sa la raspundem ? Cand stim ca cele mai multe cabane din munţii noştri arata mai rau ca in anii ’50, ca multe sunt un fel de „crâşme de altitudine” ? Că vor gasi multe gunoaie si pe munte, nu doar la ses ? Ca padurile sunt niste „cimitire forestiere” si râurile „canale de adductiune” in beneficiul unor smecheri ?

24. Ce a insemnat perioada comunista pentru dumneavoastra ca persoana? Dar pentru dvs. ca alpinist?

Ca persoana : Ceea ce a fost pentru majoritaea concetatenilor. Un „dans pe sârmă”, invăţat incet-incet inca din scoala generală, din familie si de la consăteni: să nu te pui nici rău cu autoritatile, dar nici sa faci prea multe compromisuri. Familia noastra era incadrata in categoria „tarani mijlocasi”, numiti uneori „instăriţi”. Asa ca n-as fi beneficiat de bursă, oricât de bine as fi invăţat. Motiv pentru care mama decisese sa merg la o scoala profesionala, sa ajung cat mai repede sa am un serviciu. Norocul (care e bine sa nu-l astepte, ci sa si-l faca omul -spunea Mosu’ ) a fost un „complot” al directorului scolii din sat- „dl. Trăienel” și al profesorului Gheorghe Șofletea cu unchiul meu Petru- maistru la Fabrica de Tractoare din Brasov. Au incercat- fara succes- sa-i lamuresca pe mama si pe ginerele ei (un om minunat) sa simuleze o cearta si pe baza ei, cu vecini-martori (mincinosi !) sa solicite primarului a face pozitii separate in acte, sa figureze doua familii la aceeasi adresa. Primarul nu era localnic, era muncitor din Combinatul Chimic Fagaras, devenit primar (presedintele Sfatului Popular) in satul nostru ca „sarcina de partid”. Norocul a fost ca probabil era si el copil de tarani si a acceptat ce i s-a cerut fara „circul” gandit initial. Mama, vaduva de razboi, eu si fratele mai mic, am devenit o familie de „tarani saraci”, iar sora mea cu sotul ei si bunicii au ramas altă familie, tot „mijlocasi”. In liceu, m-a luat fratele tatalui meu la el, in familie. Un om extrem de generos, a deveni practic tatăl meu si l-am iubit ca pe un tată.

In toamna anului 1956, cand rusii au intrat brutal in Ungaria, eram student in anul I. Si noua mea situatie de „fiu de ţăran sarac” , s-a intors spre mine ca un bumerang ! Am fost propus si a trebuit ca la nivel de an si facultate sa accept unele functii in „Asociatia Studentilor Comunisti”. Dar am reusit mai apoi sa nu ma las propulsat si mai sus, mai ales ca erau alti cativa amatori de o astfel de „ascensiune”. I-am spus tovarasului care m-a intrebat daca as accepta „avansarea” ca nu cred ca sunt cel mai potrivit (stiam ca pentru functii mai „inalte” trebuie sa ai un dosar „curat” si ca vor face cercetari). I-am spus ca dosarul meu are mici pete: un frate al mamei (au fost nouă fraţi) se casatorise cu fiica morarului si acum era chiabur, fusese si in inchisoare pentru asta („exploatator al taranimii muncitoare”), iar bunicul, prin prestigiul sau printre sateni, a contribuit la esuarea uneia din primele incercari de a se face un CAP in satul nostru.
In 1962, cand eram in anul VI, partidul decisese sa fie mai „energic” in colectivizarea agriculturii. O metoda de „lamurire” a taranilor recalcitranti era nu prin activistii partidului, ci prin… copiii indărătnicilor ! Mi s-a pus si mie in vedere de la serviciul de cadre/personal al facultatii, ca daca in cateva zile sora mea (mama semnase !) nu va semna, ma vor trimite acasa, de unde sa ma intorc doar „cu rezultat favorabil” ! N-a mai fost nevoie, caci cei de la Uzina Tractorul, unde fratele meu era muncitor, au fost mai „harnici”…..

Ca alpinist: nimic deosebit. Atat doar ca echipament nu exista in magazine, il primeau doar cluburile. Deci cine voia sa faca alpinism, era obligat sa se inscrie intr-un club. Pentru unii era si un avantaj, am profitat si eu de asta. Un exemplu: o adresa-solicitare a Clubului U -Cluj catre Facultatea unde lucram, de genul uneia din febr.1971: „Va rugam sa permiteti ca tov. dr.Mititeanu, membru al echipei noastre de alpinism sa ia parte la Marele Simultan al Carpatilor (noua ni se repartizase sa parcurgem atunci creasta muntilor Rodnei) , dedicat semi-centenarului creerii PCR….” era clar ca nu o putea refuza decanul sau rectorul… Si asa am dormit primele mele nopti de iarna in cort ! Si asa mergeam uneori pe munte sau la catarare si in timpul anului universitar, nu doar in vacanţe.

25.Care e acum cea mai mare bucurie a D-voastra ?

Faptul ca nu-mi simt vârsta, ca sunt sănătos si ca impreună cu draga mea Marlene acumulăm in fiecare an peste 100 de zile PE munte, nu LA munte si in toate anotimpurile, ca mergem si iarna zile intregi pe schiuri pe creste de munte, ” departe de lumea dezlantuita” cum ar spune Thomas Hardy, că in fiecare vară urcăm, admirăm, fotografiem câteva din marile varfuri ale Alpilor pe care in tinereţe ii puteam admira doar in reviste si îi puteam urca doar in vis.