Gândind la Roşia Montană

Motto: „Moţii sunt asemănători munţilor. Sunt încruntaţi şi dârji ca ei. Ca şi munţii, moţii au biruit urgia timpurilor”.

               GEO BOGZA

      Dacă în privinţa Poienii Coştilei bănuiesc că sunt şi multe voci „pro-proiect” (unii schiori de pârtie), în privinţa Roşiei Montane cred că doar profitorii proiectului sunt pro, iar toată societatea civilă, opinia publica e contra. Citind ce s-a dat pe listă sau în ziare (Formula AS), cred ca toţi v-aţi cutremurat de crima ecologică şi nu numai, ce se pune la cale acolo, cu atâta perfidie şi cinism.

Sunt revoltaţi şi oameni ce n-au călcat pe acolo. Eu însa am fost, am bătut cu pasul şi cu rucsacul în spate în toate direcţiile „Ţara de Piatră”. Recitesc măcar câteva fragmente din Geo Bogza când merg în Tara Moţilor -Ţara de Piatră. Într-o tură de vreo 8 zile cu Radu în ’92 sau ’93, am coborât din autobuzul Cluj – Abrud chiar la Gura Roşiei şi am luat-o per pedes spre Roşia Montana – Detunate – Intregalde – Cheile Pravului – Cheile Râmeților – Faţa Pietrii – Cheile Tecșești – Piatra Cetii – Piatra Bulzului – Piatra Craivii – Bucerdea Vinoasa. Apoi, cu o ocazie la Alba Iulia. Acum regret ca n-am apăsat mai des pe declanşator la început, în Roşia, în Valea Cornii, Poiana, Bisericani sau în alte ture prin Abrud, Gura Cornii, Cerbu, Valea Abruzel, Izbita, Valea Sesii, Valea Alba.

Acum, în primăvara anului 2002, am revenit cu Marlene la Roşia Montană de trei ori în şase săptămâni. Citiţi şi „Bucurii şi tristeţi în Apuseni”, tot în acest capitol. Am revenit să facem poze, să filmăm, să vedem începutul unui posibil dezastru ecologic. Să ne întrebăm dacă şi cum s-ar mai putea opri crima asta! Şi acum când scriu, văd dealurile, casele, pomii infloriţi, clăi de fân pe lângă case, vite la păscut, moţii descrişi atât de bine de pana lui Bogza şi a lui Agârbiceanu. Moţii scoţând cu tenacitate şi sudoare, din piatră, cele necesare traiului. Văd feţele şi am în carnet notate numele unora dintre ei. Moţi cu care ne opream mereu să stăm de vorbă, care se bucurau că ştim câte ceva despre ei şi acele locuri, că ne interesa viata lor, că umblam pe acolo de dragul acelor locuri, despre care, poate ei nici nu realizau cât sunt de frumoase, dacă îi dăm dreptate lui Andrei PLEȘU: „Nu poate savura pitorescul unui loc decât cineva care nu trăieşte acolo”.

La prima vizită din anii ’90 ne-a întristat „cancerul de pe trupul muntelui” de la Roşia Poieni, văzut de aproape, căci de departe, de pe dealurile/ munţii de dincolo de Arieş, de pe Şesul Lupșanului şi de La Dube, de pe Neteda şi Muntele Mare îl văzusem de multe ori. Nu bănuiam atunci că va urma, crima aprobata de „foruri superioare ce gândesc la binele ţării”. Oare, deschiderea şantierului va fi şi binecuvântată de un sobor de preoţi în cunoscuta manieră postdecembrista? La Schitul Rarău am asistat la scena sfinţirii unei… limuzine luxoase!

Sunt consternat ca şi voi toți! Dar ce e în sufletul nostru e nimic faţă de ce e acum în sufletul oamenilor din acele sate! Cum va fi peisajul acolo peste ani şi decenii, cât de curate şi sănătoase vor fi apele din aval şi aerul pe care-l vor respira!

Admir pe toţi cei din sau din afara ONG-urilor de mediu sau de alt profil cărora le pasa. Admir pe toţi cei care mai sunt optimişti, pe cei care ies cu „pieptul gol în faţa buldozerelor” şi ma înclin cu admiraţie în fata tenacităţii şi dăruirii lor. Poate se va întâmpla o minune. Am mai citit/ auzit de tancuri care s-au oprit în fata unor trupuri umane. Sau poate vocea noastră se va auzi la foruri europene şi vor trimite şi ei reprezentanţi „în faţa tancurilor”. Mă îndoiesc, dimpotrivă…

Revenire: câteva imagini şi gânduri din octombrie 2013

Salvați Roșia Montană

Am participat cu vreo 30 de colegi clujeni de club la Adunarea de la Câmpeni unde ar fi trebuit să fie zeci de mii, chiar dacă nu încăpeau lângă statuia Crăişorului! Căci cei din zona Câmpeni vor respira aerul cu ce se va evapora din uriaşul lac de otrava, cei de pe valea Arieşului vor fi primii afectaţi de infiltraţii şi de o posibilă rupere a barajului. Zeci de mii ar fi trebuit să fim şi pe bulevardele marilor oraşe, nu 2.000-8.000. Cu regret, după ce am fost la Câmpeni în 19 octombrie, nu pot să-i spun „Marea Adunare a Moţilor”! Nu poţi face bine unora dacă ei înşişi nu vor asta… Suntem „un popor vegetal”, cum blând ne-a etichetat Ana Blandiana. Dresat de milenii, „bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război…” Sau „capul plecat… jandarmii nu-l bat”!

Unii dintre cei cu părul alb cum sunt eu, ne puneam speranţe în noua generaţie de tineri inteligenţi care judecă cu capul lor, care nu se lasă dezinformaţi şi manipulaţi, care caută şi află adevărurile şi le răspândesc. Din păcate, aceste adevăruri nu ajung sau ajung la puţini dintre cei vârstnici. Sau ajung, dar nu-i scot din nepăsare, nu-i scot în stradă. Dacă la primele demonstraţii din toamna asta vedeam aproape numai tineri, la următoarele au mai apărut şi vârstnici. Din păcate, cam puţini. Şi tot din păcate se anunţă că va urma ceea ce eu bănuiam: guvernanţii au permis o vreme aceste ieşiri ale coloanelor pe străzile marilor oraşe, să vadă Europa că la noi e libertatea exprimării. Dar suntem anunţaţi că nu se vor mai permite demonstraţii, că „se va aplica legea”. Că cei de pe străzi, cei care spun NU hotărât unor proiecte cu multe „hibe”, sunt extremişti, anarhişti, huligani, că sunt o minoritate. Cei de la putere, care se laudă că au fost aleşi de popor să judece în locul său,spun că vor acţiona în interesul „majorităţii”, în care încadrează şi pe susţinătorii aberantelor proiecte, dar şi pe cei care au stat acasă, care nu au spus NU, consideră tăcerea lor ca DA! Chevron-ii alungaţi temporar de la Pungeşti, vor reveni mai bine pregătiţi cu minciuni „plauzibile” şi cu garanţii primite recent de la nivel înalt că jandarmii îşi vor face datoria. Apropo, s-a afirmat recent că „tehnologiile actuale sunt la distanţă de ani-lumină faţă de ce am văzut în filmuleţe că s-a întâmplat în ţări din lumea a 3-a şi chiar în USA”. Mă întreb: Dacă ar fi aşa, de ce francezii au interzis recent prin lege fracturarea hidraulică?

Am scris şi scriu mereu despre munte. Am lăsat altora politica. De data asta nu m-am putut abţine… Căci, iubesc muntele şi natura şi nu vreau să le văd distruse cu atâta uşurinţă şi mai ales cu pretenţia mincinoasă că asta se face în interesul Ţării! Aşa cum mulţi tineri au plecat din România după mineriade, aşa am aflat ca unii vor pleca din cauza otrăvurilor ce se vor inocula în curând în trupul Ţării. Bunicii mei, care au suferit multe în viata lor, s-ar răsuci în morminte dacă, deşi nu mai sunt tânăr, din disperare aş lua în calcul soluţia emigrării… Şi mă întreb ce-aş rezolva? Am fi – eu şi draga mea – mai departe de uriaşul lac cu otravă şi de satele în pericolul produs de fracturări. Ar fi un gest egoist, iar egoist n-am fost niciodată. Iar de gândurile ce mă ard ca un fier roşu tot n-aş scăpa…

În ’90 ne bucuram că suntem liberi. Că vom fi o ţară fericită, frumoasă, bogată. Ne-am înşelat! Nu bănuiam că va urma atâta corupţie, atâta goană după îmbogăţire prin ne-muncă, atâta nepăsare pentru soarta celor mulţi şi a generaţiilor viitoare. Trist, revoltător…